Marijana Radmilović / Foto: Nebojša Janić / Izabrao (selecție de): Davor Ivankovac
Skriveni trag Sjedile smo u polju i slušale ptice. U njihovoj pjesmi kljucao je plašljivo jedva čujni glas, neuhvatljivim mrmorom tolikih glasova, još i sada ih razaznajem i skupljam posvuda, dok skrivaju svoj trag, pod njihovom nečujnom jekom, naslućujem kako si mi vjerovala da su to morale biti uvijek iste ptice. Ali glasovi dozivaju druge glasove, zemlja jedva diše pod nebom što je pritišće i doziva vjetar, prazninu, izdisaj. Vrijeme se omata oko svoje sjene i doziva samo sebe. Gazimo po širokoj, otvorenoj brazdi, promrzlim rukama kruniš klip kukuruza i bacaš ga pticama, najglasnija među njima, kričiš i trčiš uokrug kao bezumna, radosna životinja. Sve što ponovimo, izgubimo, ne govorimo o tome, strpljive smo, pred nama su izdužene sjene i kanali puni vode. Voda doziva drugu vodu, spora i teška od svoga muljevitog dna. Ptice dozivaju druge ptice. Trčimo s jednoga kraja na drugi i mjerimo koliko nam je potrebno. Na sredini zemlja je najtoplija, uranjamo vlažna, blatna stopala, ukopavamo se kao dvije lakovjerne životinjice. Pod strništem plamte nevidljive vatre, oko slamnatog strašila krug se zatvara, njegova pernata duša gnijezdi se u nama, treperimo, zračne i lagane, kako si samo lijepa, tvoja kosa klizi kroz svilu sjećanja, otkidaju se listovi kalendara, staro i prašnjavo vrijeme leti na sve strane, prekriva te njegov sipki prah.
Urma ascunsă Stăteam jos pe un câmp şi ascultam păsările. În cântecul lor ciocănea, timid, o voce aproape de neauzit, cu murmurul spectral al atâtor voci, şi acum le mai disting şi le culeg peste tot în timp ce îşi ascund urmele sub ecourile lor imperceptibile, presimt că m-ai crezut că acestea trebuiau să fie mereu aceleaşi păsări. Dar vocile cheamă alte voci, pământul abia respiră sub cerul care îl oprimă şi strigă după vânt, vid, expirare. Timpul se înfăşoară în jurul propriei umbre şi se strigă pe sine. Păşim pe brazda lată, deschisă, cu mâinile înghețate desfaci ştiuletele de porumb şi-l arunci păsărilor, cea mai zgomotoasă dintre ele, cârâi şi alergi în cercuri, ca un animal smintit, bucuros. Pierdem tot ceea ce repetăm, nu vorbim despre asta, suntem răbdătoare, în fața noastră sunt umbrele alungite şi canalele pline de apă. Apa cheamă altă apă, lentă şi greoaie de la nămolul din adânc. Păsările cheamă alte păsări. Alergăm de la un căpăt la celălalt şi măsurăm cât ne trebuie. La mijloc pământul este cel mai cald, scufundăm picioarele umede, noroioase, ne îngropăm ca două animaluțe credule. Sub mirişte ard focuri invizibile, se închide cercul din jurul sperietorii din paie, sufletul ei cu pene se cuibăreşte în noi, fâlfâim, aeriene şi uşoare, cât de frumoasă eşti, părul tău alunecă prin mătasea memoriei, se desprind frunzele de calendar, timpul, vechi şi prăfos, se împrăştie peste tot, te acoperă pulberea lui fină.
Nespokojna pjesma Ugašeno vapno mjeseca, posvuda trag od leda i pepela, živa voda na tvojim usnama, razjeda put, produbljuje zrcala, mrtva voda zarasta, takva joj je moć na vratima tijela, neumoljiva; govorim iz dlana, lijepim krhotine tvoga lica, prebirem po ostacima, ne raspremam stol, ne praznim ladice, gomilam, otkopavam, sol i brašno u tvojoj kosi, posvuda raznosim, istresla sam sva sjećanja, ruke su mi glinene i pljesnive, oči su mi umorne od zazidanih prozora, nigdje nema čarobnog predmeta, nema čarobne riječi, samo prošupljena i sve veća vreća, puna vode i vjetra, riječi mlade i riječi stare; od straha pletem glas, tišinu između nas. Zamrznuta svjetlost u tvojoj kosi blista i raščešljava svoj neprohodni mrak, staklo na kojem si bezbolno zaspala. U drugom zrcalu zvijezde i ptice, ledeni sjaj i uspinjanje. Zdenac nasred dvorišta, glas što te neprestano doziva, stvarna vrata na izmišljenoj slici, poniranje u prvo zdravlje, odsutnost sna, procijep usred praznog prostora, naslagane i stvarne tvoje odluke, tvoje ruke, tvoja sjena, umirena i prevarena. Spavaš u sebi, u razgranatoj postelji, vjetru u košulji, osluškuju te odjeci, voda te govori, živa voda na tvojim usnama, produbljuješ zrcala i gledaš se kada ne znaš da se gledaš, nestvarna i udaljena, ne naslućuješ se u tom odrazu i prepuštaš se spokoju. Živa voda, mrtva kosa, živa kosa, mrtva voda, riječi mlade i riječi stare, sve tiša jeka, sve tanja krošnja, ali kako bih mogla odustati sada kada sam sve moći potrošila. Svake te noći do jutra češljam, rasplićem trave, razgrćem tragove, vučem granje za sobom, vučem cijelu šumu i njeno posustajanje, skrivam se u tvojoj kosi i prkosim. Ugašeno vapno mjeseca, posvuda trag od leda i pepela, beskrvna staklovina jezika, prošupljena i sve veća vreća, nema čarobne riječi, nema čarobnog predmeta, sanduk s odloženim pletivom i iglama, strah od dna.
Poem neliniştit Varul stins al lunii, peste tot urme de gheață şi cenuşă, apa vie pe buzele tale, îşi roade drumul, adânceşte oglinzile, apa moartă se vindecă, o astfel de putere are la porțile corpului, implacabilă; vorbesc din palmă, lipesc cioburile feței tale, scotocesc printre rămăşițe, nu strâng masa, nu golesc sertarele, îngrămădesc, dezgrop, în părul tău sare şi făină, le împrăştii peste tot, am scuturat toate amintirile, mâinile mele sunt de lut şi pline de mucegai, ochii mei sunt obosiți de atâtea geamuri zidite, nu găsesc nicăieri obiectul cel magic, cuvântul magic nu e, doar un sac găurit, din ce în ce mai mare, plin de apă şi vânt, de cuvinte tinere şi cuvinte bătrâne; de frică încep să țes o voce, o tăcere între noi. Lumina înghețată din părul tău străluceşte şi îşi piaptănă întunericul de nepătruns, e sticla pe care ai adormit fără durere. În oglinda cealaltă, stele şi păsări, o lucire glaciară şi urcuşul Fântâna din mijlocul curții, glasul care te strigă neîncetat, uşa reală într-o imagine născocită, scufundarea în sănătatea originară, absența somnului, spărtura din mijlocul spațiului vid, scornite şi adevărate: deciziile tale, mâinile tale, umbra ta, alinată şi înşelată. Dormi în tine, într-un pat înrămurat, în vântul din cămaşă, ecourile trag cu urechea după tine, apa te rosteşte, apa vie de pe buzele tale, adânceşti oglinzile şi te priveşti când nu ştii că te priveşti, ireală şi îndepărtată, nu te bănuieşti în acea reflexie şi laşi liniștea să te învăluie. Apa vie, părul mort, părul viu, apa moartă, cuvinte tinere şi cuvinte bătrâne, un ecou tot mai stins, o coroană tot mai rară, însă cum aş putea să renunț acum când am epuizat toate puterile. În fiecare noapte te pieptăn până-n dimineață, desfac ierburile, descopăr urmele, trag crengile după mine, trag toată pădurea şi cedarea ei, mă ascund în părul tău şi fac totul în răspăr. Varul stins al lunii, peste tot urme de gheață şi de cenuşă, cristalinul anemic al limbii, un sac găurit şi tot mai mare, cuvântul magic nu e, obiectul magic nu e, o ladă în care zac lâna şi andrelele, frica de adânc.
Misao o postojanju Kao kad dječak stoji kraj prozora i promatra kišu, satima, danima, godinama, i tako raste s kišom, i kiša u njemu, staklo vremena, misao o kretanju i uzviku koju, opčinjen, zaboravlja i taloži u okviru. Noću mu prostirem najmekšu postelju, s lakoćom ga podižem i prenosim dok se zanesen smiješi vjetru i praznim ulicama. Nikada ga ne dotiče tama, siguran u svojoj zračnoj košulji, kosa mu prekriva lice, izgleda drukčije, ne nalikuje nikome; kao da nikada neće prestati padati, noć puni tijelo novom bojom i oblikom, beskrajem i vremenom što ga je napustilo. Gledam ga zadivljena, čekam da se nataloži misao o vodi i stablima iz nenastanjenog, bezbolnog sna. Ispod leda grozdovi zvijezda, čuvam ih za njega, čistim od mraka i vraćam u zaborav. Između dva svijeta hladno, sklisko staklo, ugašeni zvukovi, potopljene riječi i stvari, kretnja i uzvik zatočeni na svojoj beskrajnoj putanji; kao kad dječak stoji kraj prozora i promatra kišu, satima, danima, godinama, svojim dahom zamagljuje staklo, a potom briše napisano, tajno, beskonačno.
Gândul despre existență Ca atunci când băiatul stă la fereastră şi priveşte ploaia timp de ore, zile, ani, şi creşte aşa, cu ploaia, iar ploaia creşte în el, sticla timpului, gândul despre mişcare şi strigăt pe care, captivat, îl uită şi îl lasă să se sedimenteze în cadru. Noaptea îi aştern cel mai moale pat, îl ridic cu uşurință şi îl port în mâini în timp ce el zâmbeşte, fermecat, vântului şi străzilor pustii. Niciodată nu-l atinge bezna, e ferit în cămaşa lui vaporoasă, părul îi acoperă fața, arată cumva altfel, nu seamănă cu nimeni; ca şi cum niciodată nu se va opri din cădere, noaptea umple corpul cu o nouă culoare şi formă, cu infinitul şi cu timpul care îl părăsise. Ma uit la el fascinată, aştept să se sedimenteze gândul despre apă şi copaci din visul acela nelocuit, nedureros. Sub gheață ciorchini de stele, le păstrez pentru el, le curăț de întuneric şi le pun la loc în uitare. Înte cele două lumi un geam rece şi alunecos, sunete stinse, cuvinte şi lucruri scufundate, mişcarea şi strigătul încarcerați în orbita lor nesfârşită; ca atunci când băiatul stă la fereastră şi priveşte ploaia timp de ore, zile, ani, aburind geamul cu respirația lui, iar apoi şterge cele scrise, tainice, infinite.
Bijela pjesma Miruje biljka, sablasna i potpuno tiha, muški i ženski cvjetovi putuju nitima vode, pronalaze se i prepoznaju u njezinim tamnim slojevima, vodene niti oko biljnih niti, voda unutar vode, svjetlost, zrak. Nježna mala sjemenka, njezin otrov usmrćuje do kraja dana. Glatka, sjajna zelena smrt, nabujali život umiranja. Bog je uspavao sve preostale anđele, ljude, životinje, ostao je sam sa svojom biljkom. Bez riječi, bez zapisa i čudotvornih pripravaka, na jednoj od neosunčanih strana svoga vremena, mislio je da se tako odmara. Dok se mudra biljka dijelila i svojim sporim, strpljivim dahom sve iznova stvorila. Njezina svila, biljno zlato, niti oko niti, preplićući, stješnjuje unutarnje i vanjsko vrijeme, cijedeći, rascvjetava bijelo meso svjetla, svijeta; bijela vrata, bijeli sag, bijela svijeća, bijela haljina, unutarnje bijelo meso sna, noću udišući bijelu boju čekanja, danju izdišući glatku, sjajnu tamu, u nasadima, u samoći otvara se samo noći, zatvara se pred dodirom. Povija se prema svjetlu, dok raste u mraku, u bijelim posudama mraka, u toj tami mora ostati do kraja. Cvjetovi se otvaraju i zatvaraju, zemlja diše i neprimjetno se primiče kao da joj nije dovoljno blizu bijelo božje lice. Bijela zemlja, bijelo nebo, bijelo lice kamena, bijela plahta, bijelo tijelo, bijeli kraj.
Poemul alb Liniştită e planta, fantomatică şi complet tăcută, florile masculine şi feminine călătoresc prin firele apei, se regăsesc şi se recunosc în straturile ei întunecate, firele de apă în jurul firelor vegetale, apă în apă, lumină, aer. O semință mică şi fragilă, otrava ei te omoară până la sfârşitul zilei. O moarte netedă şi lucioasă, verde, viața luxuriantă a morții. Dumnezeu i-a adormit pe ceilalți îngeri, oameni, animale, a rămas singur cu planta sa. Fără cuvinte, fără inscripții sau preparate miraculoase, pe una dintre pantele neînsorite ale timpului său, a crezut că astfel se va odihni. În timp ce planta înțeleaptă s-a divizat şi cu respirația ei lentă, răbdătoare, a creat totul din nou. Mătasea ei, acest aur vegetal, fir cu fir, împletindu-se, comprimă timpul interior şi exterior, storcându-le, face carnea albă a luminii, a lumii să înflorească; uşa albă, covorul alb, lumânarea albă, rochia albă, carnea interioară albă a visului, noaptea inspiră culoarea albă a aşteptării, ziua expiră bezna netedă şi lucioasă, în plantații, în singurătate se deschide numai nopții, se închide în fața atingerii. Se înclină către lumină în timp ce creşte în întuneric, în ghivecele albe ale întunericului, în bezna aceasta trebuie să rămână până la capăt. Florile se deschid şi se închid, pământul respiră şi se apropie imperceptibil ca şi cum fața albă dumnezeiească nu i-ar fi deja suficient de aproape. Pământul alb, cerul alb, fața albă a pietrei, cearşaful alb, corpul alb, sfârşitul alb. Traducere de Goran Čolakhodžić
