Olja [Olia] Savičević Ivančević (n. 1974) este poetă și prozatoare de expresie croată, autoarea mai multor cărți ilustrate și a unor texte dramatice pentru copii și tineri. A publicat prima ei culegere de poezii – Va fi grozav când eu voi crește mare (Bit će strašno kad ja porastem) – la vârsta de paisprezece ani. Este câștigătoarea mai multor premii, de exemplu cel pentru colecția de proză scurtă Să faci un câine să râdă (Nasmijati psa), cel pentru colecțiile de poezii Regulile casei (Kućna pravila) și Sălbatic și al tău (Divlje i tvoje), cel pentru romanele Adio, cowboy! (Adio, kauboju) și Cântărețul nocturn (Pjevač u noći). Pe baza mai multor povești de-ale ei au fost realizate scurte metraje, iar pe baza uneia dintre povești numită Poponarii (Pederi) dincolecția Să faci un câine să râdă (Nasmijati psa) a fost creat un roman grafic (Žeželj/Paljan, Vara (Ljeto)). Operele ei au fost traduse în treizeci de limbi.
În romanul ei cel mai recent și mult așteptat Verile petrecute cu Maria (Ljeta s Marijom), autoarea se joacă cu forma unui roman care urmărește mai multe generații și continuă o serie de romane de familie excepționale scrise de femei în ultimii cincisprezece ani în literatura croată: Insomnia de Marina Šur Puhlovski (VBZ, 2007), Istoria familiei mele din 1941 până în 1991 și după aceea de Ivana Sajko (MeandarMedia, 2009), romanul Unterstadt al Ivanei Šojat-Kuči (Fraktura, 2010). La fel ca și aceste autoare, Olja Savičević Ivančević găsește inspirație din belșug în poveștile din propria familie, dar subliniază totuși într-un interviu: „Deși acestea sunt povești despre cinci femei din generații diferite, dintre care niciuna nu sunt chiar eu, altfel s-ar numi Olja, dacă vreuna dintre cărțile mele este un autoportret, atunci aceasta este Verile petrecute cu Maria.”
Instigată de genealogiile clasice care urmăresc doar linia masculină și din care femeile „dispar” dacă nu au dat naștere unui fiu, chiar dacă, de exemplu, au luptat cu pușca în mână sau au fost poete sau președinți ai comitetelor locale, autoarea construiește un fel de genealogie alternativă – una care nu este ghidată de moștenirea numelor de familie, ci urmărește istoria familiei construită de către femei care poartă toate același nume – Maria, sau variantele acestuia: Marieta, Meri, Mașa, Mariola, Mara. Cea mai mică dintre ele, eleva de liceu Mara, schițează la un moment dat acel arbore astfel:
În afara numelui, pe aceste Marii le leagă casa și bougainvillea – chiar și atunci când vin din alte regiuni sau când părăsesc acea casă, parcă rămân rădăcinile pe care le-au prins în acel „oraș dalmat fără nume”, în care se întorc chiar și atunci când îl părăsesc plecând în orașe mai mari sau în lumea largă. Chiar și cei care nu sunt din acea regiune vor recunoaște în acest text topografia și istoria bine documentată a celor șapte Kaštele, astăzi un singur oraș, dar în trecut, de fapt, șapte sate. În Evul Mediu, Kaštelele erau o serie de sate din zona care se află între Split și Trogir, pe versanții dealului Kozjak [Koziak]. Locuitorii lor cultivau pământurile pe câmpul fertil al Kaštelelor – pământuri ai căror proprietari erau nobilii din Split și Trogir și instituțiile bisericești. Când aceste sate au devenit din ce în ce mai expuse atacurilor turcești în secolele al XV-lea și al XVI-lea, proprietarii de pământ, pentru a-și proteja pălmașii și a preveni plecarea lor, au construit cetăți lângă mare în care locuitorii acelor sate s-au mutat și în jurul cărora s-au ridicat cele șapte Kaštele. Povestea familiei din romanul Oljei Savičević Ivančević nu merge atât de departe în trecut, dar urmele acelui trecut sunt trecute discret prin roman și cititorul recunoaște cu ușurință detaliile (numite sau nenumite) care dezvăluie locul acțiunii: Piața din mijlocu’ satului, promenada de-a lungul mării, castelul Vitturi, Brce (podul înspre castel), menționarea Sfântului Arnir, cimitirele vechi de lângă bisericile din centrul satelor și cimitirele noi de sus de pe Kozjak, parcelele cu măslini îngrădite de pe versanții dealului, poreclele numelor de familie ale familiilor vechi locale…
Ivana Olujić
Traducere: Delia Ćupurdija
REGELE CAROL AL ROMÂNIEI
1937
Merița tace, că e încă adormită, au pornit în zori, ș-o doare și burta, taica tace că n-are nimic de zis, Sokol pentru că-i cal – și așa merg, legănându-se în căruța de lemn, de la mare peste câmpuri până la Seget după răsaduri de lămâie.
Pe câmp, rând pe rând, au început să se stingă greierii și cicadele au început să se aprindă. Tribijine, Maiurine, Ostrojine, Kaštelul Vechi, Kaštelul Nou, Nehai, Divulie sunt lăsate în urmă, iar apoi la Pantana, tatăl plesnește din limbă și zice:
– Ho Sokole, hooo! Ești surd? Calul se oprește. Meri sare jos, iar Pave coboară din căruță, își aranjează pălăria, bate ușor mârțoaga pe spinare, își îndreaptă mustața cu degetul mare și cu cel arătător și se întinde bine, în sus și în jos.
În vale sclipește marea și stuful se îndoaie: apa dulce și apa sărată se amestecă, deasupra cerul este încă blând, fără flăcări și fără pescăruși.
Maria asta, căreia îi zic Meri după buna ei Maria, tocmai a terminat patru ani de școală elementară, citește bine, vorbește italiana, știe să numere, așa că nu mai ajută la bucătărie, tatăl ei Pave, păduraș, încă de la începutul verii o ia cu el ca să-i țină companie și să-i fie de ajutor când face turul crângurilor și satelor din jur. Pave spune că-i păduraș, pentru că-i pădurar fără pădure: sub Koziak, și în spatele Koziakului, sunt doar câteva crânguri foșnitoare sau dumbrave umbroase pline de liniște și de cântec de grauri și sticleți, iar în localitățile mai urbane se năzărește câteun parc elegant, dar nu există păduri ca în pozele pe care le-a văzut fetița, totul e modest sau potolit, natura nu se risipește.
După soare s-ar zice că nu e încă nouă, arșița lui iulie numai ce n-a început să dogorească.
– Ia uite locu’, o să mâncăm ceva sub smochinu ăsta, apoi o ne și-ndulcim, zise tatăl. Îi plin de roade, dulci ca mierea, păcat să putrezească. Numa’ ai de grijă să nu te muște vreun șarpe.
– A cui îi, taico?
– Smochinu’ sau șarpele? Că doar e păduraș și știe din ce smochin poate culege. Apoi tace, fumează, scoate ziarul. După un timp, răsfoind paginile, zice:
– Lumia-o-nnebunit, azi-mâine o începe să întrebe a’ cui îi soarele. Hai să-ți torn niște bevandă în donicioara ta. No di ce nu, deja-i aproape nouă?
– Nu vreu, mă doare o țâră pântecu’.
Meri se așează într-o parte, pe o piatră netedă, ia ziarul de la tatăl ei. Tatăl, pe piatra lui, mestecă liniștit și dedicat pâinea, bea bevandă – apă cu puțin vin, observă vârfurile copacilor, norii rari, o urmărește pe sub mustăți pe fata lui cea mică – a crescut peste noapte.
Și fiica se uită la Pavo pe furiș: s-a aranjat, nu ca de obicei. Ce te-ai dichisit așa?
Grăi evitându-i privirea, desenând ceva pe nisip cu sandala.
– Io? M-am dichist? Pave se examinează cu mirare.
– Te-ai dichisit ca regele Carol. Na, ia vezi! Meri îi arată articolul din ziarul deschis. Cei doi se aseamănă cumva, prin postură.
– Un păduraș tre’ să fie pus la punct, nu poți trece oricum prin Trogir. Ia miroase, pipăie cum m-am bărbierit de fain, ca curu’ la un copilaș!
Ea îi mângâie obrazul cu mâna dreaptă. Nu-i atât de apropiat cu ceilalți copii, se gândi el, de obicei toți îi poartă de frică, e dur cu toți, dar ea îi intră pe sub piele, nu se teme, nu întreabă, pur și simplu îi ia inima, îl zăpăcește cumva, îl buimăcește.
– Ș-apoi omu’ tre’ să vadă de el. Iacă! Clop nou, papuci curați, nădragi care nu-s rupți ca ăia ai țărănoilor din munți.
– Ca să nu ne vază vreo viperă în Seget. Ai văst tu vreun țărănoi din munți cu nădragii rupți?
– Haide de, așa se zice pe la noi.
– Da cum de merem la Seget? Nu-i cantonu’ tău sau îi?
– Ț-am zis deja. Merem pentru răsaduri de lămâi ș-o să le lăsăm măslinii și chiparoșii ăștia; signorina aia, o Segeteancă a primit lămâii din Italia, m-a pus în legătură cu ea doftoru’.
– Signorina? Fata aia bătrână, ce venea la noi în sat…
– Nu se zice fată bătrână, că nu-i frumos.
– O văzui, nu mi-i faină! Și nici nu-i signorina, are o sută de kile ș-o sută de ani, o cobilă.
– Da’ are și o sută de parale. Și ce?
– Nimic, taică. N-am văzut niciodată lămâi. Și nici Segetul.
– No, acu’ o să-l vezi. Tre’ să răspândim culturile, Merițo, să gândim mai vast.
– Până la Segetul de Jos. La cobilă.
– De Sus, rândunico. Râzi tu, dar uite chiar și străinii cumpără terenuri, chiar și-n Zagora, tre’ s-avem o ofertă turistică și-n sensu’ ăsta, nu doar bob și vărzoi. Ai văzut cum am aranjat arbuștiiîn parcul Vitturi, ha? Le zice Cim-șir, știai? Nici eu n-am știut. Cu toți ăia a lu’ Cimșir, Șașvarin, Șeșerin, Țițilin, Țițindrin, Ținkelin, Kakainkin, Kalabin, Karabin și Pinkin de la noi, plajele au fost cumpărate de tovarășu’ meu Vesely și de alți cehi. Mai nou s-au interesat și românii. Carol ăla al tău.
Tatăl se aplecă spre fiica sa și cu arătătorul său mare și gros urmărește literele din ziarele pe care i le aduce fiul său cel mare din Split și care sunt, de obicei, de câteva săptămâni sau chiar de câteva luni.
Ia, rândunico, citește cu voce tare ce scrie. La început, un’ te uiți? Sub poza aia unde-i hotelu’.
Maria citește:
– În lunile de vară, Hotel Palace este complet până la ultima cameră și nu puteți obține o cameră zile întregi. Mistral! Acest vânt proaspăt și plăcut de vară care este parte integrantă a parcului, precum și ringul de dans iluminat, jazzul minunat și tangoul plăcut. Oamenii se împrietenesc repede. Jos pe plajă, se întâlnesc grupurile de prieteni și prietenia din vacanța de vară durează de-a lungul vieții. Oaspetele intră, să spunem așa, în mare de pe balconul deschis al camerei sale. Un parc răcoros și aproape niciodată o căldură excesivă. Parcul l-am putea numi pădure. Personalul este minunat. Bucătăria depășeste toate asteptările, confortul este de neegalat. Publicul este superb. Valurile mării răcoresc. Ce și-ar putea dori mai mult un om. Locația hotelului în afara localității oferă posibilitatea de a profita de un adevărat divertisment autohton, mai ales seara când diverși muzicieni dau concert, ca de pildă Orchestra de Jazz, Grupul Muzical al Intelectualilor din Zagreb care interpretează muzică clasică, și grupuri locale de muzică din Kaštele care, în afară de polci, valsuri, mazurci și cadrile tradiționale, interpretează și tango, foxtrot și charleston. Iar sâmbătă, la Hotelul Palace va concerta corul asociației Șoimul croat din Kaštelele de Jos, dirijat de maestrul Boris Papandopulo. Mai dă-mă dracu’!
– Mai dă-mă dracu’, ce le mai înfloresc. Că valurile răcoresc, Papandopulo… Îi și ăsta românaș?
– A nu știu, cred că-i de-al nost’. Taică, asta-i fain ce zic de hotelu’ Palaț. De parcă sîntem în Opatia.
– Da, fain. Mai fain e că la noi în Opatia vin, ține minte ce-ți zice taica, turismu-i viitoru’. Haide, e frumos c-au zis de parc. Da nu scrie nicăieri cine-a plantat parcu’. Nici cine-a construit piramidele. Tutankamon, Papandopulo! Iar tu, Pave și oamenii de rând, rupeți-vă șalele!
– Scrie oare ceva și despre Excelența Sa regele Carol?
– Scrie doar c-a fost în Split, în Solin și-n Kaštele. Și c-a mers dup-aia la Opatia.
– Știu io c-a poposit la Palaț.
– Tușa Kate zice că s-a-nsurat de câteva ori și c-a făcut copii pe unde-a apucat și că-l interesează mai tare femeile ca țara. Că oricum nu-i român adevărat, poate de aia. Nevricosu’. De-aș fi regină, n-aș fi niciodată nervoasă.
– L-am văst de departe. Îmbrăcat în alb, ca toți ticăloșii. Pardon, ca toate excelențele. No, hai să merem, regino Merițo, să-i dăm bice, să încercăm s-ajungem la Seget înainte de amiază.
– Taică, pot să te-ntreb ceva?!
– Dacă tre’.
– Da nu te mânii?
– Poate mă.
– Da de ce-ți zic Pave Juncanu?
– Că-s niște boi. Hai, sui-te-n car.
– Încruntat, se apropie de cal, verifică hamurile. Dar când Meri se urcă în căruță, tatăl observă o pată pe rochița galbenă.
– Maria, fire-ar să fie. Ai șezut pe-o smochină… Ți-ai pătat rochia-n spate.
– Cum? N-am șezut, m-am uitat bine unde-o să șed.
Se uită-n spate ca să vadă pata de pe rochie. Ș-atunci, îngrozită, văzu încă una, mai mică, de un roșu aprins, în față unde țesătura rochiei fusese între picioarele ei în urmă cu o clipă. Era singura ei rochie pe care n-o moștenise de la sora ei. Copilul înțepenește, se așeză repede, apoi – neștiind ce să facă – se pune pe plâns.
Tatăl, învârtindu-se încă în jurul calului, zice:
– Nu plânge, futui mama mă-sii, ascultă. Ascultă, întinde-te-n spate pe straiu’ meu, facem o țâră de loc printre florile aistea.
– No așa. Te doare pântecu’?
Meri stă întinsă printre răsaduri, o mână și-a pus-o peste ochi, cealaltă peste pata din față: Vreu să mor acu’. Numa’ să nu fie aia ce-i vine lu’ Domina în fiecare lună?
– Ascultă rândunico, niciuna n-a murit din aiasta și n-ai să mori nici tu. Ascultă, o să-ți pun un ziar sub poponeață ș-un ziar peste fustă. No, nu-i altceva de făcut acu’.
Meri se-ndreptă puțin, își aranjă părul care i se lipse de obrajii înlăcrimați. Spera c-o va lua Dumnezeu la el într-o clipită dar devreme ce nu s-a întâmplat asta, luă ziarul de la taica, se așează pe câteva foi și o foaie și-o puse pe rochie.
Pave îl mână pe Sokol în direcța opusă Segetului – se întorc acasă. Meri stă întinsă între doi tineri chiparoși în răsadnițe. De parcă-am murit deja, se gândi în beatitudinea disperării și cu voce tare, ca pentru sine:
– Mie-mi plac tare chiparoșii. Și cimșirii, îmi plac. Dar cel mai tare-mi plac garoafele și liliacu’.
– Liliacu’? Mie-mi place cel mai tare bobu’! Zice puternic Pave.
Mai înainte vorbise contra bobului și a verzei.
– A nu, nici cârc contra bobului! Dac-ar avea habar de ceea ce n-au, l-ar mânca și ăia a lu’ Bobulin, Șimșirin, Șașvarin, Șeșerin, Țicilin, Țițindrin, Ținkelin, Kakainkin, Kalabin, Karabin, Pinkin…
Maria de abia distinge ultimele cuvinte, pietrele trosnesc sub căruță și sub copite. Buruienile miros deja puternic și muștele bâzâie în jurul cozii lui Sokol, ziua e fierbinte, dar asta-i de așteptat. Regele Carol o privește de pe hârtia ziarului și-i spune ceva, îi vorbește cu o voce blândă, dar ea nu înțelege germana, nu înțelege româna.
DOUĂ POETE
1921
La soare, după ploi abundente, strălucesc ochii negri ai măslinelor. Iarba se usucă rapid, solul este umed doar sub suprafață. Am pregătit sandvișuri, șed pe o bancă de lemn sub un nuc, sorb cafea dintr-un termos și printre picioarele catârului care paște în podgoria necosită ceva mai la vale, privesc marea din Golful Kaštelan, urmăresc casele, măslinii și viile care coboară înspre mare, până-n drum. Split, Brač, Šolta, Čiovo, Trogir, toate cele șapte Kaštele, totul se vede pe așa vreme.
– Îți amintești cum tata și Nikša au furat struguri din această vie părăsită când a fost război? o întreb pe mama.
Ea neagă categoric. Spune că și așa e o vie părăsită care a dat roade doar în acel an pentru că vița-de-vie trebuie îngrijită. O vie mică cu viță-de-vie cu frunze roșiatice, Primitivo de Kaštele, un soi vechi rar pe care strămătușa Kate îl vindea cândva cuiva ceea ce înseamnă că, de fapt, a fost odată a familiei noastre, spune mama.
– Îmi amintesc că nu prea aveam bani în acei ani de război și nu era o mare problemă pentru mine faptul că ei au furat struguri. Eu zic, oricum, că furtul de fructe e mai mult o aventură decât un furt.
– Și ce a făcut strămătușa Kate cu banii aceia din vânzarea viei?
– Ea a mers în Opatia.
Povestea aceea se ivea în discuție din când în când, de fiecare dată cu câteva detalii noi. În treacăt, se menționa că această strămătușă Kate spunea mereu că nu s-a căsătorit din cauza străbunicii noastre Marieta. De rușine că sora ei cea mică s-a căsătorit însărcinată. Acestea sunt acuzații destul de grave, adaug eu.
– Ca să vezi, spune mama. Dar când au murit părinții lor, ea a vândut o parte din pământ și a stat în Opatia timp de o lună. Nimeni nu a știut nimic despre acea excursie misterioasă, doar buna noastră Meri, nepoata Katei, a povestit ulterior că mătușa ei a stat acolo, la hotelul Kvarner, a hoinărit pe peluze și s-a plimbat zilnic pe promenada Carmen Sylva, spune mama mea.
Carmen Sylva este pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României, soția regelui Carol I, care a iubit Opatia și mai ales îi era drag să se plimbe pe acea potecă de deasupra orașului care îi poartă numele, am aflat de pe Google. Poeziile reginei, în special cele despre maternitate, au fost apreciate și celebre, spune mama că așa zicea buna Meri – deși ei, bunicei mele, nu-i prea plăceau, pentru că i se păreau puțin patetice. Dar a fost o femeie deosebită, Carmen Sylva, sau Regina Elisabeta a României, chiar și presa tineretului comunist iugoslav o dată a scos-o în evidență ca rar exemplu pozitiv de membră bună a nobilimii, spune mama că i-a spus buna ei Meri, soacra ei și nepoata Katei. Se credea că mătușa Kate o imita pe Carmen Sylva pentru că nici ea nu îndrăznea să-și semneze poeziile și au fost păstrate doar câteva poezii religioase de-ale ei datorită parohului de atunci, părintele Viktor.
Oricum, poeta din popor Kate, deja în vârstă, și care nu fusese niciodată mai departe de regiunea care se întindea de la Trogir până la Omiš, a lăsat pe ușa surorii ei un bilet în care spunea că a plecat la Opatia, să nu-și facă griji și că avea să se întoarcă în câteva săptămâni. Nimeni nu a aflat mare lucru mai târziu, doar într-o zi, înaltă, robustă/corpolentă și cu o pălărie mare, a apărut din nou pe ulița Murtilica.
Astă vară cu ocazia unei aniversări, cu o sută de ani mai târziu, poeziile ei au fost publicate în antologia locală de poezie, dar în loc de semnătura anonimă, au fost publicate pentru prima dată sub numele complet al strămătușii Kate.
Traducere: Delia Ćupurdija
