Adrian Oproiu: “Mă simt destul de înrădăcinat aici, mă simt liber să fiu ceea ce sunt.”

Interviu realizat de: Goran Čolakhodžić

Poate e o simplificare să spunem că te-ai mutat în Croația datorită unei povești de dragoste? A fost singurul motiv pentru care ai ales să trăiești aici?

Este și nu este o simplificare. Împrejurările au fost de așa natură încât am cunoscut-o pe viitoarea mea soție la un festival de poezie din orașul meu natal, și orașul unde lucram în acea vreme, ca profesor de logică și filosofie, dar și ca redactor al unui ziar local. Astfel că eram în atingere cu evenimentele culturale ale orașului și datorită serviciului, dar și la un nivel mai adânc, cel puțin în ce privește festivalul „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș“ la organizarea căruia ajutam cu unele lucruri, datorită relației mele de prietenie cu scriitorul Dumitru M. Ion. Era un festival destul de mare pentru un oraș destul de mic – probabil că edițiile din acea vreme numărau în jur de 100 de invitați, mulți dintre aceștia fiind străini, un festival pe care Dumitru M. Ion îl gândise după modelul Festivalului de la Struga, din Macedonia. La ediția din 2008 a festivalului au fost invitați din Croația doi poeți, Ana Brnardić și Miroslav Kirin. Am cunoscut-o pe Ana  în ultima zi a festivalului și de atunci am ținut legătura, ne-am vizitat timp de un an ori de câte ori am avut ocazia, iar în 2009 ne-am căsătorit și m-am mutat aici. Anterior nu am avut o intenție clară, concretă, de a pleca din țară, nici din motive economice, nici din motive politice, deși undeva în spate se acumulase o oarecare experiență, iar unele lucruri nu le-am uitat ușor: faptul că cineva din redacția ziarului unde lucram a decis ca într-o ediție din timpul campaniei electorale să fie publicat un material lăudăros la adresa unui politician local, material pe care nu l-am scris dar care apărea sub semnătura mea, faptul că în acord cu examenele pe care le-am susținut trebuia să am un viitor profesional oarecum asigurat, și nu la discreția unei persoane sau alteia, câteva lucruri de acest gen au creat probabil în mine o neîncredere destul de adâncă cu privire la posibilitățile de a mă realiza în mediul respectiv și mi-au sporit sentimentul vulnerabilității. Pe de altă parte, sigur, eram „acasă“. De altfel, cred că acel mediu era propice firii mele, și rămân legat cumva de orașele mici oriunde le întâlnesc: ritmul, nostalgia, intimitatea și leneveala lor (care îți dau timp și poftă de citit). În fond, nu cred că pleci niciodată efectiv dintr-un loc în altul, ci doar dintr-o anumită „ediție“ a propriului sine într-alta.

Care au fost așteptările tale la început și cât de dificilă a fost tranziția în primii ani?

Nu știu dacă am avut un bagaj de așteptări, o listă anume. Am venit, așadar, purtat de entuziasmul unui nou început în viața personală. A fost un gest eroic în felul lui, și naiv din punct de vedere pragmatic, cu atât mai mult cu cât singurul lucru pe care-l știam să fac și pentru care aveam pregătire era acela de a fi profesor de filosofie și logică. Ori, dacă ești absolventul unei astfel de facultăți, nu prea ești bun de nimic altceva când e vorba să te angajezi. Cel puțin acest lucru era valabil în privința mea, cu atât mai mult într-o țară străină a cărei limbă – încă – nu o vorbeam. Și chiar dacă între timp am învățat limba, trag după mine în continuare acest „handicap“ original, lucrez la diverse firme pentru a mă întreține, iar în timpul rămas mă ocup de lucrurile pentru care cred că am o oarecare aplecare: scrisul, traducerile, muzica.

Despre țările noastre atât eu cât și Ana nu am știut mai nimic la început, bagajul nostru cultural era un teritoriu necunoscut celuilalt. Îmi aduc aminte, Ana mi-a povestit că înainte de a veni în România încerca să își facă temele și să afle câte ceva despre țara unde mergea, iar prietenul nostru comun și însoțitorul ei la drum, Miroslav Kirin, îi sugerase să asculte muzica Mariei Tănase. Și cred că tocmai citea Lacrimi și sfinți de Cioran, cu același scop. În ce privește muzica, eu știam doar de Goran Bregović, prin intermediul filmelor lui Kusturica, mai ales Underground, pe care de abia ulterior l-am văzut cu un ochi mai obiectiv. Despre scriitori nici să nu mai vorbim. Dar această necunoaștere originală nu a fost un lucru rău: ne-a făcut pe amândoi destul de curioși încât să devenim cu timpul și intermediari ai celor două culturi, prin traducerile pe care le facem împreună, dar și prin activitățile noastre mai largi în domeniul cultural; a constituit, cu siguranță, și motivul pentru care am avut inițiativa înființării acestei reviste bilingve româno-croate, revista Verso, de care sunt mândru, alături de toți colegii redacției.

Cum ți s-a părut țara în care ai venit, așadar, în 2009 și cât de similară sau de diferită era față de România în acel  moment?

Când am venit aici am atins pe de-o parte zonele unei lumi cunoscute (o țară europeană cu o moștenire culturală europeană în care mă puteam recunoaște, Zagrebul cu arhitectura lui austro-ungară care se asemăna cu cea a Brașovului sau Sibiului) iar de cealaltă parte regiunile – geografice, istorice – ale unei adevărate terra incognita. Primele excursii în peninsula Istra au reprezentat un eveniment deosebit pentru mine: totul era deodată diferit – pământul roșu, munții aceștia albi ca oasele, cu relieful lor atât de diferit față de cel al Carpaților, apoi vegetația mediteraneeană, frumusețea unor orașe mignone precum Rovinj sau Poreč, limpezimea Adriaticii… Și totuși, în acest peisaj idilic urmele – care păreau atât de fragede – ale războiului de independență: case, clădiri care încă mai purtau sfâșierea gloanțelor și obuzelor (drumuri prin Lika, Gospić), faptul că nu ar trebui să vorbesc cu voce tare despre aceste lucruri, cel puțin nu într-un spațiu public. Veneam dintr-o țară cu traume proprii într-o țară care încă nu le depășise pe ale ei. Câteva imagini pe care le-am asimilat emoțional: vreme de război, seară sau noapte, Ana are în jur de doisprezece ani și se îndreaptă împreună cu familia ei spre Zagreb, cu mașina. Deasupra șoselei apar avioanele de vânătoare, zboară atât de jos încât practic poți vedea căștile piloților; te pot lua oricând în țintă, dacă vor; frâna bruscă, ieșirea panicată din mașină, fuga peste câmp până la prima casă unde cineva necunoscut îți deschide ușa și te adăpostește. În această privință țara în care am venit era foarte diferită față de țara din care plecasem.

În ce fel s-a schimbat viața ta în Croația, dar și Croația ca țară și mediu social, în cei 15 ani?

Nu știu dacă pot fi un observator obiectiv al schimbărilor din Croația, mai ales la nivel global. Îmi place să cred că trăiesc într-o țară adaptată în mare măsură criteriilor și principiilor Uniunii Europene, o țară în care oricine este binevenit, în măsura în care îi respectă identitatea și legile. Nu vreau să idealizez un anume construct politic, ci doar subliniez unele lucruri simple: respectul față de identitatea celuilalt, indiferent de rasă, religie, orientare sexuală; o simplă dorință de bine față de ceilalți, orice limbă ar vorbi, încrederea în posibilitatea colaborării pașnice a unor popoare sau etnii diferite, sau cel puțin faptul de a ne comporta ca și cum am avea această credință. În privința Croației – mă bucur să văd o anumită dorință de afirmare a ei în diverse domenii, de la sport la cultură, un suflu care este probabil propice independenței câștigate relativ recent. Există, bineînțeles, sunt conștient de asta, și o anume dezamăgire, frustrare, mai ales când e vorba de economie, nivelul de trai, cultură politică… În ceea ce mă privește, am obținut cetățenia croată în anul 2022 și mă simt destul de înrădăcinat aici, și, ceea ce este foarte important, mă simt liber să fiu ceea ce sunt. Interacțiunile mele cu instituțiile statului sunt, ca să zic așa, sănătoase, nu am simțit niciodată niciun fel de tensiune între mine și statul în care sunt, lucru pe care l-am simțit, bineînțeles, în patria natală: dar este și normal, mai repede te cerți cu părinții. Sunt un pod cultural și simt că aduc ceva culturii patriei de adopție, cât și patriei natale, un plus oricât de mic, dar un plus, iar uneori sunt apreciat pentru asta. Peste identitatea românească și cea recentă, croată, se așază și această supraidentitate – culturală – europeană. Iar dincolo, ori sub aceste identități mari care vin cu bagajul lor bogat, dar și mai greu, istoric și cultural, rămâne identitatea pe care ți-ai făurit-o singur în privința care contează cel mai mult: construcția morală. Îmi place să cred că mai am câteva cetățenii, mărunte –  uite, de exemplu mă consider un cetățean al parcului Maksimir. Mă simt bine cu această cetățenie închipuită, dar pe măsura mea. Aici cred că aș putea să-ți vorbesc mai mult și mai în amănunt, ce s-a schimbat, cum s-a schimbat, sau cum ne-am schimbat deopotrivă. Și o cetățenie similară la care nu renunț: cea de vizitator al parcului Mănăstirii din Curtea de Argeș, o mănăstire deosebit de frumoasă din punct de vedere arhitectural, la umbra căreia am crescut.

Ai scos primul tău volum de poezii, Căpcăunul erbivor, în 2012, la Editura Academiei Internaționale Orient-Occident din Curtea de Argeș. Care a fost geneza volumului și povestea publicării acestuia?

Da, așa este. Editura are însă sediul oficial în București, dar distribuția reală a cărții era în Curtea de Argeș: de la cunoscut la cunoscut, de la prieten la prieten. E prima mea carte, practic necunoscută, dar într-un fel mi-am și dorit să fie așa: am considerat-o ca pe un fel de temelie, un loc care nu trebuie neapărat să fie vizitat dar care servește construcțiilor ulterioare. Interesant este că a fost scrisă aici, în Croația, și era în acel moment un fel de răfuială cu mine însumi, sau analiză a ceea ce fusesem până atunci. Eu nu m-am considerat niciodată poet, și nu îndrăznesc să mă consider nici acum, deși bineînțeles, trec aceste lucruri în CV-ul meu. A fost poate la mijloc și un fel de trick psihologic, o încercare de a mă apropia de lumea soției mele, de cercul de prieteni unde majoritatea erau poeți (eu, de altfel, am fost multă vreme mai apropiat de pictură și un timp m-am ocupat de aceasta). Nu am intenționat niciodată însă să traduc volumul în croată, am considerat poate că nu se află la un nivel stilistic acceptabil. În schimb noua viața și noul context mi-au oferit pentru prima oară o distanțare necesară față de o așa-zisă boală a spiritului pe care am purtat-o în mine și de care, într-un fel, nu scapi niciodată, dar o poți ameliora: melancolia. Temele le-am reluat în cea de-a doua carte, în care am avut mai multă încredere că este la un nivel bun din punct de vedere stilistic. Și cu ea am încheiat răfuiala cu trecutul.

Al doilea volum, Krajolici, ljudi i ptice, a apărut cinci ani mai târziu în Croația, la MeandarMedia. Specificul acestuia a fost și faptul că a apărut în limba croată: tu ai scris în română, iar înainte de publicare a fost tradus de Ana Brnardić Oproiu și de mine. Ce s-a întâmplat cu manuscrisul original, l-ai oferit cândva spre publicare în România?

Sunt onorat și mă bucur și acum că această carte a apărut la Meandarmedia, o ediție foarte frumoasă și bine pregătită, lucru pentru care trebuie să-i mulțumesc editorului meu, Branko Čegec. Nu știu în ce măsură a ajuns la un public mai larg pasionat de poezie, dar sunt bucuros că a fost notată și a primit câteva recenzii interesante din partea unor scriitori precum Marko Pogačar și Dinko Kreho, că a fost tradusă de doi poeți (de tine și de Ana) și a fost încadrată alături de unele cărți importante de poezie conceptuale, dintre care acum îmi aduc aminte doar de Projekt Poljska a lui Ivan Šamija (care-mi este de altfel și un prieten drag).  Sunt sigur însă că a mai ajuns și în mâinile altor poeți croați, cel puțin din generațiile apropiate alei mele, și asta este pentru mine deja suficient. Lecturi publice însă nu am avut decât foarte puține, dacă e să ne gândim că volumul a apărut în anul 2017, trei-patru lecturi până acum, în Zagreb, Samobor, Rijeka și Karlovac. Cred că acest lucru se datorează faptului pe care l-ai menționat, și anume că este vorba totuși de o traducere, așadar nu a fost percepută ca o carte a unui autor croat, tot așa cum, pe de altă parte, nu a fost percepută în România ca o carte a unui scriitor român, cel puțin nu ca o carte suficient de bună (sau de atractivă) pentru a fi publicată acolo. Așadar, pentru a-ți răspunde la întrebare: am oferit, am trimis manuscrisul câtorva edituri, nu multe, din România. Acolo, ca și aici, este dificil să publici poezie. Nu știu sigur care este rețeta, dacă există una; editorii te vor convinge că este vorba exclusiv despre text, dar eu nu (mai) cred deloc în acest lucru. Mi-am dat seama, cu timpul, cât de puțin contează textul în evaluarea editorială și același lucru cred că este valabil și la traduceri. Orice carte vine, pe lângă text, cu un anumit bagaj adițional, legat de biografia autorului, de vizibilitatea acestuia, de tema abordată, de încadrarea în stilul actual, de premii anterioare, etc. Eu cred că acest bagaj cântărește mai mult decât textul în sine, mai ales astăzi, când măsura succesului nu mai depinde aproape deloc de filtrele critice, ci doar de eforturile pe care le depui singur pentru a  deveni vizibil. Trebuie, în primul rând, să fii prezent, la asta pare a se reduce totul – o chestiune în cele din urmă de salon (bună pentru cei care au timp).

Traducerea ca proces și ca meserie este unul dintre punctele importante din viața ta. Într-un sens, orice adaptare la un alt mediu sau la o altă cultură este un fel  de transpunere a actului de traducere în viața extraliterară. Când ți-a venit în minte pentru prima dată gândul că poți, sau chiar trebuie să devii, un traducător de literatură?

Este o întâmplare fericită din viața mea. Am devenit cumva mai întâi traducător, iar apoi a apărut gândul că este bine. În perioada în care trăiam în țări diferite, dar ne vizitam, Ana începuse deja mai serios să învețe limba română. O cunoscuse pe Ivana Olujić care era pe atunci (și este în continuare) lector la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale a Universității din Zagreb și care deja traducea împreună cu Luca-Ioan Frana din literatura română contemporană (astăzi, mă bucur să spun  asta, Ivana este și redactorul-șef al revistei Verso). Ivana ne-a întrebat odată, cu ocazia unei întâlniri la Clubul Booksa dedicate scriitorilor români contemporani, dacă vrem să-l traducem pe poetul invitat atunci, Cosmin Perța. Am acceptat, deși la vremea aceea încă nu eram suficient de stăpâni pe limba celuilalt, dar am răzbit cumva, cu româna, cu engleza, cu ajutorul Ivanei. Am descoperit astfel această bucurie a tălmăcirii, și curând s-au ivit alte ocazii. Prima carte pe care am tradus-o împreună a fost o carte mică, micuță de tot, dar foarte dificilă, a unui precursor al avangardei românești: Paginile bizare ale lui Urmuz, un scriitor născut, iată, în Curtea de Argeș, dar de care mă legau mai multe fire decât cel biografic. Cred că ulterior am văzut influența lui Urmuz în unele poezii ale Anei (nu știu dacă e de acord cu mine), lucru care m-a bucurat. Dar am simțit amândoi faptul că traducând ne îmbogățim cumva propria lume spirituală. Începuturile au fost promițătoare: am tradus, în principiu, cărți pe care singur le-am ales. În plus, în ceea ce mă privește, și așa cum ai observat, traducerea a însemnat mai mult: a fost un proces prin care m-am integrat din ce în ce mai mult în viața socială de aici.

Ce ți s-a părut mai interesant la început, ce ai vrut să prezinți publicului croat din cultura română și invers? Părerile tale s-au și schimbat între timp?

E greu de spus. Când am venit aici lecturile mele erau mai degrabă orientate spre filosofie decât spre literatură, cu atât mai puțin spre literatura contemporană. Cred că una dintre primele mele activități de promovare a culturii române am făcut-o mai degrabă în calitate de „filosof“: am susținut o serie de prelegeri la KIC din Zagreb despre trei mari scriitori și oameni de cultură: Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran. Apoi, ceva mai târziu am fost coordonatorul unui număr omagial (100 de ani de la nașterea lui Emil Cioran) pentru revista Tvrđa, unde au apărut unele fragmente noi ale filosofului în traducere croată.

Nu am îndrăznit să traduc din Cioran la vremea respectivă, dar m-am gândit întotdeauna că opera lui scrisă în limba română ar trebui publicată și aici, lucru de care sper să mă apuc odată și odată, împreună cu Ana bineînțeles. Sau poate sarcina îți va reveni ție. Dincolo de asta am avut o aplecare spre literatura de avangardă din România, fie că e vorba de proză sau poezie. Prima carte tradusă, cum am spus, a fost Paginile bizare ale lui Urmuz, un precursor al avangardei, dar a urmat și această carte răscolitoare a lui Max Blecher (1909-1938), Întâmplări din irealitatea imediată. Am tradus și câte ceva din poeții de avangardă și am rămas cu un proiect vechi, nerealizat, acela al întocmirii unei antologii a poeziei de avangardă din România. Dincolo de asta, am fost interesat mereu de mărturiile, jurnalele lăsate de intelectualii români care au suferit de pe urma unor sisteme represive, fascismul interbelic, sau comunismul postbelic, lucruri pe care nu le-am realizat (cu excepția unor fragmente din Jurnalul lui Mihai Sebastian), dar le țin încă pe lista mea de viitoare traduceri. Între timp, pe lista de lecturi și-au făcut apariția și scriitorii români contemporani, iar acest lucru i-l datorez tot Ivanei Olujić: pe rafturile bibliotecii ei am văzut pentru prima oară o serie de nume noi, astfel că am început să împrumut cărți de la ea. Apoi, în anul 2011 am fost invitat să țin în calitate de colaborator extern la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale cursul de literatură română contemporană. A fost pentru mine un prilej excelent să mă pun la curent, să citesc și să aleg cărți pe care să le propun editurilor de aici. Nu a durat mult timp însă, deoarece a trebuit să renunț datorită serviciului în ture de noapte pe care-l aveam în acea vreme. Între timp cred că lista cărților pe care aș dori să le traduc nu s-a schimbat deloc, dar am din ce în ce mai puțin timp de lectură, iar cărțile pe care le traduc împreună cu Ana nu mai sunt exclusiv alese de mine, ci uneori sunt propuneri venite de la edituri, propuneri care totuși corespund în mare parte orizontului nostru cultural – și pe care suntem liberi să le acceptăm sau nu. 

O întrebare dificilă: consideri că există un adevărat interes în Croația pentru cultura română și în România pentru cultura croată? Dacă da, de ce? Iar dacă nu – tot de ce?

Da, cred că există un adevărat interes, cel puțin în Croația pentru literatura română (deoarece văd mai ușor această latură). E posibil totuși să fi atins deja vârful unui val. Și, apropos de val, cel mai probabil interesul față de literatura română a fost deschis în bună parte de noul val al filmului românesc. Cu toții am tradus de fapt nu numai cărți, ci și filme sau documentare pentru Televiziunea Națională Croată. Sau, poate pur și simplu s-a ajuns la o prezență destul de constantă a literaturii române în Croația, nu mai este un boom, ceea ce nu-i rău: constanta e de preferat valurilor. Oricum ar fi, e bine, iar acest lucru se datorează în parte deschiderii culturilor înăuntrul Uniunii Europene, dar și faptului că există aici un grup de traducători interesați de literatură (nu pot evita să vorbim despre noi): dacă la început traducerile contemporane au fost deschise de apreciatul traducător Mate Maras (Petru Cimpoeșu, Mihai Eminescu), au urmat apoi cu un ritm mai intens traducerile făcute de Ivana Olujić și Luca-Ioan Frana (Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Țîbuleac, etc.) apoi cele făcute de Ana Brnardić și de mine (Max Blecher, Răzvan Rădulescu, Varujan Vosganian, etc.) iar deja începând cu anul 2019 traducerile făcute de tine (Constantin Noica, Simona Sora, Mircea Cărtărescu, Panait Istrati, etc.). Multe dintre aceste traduceri au fost într-adevăr remarcate și citite, despre ele s-au scris recenzii iar o parte din autorii lor au fost invitați să le promoveze. Este demn de menționat că traducerea ta a romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu a fost încununată cu Premiul Anual „Iso Velikanović” pentru cea mai bună traducere în limba croată a anului precedent (2022). Sper ca în curând să apară și alți traducători de literatură care să ni se alăture.

Pe de altă parte, cred că și în România există un interes real pentru literatura croată, dar lipsesc poate anumite elemente care să contribuie la un număr mai mare de cărți apărute pe piață și la o diseminare mai bună a lor: în primul rând, așa cum am subliniat anterior, existența unui grup de traducători de literatură croată care să trăiască acolo, în București sau alte câteva orașe mari, un grup care nu numai traduce dar și promovează ceea ce traduce. În România eu nu cunosc niciun traducător de literatură exclusiv din limba croată. Am văzut totuși câteva cărți ale unor autori croați traduse de Octavia Nedelcu, profesor universitar de literatura sârbă și croată, care a tradus de exemplu din unele cărți ale Slavenkăi Drakulić și din cele ale Dašei Drndić. Am găsit undeva că și Breviarul Mediteranean al lui Predrag Matvejević a fost tradus (în 2010) de Steva Perinaț, dar nu mai văd alte titluri traduse de acest autor. În ce mă privește, în volum am tradus singur sau împreună cu tine începând cu anul 2015, când a apărut antologia de poezie Ținutul negru a lui Marko Pogačar, urmată de Antologia tinerilor poeți croați, apoi și Antologia prozei de război din țările fostei Iugoslavii, mica antologie de poezie 3 poeți croați (Nada Topić, Miroslav Kirin, Goran Čolakhodžić), o nouă antologie de Marko Pogačar, Ucenicul soarelui, Damir Karakaš, Amintirea pădurii, și iată, pe cale de a fi publicată, Marlboro de Sarajevo de Miljenko Jergović, care ajunge cumva târziu, dar ajunge, și în România. Nu este mult, dar e ceva. La care se adaugă selecții din lirica unor poete și poeți din ambele țări. Sper să avem din nou ocazia unor traduceri în viitorul apropiat.

Dat fiind că fizic ești mult mai puțin prezent în România ca acum 15 ani, te consideri, ca poet și ca traducător, membru al scenei culturale românești? Ce relații ai cu acea lume și cum te poziționezi față de tendințele de acolo? Aș putea să te întreb același lucru și când vine vorba de scena croată: poziția ta este una foarte specifică, vine cu unele avantaje, dar și cu dezavantaje…

În România sunt mai cunoscut ca traducător, cred, și mai puțin ori deloc ca scriitor. E drept, eu nu scriu mult, cărțile mele (inclusiv cea din urmă, Hortus deliciarum, care este o carte de poezie și un album muzical în același timp) nu sunt publicate în România sau sunt publicate fără distribuție. Repet ceea ce am spus mai devreme: pentru a fi membru al unei scene culturale trebuie în primul rând să fii prezent efectiv acolo (ori cel puțin să fii activ – și priceput – pe rețelele sociale). Ești, în general, pe atât de vizibil pe cât vrei să fii, pe cât investești în acest lucru. Ca scriitor, poziția mea este într-adevăr destul de specifică, deoarece datorită faptului că scriu, cu câteva excepții nesemnificative, în limba română, nu cred că sunt perceput aici ca scriitor croat, ci mai degrabă ca scriitor străin în Croația; de cealaltă parte în România nu sunt vizibil ca scriitor român (nu trăiesc și nu sunt publicat acolo). Dar poate că poziția mea însăși este puțin contradictorie, având în vedere că am spus anterior că eu însumi nu îndrăznesc să mă consider poet. Complicat. Aș vrea să menționez totuși că de curând, chiar începând cu luna aceasta, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Croația, HDP, și mă bucur de acest lucru. Iar ca poet am fost invitat în două-trei ocazii la unele festivaluri din România. Iar în ce privește avantajele – da, cred că o anume independență, o poziționare mai la margine îți lasă neatinsă libertatea, iar faptul că nu ai un nume, sau o poziție de apărat, te menține mai strâns pe drumul care-ți este propriu. În cele din urmă, nu mă simt constrâns să adopt un stil sau altul, de dragul de a face parte dintr-un cerc sau altul.

https://www.bookzvook.com/knjige/hortus-deliciarum

Cum vezi activitatea ta în viitor, la ce ți-ai dori să mai lucrezi? Suplimentar, cum vezi viitorul relațiilor culturale între România și Croația: știm cu toții că este loc de îmbunătățire, dar care ar fi punctele de plecare posibile și care sunt tendințele, așa cum le vezi tu?

Încerc în continuare să fac acest slalom între datoriile legate de serviciu și activitățile culturale: traduceri, scris, muzică. Am o listă de posibile traduceri, lucrez acum la o variantă exclusiv în limba română a proiectului Hortus deliciarum pe care o voi publica în ediție proprie pe una dintre platformele de music streaming. Sunt în general mai activ în plan muzical în ultima vreme, iar după Hortus am mai publicat 2 albume în ediție proprie; e drept, e vorba de ceva experimental, un album care a însoțit o expoziție a artistei vizuale Petra Brnardić și o colecție de 3 piese în care combin elemente de noise și muzică ambientală. Continui, ca muzician, de asemenea colaborarea cu platforma Poetski tren care promovează lirica croată contemporană prin intermediul unui canal de pe YouTube (4 în 1: lectură poetică, muzică, videoclip care conține, prezintă lucrări de artă vizuală a unor artiști croați) și de curând am stabilit un duo cu muzicianul Kruno Carić în care combinăm sunetele experimentale ale synthurilor semi-modulare (eu) cu instrumente vechi de proveniență orientală sau occidentală (Kruno). Dar în același cadru putem avea și unele „performance-uri” poetico-muzicale. Și multe altele, de care ar fi mai bune să nu vorbesc, deoarece oricum nu știu în ce măsură e cu putință să le realizez.

Cât despre viitorul relațiilor culturale între România și Croația: sper să continue măcar cu aceeași intensitate ca până acum, iar cadrul în care evoluează și care le face posibile să rămână cât de cât stabil; este vorba, bineînțeles, de relația bilaterală dintre cele două țări (care este una bună) dar și de evoluția Uniunii Europene în ansamblu: evoluțiile recente ale țărilor într-o lume din ce în ce mai sângeroasă, intensificarea curentelor extremiste, pozițiile diferite față de legislația comună, pozițiile diferite față de legislația și dreptul internațional, și multe altele, lasă o umbră de îndoială că această instituție poate fi apărătorul principiilor pe care le proclamă. Ori, mă încăpățânez să cred, proiectul european este în primul și în primul rând un proiect de pace. Acesta este cel mai de preț bun pe care-l avem și pe care trebuie să-l păstrăm. De el depinde în cea mai mare măsură și viitorul schimburilor culturale între țările noastre.

https://adrianoproiu.bandcamp.com/