Ioana Nicolaie rumunjska je književnica, novinarka i profesorica književnosti. Književno djelovanje započela je poezijom. Prvu zbirku pjesama, Retuširana slika, objavila je 2000. U narednim je godinama nastavila pisati stihove (zbirke pjesama Sjever, Vjera i dr.), a svoje će stvaralaštvo proširiti i na romane (Nebo u trbuhu, Ptica na žici, Crni pelin), kao i na dječju književnost (Arikove pustolovine, Arik i plaćenici, Medilovo putovanje). Dobitnica je brojnih domaćih nagrada za književnost, a predložena je i za one međunarodne, od kojih je najprestižnija Eastern European Literature Award.
U hrvatskom, crni pelin naziv je za korovnu biljku nalik ambroziji (također, divlji pelin, crnobilj) i doslovni prijevod imena ukrajinskog grada Černobila u kojem se 1986. zbila nuklearna katastrofa. Autorica je, poigravajući se etimologijom, ukrajinski naziv prevela na rumunjski: Pelinul (hrv. „pelin”) negru (hrv. „crn”). Glavna junakinja, djevojčica Augustina, rodila se iste godine kada se zbila katastrofa zbog čega trpi posljedice radijacija kojima je njezina majka bila izložena u trudnoći. Njezin mentalni svijet autorica vješto prikazuje jezikom koji Augustina koristi, povremeno pogrešnim razumijevanjem izreka, neobičnim asocijacijama, skokovima u pripovijedanju.
Ipak, najzanimljivija je njezina unutarnja borba da postane pravom djevojčicom, a koja je simbolično prikazana njezinim dvjema lutkama – Jananom i Manom. Janana je lutka savršena izgleda, koja sama može stajati i kojoj se mogu zaklopiti oči – ona je Augustinina vizija djevojčice kojom želi postati (iz tog se razloga u hrvatskom prijevodu naglašava prvo lice osobne zamjenice: Janana). Mana je sve što ona ne želi biti, a boji se da jest. Mana je ružna, spore pameti i bez jednog oka. U hrvatskom prijevodu, nastoji se istaknuti da je Mana ona s greškom, dok se u originalu ona naziva Druga – dakle, ona koja nije prva, nebitna, zaboravljena.
Lorena Juršić
7
Pelinul Negru. Sau Cernobil. Eu nu cunosc cuvântul Cernobil. Nu știu nici ce e acela pelin. Se leagă doar de plasa plină de castraveți pe care o aduce mama de la Măgura. Nu pentru că acolo ar mai crește vreo legumă, dar dacă buna cumpără ne face și nouă parte. Câte un capăt tot e amar ca pelinul, zice ea. Și buna e mai mare decât mama, și e un pic mai grasă. Are ochii verzi, nu ca un creion colorat, și nici ca pârâul. Poate ca niște cleni pe care m-am chinuit să-i prind cu mâna când am fost ultima dată la Măgura. Am coborât scara de lemn ce dă în grădinuță și-am ajuns din doi pași lângă stâncă. Și apa de pe Secături venise mare, puhoi, îmi trecea de genunchi. Dar eu, ca o tutuană, am stat zdravăn în mijlocul ei. Mormolocii se buluceau în locul liniștit de după niște bolovani. Și-acolo mai săgeta și câte-o spinare de pește, mică de tot, nici cât o palmă. Când e liniște, cele bune se adună, iar cele rele n-au cum decât să se spele. Iar mătușa a venit cu un lighean plin cu haine de limpezit. Și-a dat jos șlapii, a intrat și ea unde era bulboana mai mare, a scos un scăunel pe care l-a potrivit pe pietre și apoi a apucat maiul. Ce rochie cu vrejuri verzi, ca de fasole, avea! A luat cearșaful, l-a înmuiat bine, de s-a umplut de spumă pârâul. Și n-am mai putut de bucurie, păream și eu un balonaș care se duce spre apa cealaltă, mai mare. Și-mi plăcea, pluteam pe deasupra lumii, și nu ca o repetentă după primul an. lar mătușa a răsucit ca pe-un baier cearșaful și l-a strâns bine, ca să-l poată izbi. Și-a-nceput să dea cu maiul, de suna tare și săreau scamele ca niște mațe. Poc, poc șiroia detergentul, și vara se albea și ea ca genele mele. Și-am dat să prind mormolocii, dar ei nu și nu, cum să intre în cutia de tablă? Mai bine cu bulbucii, cu șuvoaiele părăsind hainele lovite cu maiul, cu apele care se duceau spre podul de cale ferată. Și-am râs, fiindcă sub pod, acolo, s-ar putea strânge milioane de pești. Și s-ar uita la roțile locomotivelor cum trec pe deasupra. Și dacă ar vedea bine, m-ar ghici pe banchetă, cum mă duc cu mama spre casă. Și-ar fi aceiași țipari, aceiași broscoi plini de râie, poate câte-un biet păstrăv, dar mai ales piticuți de aceștia care, ca mine, nu-s buni de nimic niciodată.
– Nu umbla pe sub pietroaie! a strigat mătușa.
Dar eu scormonisem deja pe sub cele netede, rotunde, pe care le puteam ține în palmă. Și nu era nimic. Și-acolo nu stăteau clenii, și mie îmi trebuia măcar unul, nu ca să-l omor și să-l dau la pisică, ci să-l pun intr-o sticlă și să fie prietenul meu bun, ca aerul și ca vulpița. Și să mă grozăvesc un pic, cât să poată spune Sever că nu-s toantă, prind pește cu mana și-l cresc apoi într-un borcan. Și cleanul nu moare, și e vesel, și dacă stau ochi în ochi cu el învăț limba clenească. Clean ești tu? îl pot întreba. Eu sunt dru…, ba nu, eu sunt tutuană… Și limba clenească nu e cu litere, nici nu sună, nu trebuie să o spui pe silabe, e doar cu gândul. Așa că mi-am strâns toate puterile și-am împins un pic de tot pietroiul cel mai din margine. Și-am văzut deodată…, da, a fulgerat un fel de vergea. Și-am crezut mai întâi că e un păstrăv uriaș, din cei rari, buni de împărați. Și-am strigat, și-am vrut să-l apuc. Dar el s-a lungit, mamă ce s-a mai deșirat, tot mai tare, de m-a luat deodată cu frig. Și-aceea, am _știut, nu putea fi decât spaima. Mi-am tras mâna, să nu cumva să mi-o reteze din cot.
– Șarpele! E un șarpe! mi-am auzit strigătul.
– Unde?! a țipat mătușa.
– S-a dus acolo, uite-l, pândește sub răchită…
Și mătușa a venit cu un băț semănând la capete cu o furcă. Dacă-l poate trage afară, a zis, îi zdrobește imediat capul. Că n-avea de ce să se prăsească șerpălăii acolo. Că, biata de mine, s-ar putea să fiu deja muscată. Să ies imediat din apă, dacă-și înfipsese colții și eu, săracă la minte cum păream, nu-mi dădusem deloc seama. Și-am sărit pe mal, fleoșc cu sandalele de pânză, și să nu cumva să-mi râstorn badocul, pardon, cutia mea de tablă. Și m-a luat la verificat. Dar nu mă durea nimic. Iar șarpele s-ar fi putut sa fie și un pește lung, lung, nemaivăzut, ca o bâtă. Numai că, dacă-i șarpe, nu se stă pe gânduri, se agită mătușa, trebuie scos din gaura lui de șarpe ca să i se strivească bine capul. Doar așa c sigur, oricum până la asfințit șerpii nu vor să moară. Și mi s-a zburlit părul pe ceafă, ce bine că mi-l tăiase în ziua aia, scurt, buna, și că acum el, veninosul, nu șuiera în jos, direct din creștetul meu, încolăcindu-mi-se pe brațe. Și ce să mai fac, aproape îmi clănțăneau dinții de spaimă.
– Dar ce ai aici? s-a uitat în cutie mătușa.
– Niște ochiul-boului. Ca să-i placă cleanului casa.
Numai că nu-mi puteam opri tremuratul, dacă-și înfipsese dinții în pulpele mele și nu mai scap? Că șarpele casei, îmi zisese buna, nu moare niciodată. Dar pentru asta, din când în când, tot mai mușcă pe cineva. Și-acela e însemnat, însă nu-i om împlinit, dar nici lipsit de dorința de viață. Între ape adică, așa, nici drugă și nici tutuană. Și poate că mai ales drugă, știu asta. M-am lăsat pe genunchi, șarpele se dusese, n-ai fi zis că spurcase apa. Și-atunci l-am văzut pe el, cleanul care, dacă nu-i atent, nu mai scapă. Și-am dat să-l iau cu badocul. Dar de ce să-l prind? Semăna atât de tare cu ochiul bunei. Verde închis își pusese catifeaua pe toată spinarea.
Mătușa lăia de răsuna dealul și, de pe Runc, îi răspundeau niște talăngi de văci. Și mi-am amintit că am fost și eu tutuană. Chiar dacă acum uit și mă preschimb încetul cu încetul în drugă.
– Astea sunt păpușile ei, a zis buna când s-a întors mama atunci, mai demult, să mă ducă, după aproape trei ani, acasă. Una-i Tutuana și cealaltă e Druga.
Iar eu am țopăit încântată, cât de mândră eram dacă tot mă făcusem un pic mai mare decât amândouă. Tutuana era subțire, cu o rochie de prințesă, de un roz minunat, și cu ochi ce se puteau închide. Dacă o țineai drept și cu multă grijă, reușeai să o așezi în picioare. Purta pantofiori cusuți cu aur. Și buzele îi erau roșii, cum nu le au oamenii. Stătusem trei ani acolo, cu ea, până când m-am preschimbat din copil aproape mort, din mogâldeață distrusă de penicilină, în fetiță. Așa zice buna. Din momâie care abia dacă se ținea în capul oaselor m-am făcut și eu cu greu mare, Ca o tutuană. Acum nu doar că pot să merg, pot să fug, dar îmi turuie gura ca o moară stricată. Și zic vorbele clar, cu sunetele fără cusur. Pe Tutuană am ajuns-o în toate, sunt o fetiță cum nu mai e alta, o mică minune, iar ea, buna, nici nu mai are cuvinte de laudă.
Eram cât Tutuana de înaltă și-mi dădeam singură seama că mă făcusem cu mult mai deșteaptă. Pe când Druga? Cum să te descurci cu una ca ea? Cheală și cusută din cârpe, nu era bună de aproape nimic. Doar să-i rupi câre-o ață din picior sau să o bați când spune rele și nu e cuminte. Doar să-i tai câte o sfoară din cap și-apoi să-i lipești alta la loc, cu un lipici tare, chinezesc, adus de la ajutoare. Doar să-i scoți ochii, dacă ești vărul meu mai mic, Lenuț, și n-ai chef s-o mai vezi. Sau s-o închizi în sertarul cu cheie, unde-și tine bunu actele, doar-doar o să se sufoce acolo, nenorocita, urâta cu spume. Și să-ți mai bați joc de ea, făcându-i pe ascuns, cu pixul, mustață și barbă. Și un băiat din vecini să o ia și s-o târască prin murdăria din curte, s-o mânjească și cu balegă, până când îl vede buna și-l pune să o spele în halăul de unde beau vitele apă, atunci, pe loc. Și Druga asta cât putea fi de proastă, de nu era în stare să învețe nimic? Nici culorile pe care ni le arăta pe ghemele ei de țesut buna, nici numerele până la trei, nici poezia cu îngerașul meu care mi te-a dat Dumnezeu. Și eu nu trebuia să fiu ca ea niciodată. Dar niciodată!
– După primul an aici, cu noi, la Măgura, ai început să vorbești tot mai clar, Lucrețucă dragă. Iar apoi te-ai ținut de Tutuana și te-ai ridicat singură în picioare. Când ai mers prima dată, n-am mai putut de bucurie. Te apropiai de patru ani, mândra mamii…
Și buna m-a strâns în brațe și i-am simțit mirosul de bunătate. Crescuse pe ea ca un aluat din care poți lua oricât, fiindcă nu se termină. Faci din el tăiței subțiri. Îl întinzi pentru pancove și-l decupezi cu paharul. Faci din el macaroane și plăcinte bine dospite. Faci și clătite groase, cu mult zahăr. Mai faci laște, cum numai buna știe să prepare, din care, după ce pui brânză, mănânci până nu mai poți.
– Pe Tutuană și pe Drugă, mândra mamii, o să le țin aici. Ca să vrei să te întorci la mine și la ele. Să nu te superi. Hai, nu plânge!
Și-așa a făcut. Iar eu mi-am târșâit picioarele după mama, tot mai încet, până la tren. Ce mai pantaloni de silon roz aveam! Și cum mi-i făcuse de tricotat mătușa cu mașina de tricotat din camera de sus!
Când am trecut pe punte nu m-am gândit deloc la cleni. Nici la vagoanele, multe, care, pline de lemn, plecau din gară. Tutuana mea rămăsese singură în camera pentru musafiri. Pe cea mai frumoasă cuvertură, cu trandafiri mari, țesută de buna. Iar Druga, undeva sub pat, unde oricine se poate rătăci, aștepta să fie scoasă afară. Dar eu… Ce era cu mine, ce avea să se întâmple?
Ioana Nicolaie este o scriitoare, jurnalistă și profesoară de literatură din România. A debutat în literatură cu poezii. Primul ei volum de poezii, Poză retușată a fost publicat în 2000. În anii care au urmat, a continuat să scrie versuri (volume de poezii Nordul, Credința etc.), pentru ca, nu după mult timp, să își extindă activitatea literară publicând romane (Cerul în burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru), și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Călătoria lui Medilo). A câștigat numeroase premii naționale pentru literatură și a fost nominalizată pentru premii internaționale, dintre care cel mai prestigios este Premiul pentru literatură din Europa de Est.
„Pelinul negru” este numele unei plante invazive, asemănătoare ambroziei și o traducere literală a numelui orașului ucrainean Cernobîl, unde a avut loc dezastrul nuclear din 1986. Jucându-se cu etimologia, autoarea a tradus în limba română numele ucrainean: „pelinul negru”. Personajul principal (care este și naratorul romanului), o fetiță pe nume Augustina, s-a născut înanul în care s-a produs dezastrul, motiv pentru care suferă consecințele radiației la care a fost expusă mama ei în timpul sarcinii. Autoarea surprinde universul interior al naratoarei mai ales cu ajutorul limbajului folosit de Augustina, limbaj caracterizat uneori prin neînțelegerea zicalelor, prin asocieri neobișnuite de cuvinte, sau prin intermediul salturilor cronologice în narațiune.
Totuși, cel mai interesant lucru este lupta ei interioară ca să devină o fată adevărată, ceea ce este arătat simbolic cu ajutorul celor două păpuși ale ei – Tutuana și Druga. Tutuana este o păpușă cu aspect perfect, care poate să stea singură și îi să își închidă ochii – ea este viziunea Augustinei despre fetița care vrea să devină. Acest lucru este subliniat în traducerea croată prin utilizarea persoanei întâi a pronumelui personal: Janana. Cealaltă păpușă simbolizează tot ceea ce Augustina nu vrea să fie dar se teme că este. Mana este urâtă, înceată la minte și fără un ochi. În traducerea croată, este ales numele Mana, care subliniază că este cea care a greșit, în timp ce în original această păpușă este numită Druga – adică cea care nu este prima, o ființă irelevantă, uitată.
7
Crni pelin. Ili Černobil. Ja ne znam riječ Černobil. Ne znam ni što je taj pelin. Vežem ga jedino uz mrežu punu krastavaca koju mama zna donijeti iz Măgure. Ne jer bi tamo još raslo kakvo povrće, nego, ako baka što kupi, da i nama. Poneki kraj, ipak je gorak poput pelina, kaže ona. A baka je starija od mame, i mrvicu deblja. Ima zelene oči, ne kao bojica, a ni kao potok. Možda više kao klenovi koje sam, mučeći se, pokušavala uloviti rukom posljednji put kada sam bila u Măguri. Spustila sam se niz drvene ljestve koje vode u maleni vrt i u dva koraka stigla do stijene. A voda što je nadošla sa Secăturia bila je visoka i nabujala, išla mi je preko koljena. No ja sam, kao janana, stajala čvrsto posred nje. Punoglavci su se okupljali na mirnom mjestu iza kamenja. Tuda bi još znala strelovito projuriti i pokoja riblja leđa, majušna, manja od dlana. Voda može bez riba, ali ribe ne mogu bez vode. A teta je došla s koritom punim odjeće koju je trebalo isprati. Izula je natikače, ušla je tamo gdje je bio jači vrtlog, izvadila je stolčić, koji je zatim namjestila u kamenje i zgrabila pratljaču. Kakvu li je haljinu imala, sa zelenim stabljičicama poput graha! Uzela je plahtu, dobro je natopila, da se potok napunio pjenom. Bila sam toliko radosna da sam i ja izgledala poput kakvog balončića koji putuje prema onoj drugoj, većoj vodi. I to mi se sviđalo – plutala sam nad svijetom, a ne kao ponavljačica prvog razreda. Teta je, da je može istući, uvrnula plahtu tako da je nalikovala na čvrsto usukan konop s omčom na kraju. I krenula je udarati pratljačom – bučno i tako jako da su mucice poskakivale poput zečića. Buć-buć – kapao je deterdžent i ljeto se bijelilo kao i moje trepavice. Krenula sam loviti punoglavce, no oni baš nisu htjeli k meni, što bi oni u limenki? Bolje im je poći s mjehurićima, s tokovima vode koji napuštaju odjeću pod udarcima pratljače, s vodama koje teku prema željezničkom mostu. I smijala sam se jer, ondje ispod mosta, moglo se skupiti milijun riba. I gledale bi u kotače lokomotiva što prolaze iznad. A ako bi dobro promatrale, mogle bi uočiti i mene na sjedalu, kako idem s majkom kući. I bili bi tamo isti piškori, iste žabe pune krasta, možda tu i tamo koja jadna pastrva, ali ponajviše njihova mladunčad koja, poput mene, ništa ne valja.
– Ne guraj ruke pod kamenje! – viknula je teta.
No ja sam već kopala pod onim glatkim, okruglim, koje sam mogla obuhvatiti dlanom. I nije bilo ničega. Tamo nije bilo klenova, a meni je trebao barem jedan, ne da ga ubijem i da ga dam mački, već da ga stavim u staklenku, pa da bude moj dobar prijatelj, poput zraka i poput lisičice. I da se mogu malo razmetati – barem toliko da Sever može reći da nisam glupača, već da ulovim ribu rukama i poslije je uzgajam u staklenki. I klen ne umre, nego je veseo i, ako ga gledam ravno u oči, učim klenovski jezik. – Ti si klen? – mogla bih ga upitati. – Ja sam Ma…ustvari ne, ja sam Janana…. A u klenovskom se jeziku ne koriste slova niti zvukovi, ne trebaš ga znati slovkati, već se komunicira samo mislima. Tako da sam skupila svu svoju snagu i sasvim malo odgurnula kamen koji je bio više uz rub. I odjednom sam ugledala… da, prozujalo je nešto kao neki štap. Najprije sam pomislila da se radi o nekoj ogromnoj pastrvi, kakve se rijetko nalaze, prave carske. I povikala sam i htjela sam je zgrabiti. No ona se protegnula, majko mila kako se razvukla, sve više, da me je prošla hladnoća. A to, shvatila sam, može biti jedino strah. Povukla sam ruku kako mi je ne bi odgrizla.
– Zmija! To je zmija! – čula sam se kako vičem.
– Gdje?! – vrisnula je teta.
– Otišla je tamo, gle je… vreba ispod pruća…
Teta je tada došla sa štapom čiji je vrh sličio vilici. Ako je uspije izvući van, rekla je ona, odmah će joj smrviti glavu. Jer nemaju se što zmijurine tamo kotiti. Jadna ja, mogla me je već ugristi. Neka izađem isti tren iz vode, da nije možda već zarila očnjake, a da ja, spore pameti kakva jesam, možda nisam ni primijetila. Skočila sam na obalu, pljas platnenim sandalama, pazila da ne preokrenem svoje drangulije, oprostite, svoju limenku, a teta me stala pregledavati. Ali ništa me nije boljelo. A moguće je i da je zmija bila samo jedna jako dugačka riba, nešto neviđeno, poput pruta. Samo, ako je to stvarno bila zmija, ne treba gubiti vrijeme razmišljajući, uznemirila se teta, treba je izvući iz njezine rupe da joj se može fino odsjeći glava. Jedino smo tako sigurni, ionako zmije ne žele umrijeti sve do zalaska sunca. Naježila mi se kosa na zatiljku, sva sreća da mi ju je baka skratila tog dana, pa ona, otrovnica, nije sada siktala nizdol, ravno s mog tjemena, omatajući mi se oko ruku. I što da radim, gotovo da sam cvokotala zubima od straha.
– A što to imaš? – pogledala je teta limenku.
– Malo kamilice. Da se klenu svidi kuća.
Nisam jedino mogla prestati drhtati, što ako me je ugrizla za listove i neću preživjeti? Jer hižna kača, kako mi je rekla baka, ne umire nikada. No zbog toga, s vremena na vrijeme ipak ugrize nekoga. Nekoga tko je obilježen – nije ostvaren čovjek, no ni lišen želje za životom. Dakle, ni sim ni tam, ni Janana ni Mana. Možda ipak malo više Mana, znam. Kleknula sam, zmija je već bila otišla, ne bi se reklo da je zagadila vodu. Tada sam ugledala njega, klena koji se, ako ne bude oprezan, više ne može izvući. Krenula sam ga loviti svojom limenkom. Ali, zašto bih ga lovila? Toliko je nalikovao na bakine oči. Tamnozelena boja činila mu je čitava leđa baršunastim.
Teta je toliko glasno prala da je odjekivalo brdo Runc, a s njega su joj odgovarala kravlja zvona. I sjetila sam se da sam i ja bila Janana. Bez obzira na to što to sada zaboravljam i polako se pretvaram u Manu.
– To su njezine lutke. – rekla je baka tada, davno, kada je mama došla da me odvede kući nakon gotovo tri godine. – Jedna je Janana, a druga je Mana.
No ja sam cupkala oduševljeno, koliko sam samo bila ponosna, što sam barem malo odraslija od njih dvije! Janana je bila vitka, imala je haljinicu divne roza boje, poput princeze, i oči koje su se mogle zaklopiti. Ako si je držao uspravno i s puno pažnje, mogao si je postaviti na noge. Nosila je cipelice s ušivenim zlatnim nitima. Usne su joj bile crvene – onako kako to nije moguće kod ljudi. Bila sam ondje tri godine, s njom, sve dok se nisam pretvorila iz gotovo mrtvog djeteta, iz stvorenja koje je uništio penicilin, u djevojčicu. Tako kaže baka. Iz strašila koje se jedva moglo održati u sijedu, postala sam i ja, s velikim naporom, Janana. Danas, ne samo da mogu hodati i trčati, već mi se i jezik razvezao poput pokvarenog radija. Riječi su mi razgovijetne, svi glasovi čisti.
Visoka sam koliko i Janana i sama shvaćam da sam postala mnogo pametnija. A Mana? Što da se radi s nekim kao što je ona? Ćelava i napravljena od krpa, nije valjala gotovo ni za što. Eventualno si joj mogao vaditi konce iz nogu ili je tući ako govori bedastoće i nije dobra. Ili joj rezati niti koje su joj virile iz glave i kasnije na njihovo mjesto zalijepiti druge, jakim ljepilom, kineskim, dobivenim iz međunarodne pomoći. Ili, ako si moj mlađi bratić Lenuț i nemaš želje ponovo je vidjeti, kopati joj oči. Zaključati je u ladicu s djedovim dokumentima, pa da se tamo guši, jadnica, iz dna duše omražena. I još joj se malo izrugivati, crtajući joj potajno brkove i bradu. Ili za to da je neki dječak iz susjedstva vuče po blatnom dvorištu, da je prlja balegom sve dok ga ne vidi baka, pa ga natjera da je smjesta opere u koritu iz kojega stoka pije vodu. Koliko je ta Mana negdje glupa, kada nije u stanju ništa naučiti? Ni boje koje nam je na klupcima konca za tkanje pokazivala baka, ni brojeve do tri, ni molitvu Anđele, čuvaru mili. I ja ne smijem biti poput nje – nikada. Ali baš nikada!
– Nakon prve godine ovdje, s nama, u Măguri, počela si govoriti sve razgovjetnije, draga Lucrețuca. A poslije si se držala Janane i sama si stala na noge. Kad si prohodala, mislila sam da ću puknuti od sreće! Imala si skoro četiri godine, ljepoto bakina…
I baka me je uzela u naručje i osjetila sam miris njezine dobrote. Uzdizao se s nje poput nekog tijesta od kojeg možeš uzeti koliko god hoćeš jer nikada ne nestaje. Možeš od njega napraviti tanke rezance. Ili ga razvući za krafne i čašom praviti krugove. Možeš si napraviti od njega makarone ili lijepo dignutu pitu. Ili pak debele palačinke, s puno šećera. Možeš još napraviti i široke rezance, onako kako to samo baka zna, koje, kad dodaš sira, jedeš sve dok ne pukneš.
Ljepoto bakina, Jananu i Manu ostavit ćemo ovdje. Tako da se poželiš vratiti njima i meni. Nemoj se ljutiti. Hajde, ne plači!
I tako je učinila. A ja sam se gegala za mamom, sve sporije, do vlaka. I kakve li sam roza hlače od sintetike imala! Isplela mi ih je teta na mašini u gornjoj sobi)!
Kada sam prolazila preko mostića, nisam uopće razmišljala o klenovima. Ni o vagonima koji su, puni drva, napuštali kolodvor. Moja Janana ostala je sama u gostinjskoj sobi. Na najljepšem prekrivaču s velikim ružama koji je otkala moja baka. A Mana, negdje ispod kreveta, gdje se svatko može izgubiti, čekala je da je netko izvuče van. A ja… Što je sa mnom, što će se dogoditi sa mnom?
Studentica: Lorena Juršić
Mentorica: Ivana Olujić
