ePrivacy and GPDR Cookie Consent by TermsFeed Generator

Ioana Pârvulescu: Nu știu să mint / Ne znam lagati

Urmând modelul Danemarcei, Cehiei și Belgiei, Asociația Românilor din Republica Croația a lansat recent și în Croația, Biblioteca Prichindeilor, o bibliotecă de literatură română pentru copii. Biblioteca dispune de 380 de titluri pentru vârste diferite de la cărți pentru copii cu primele cuvinte până la cărți pentru  adolescenți și chiar literatură despre creșterea copiilor.

Pentru ca să aveți acces la serviciile bibliotecii trebuie să trimiteți un e-mail la adresa udrugarumunjahr@hotmail.com. Apoi, doamna Alina Dobrescu, președintele Asociației, vă va deschide un cont de utilizator pe platforma Libib unde puteți să alegeți cărțile dorite. Ultimul pas este să stabiliți cu președintele Asociației cum veți prelua comanda. Una dintre opțiuni este o întâlnire, iar alta ar fi trimiterea cărților prin poștă. Puteți împrumuta maxim trei cărți pentru o perioadă de cel mult două săptămâni,. Lista titlurilor nou intrate în bibliotecă, precum și titlurile recomandate pot fi găsite și pe rețeaua de socializare Facebook, pe pagina Biblioteca Prichindeilor din Croația.

 

De această dată am ales din Biblioteca Prichindeilor cartea Uite cine vorbește, volumul colectiv al Editurii Arthur, publicat în 2016.

Ioana Pârvulescu este traducător, profesor și scriitor. Romanul său Viața începe vineri a primit premiul Uniunii Europene pentru literatură în anul 2013. Este pasionată de natură și artă, precum și de relațiile umane pe care le descrie într-un fel umoristic și puțin misterios în povestirea Nu știu să mint. La finalul povestirii, scriitoarea a pregătit cititorilor o ghicitoare: cine este naratorul acestei povestiri?

Po uzoru na Dansku, Češku i Belgiju, Udruga Rumunja u Republici Hrvatskoj nedavno je i u Hrvatskoj pokrenula knjižnicu rumunjske dječje književnosti, zanimljivoga naziva Biblioteca Prichindeilor (Knjižnica za mališane). Knjižnica raspolaže s 380  naslova za različite uzraste, od slikovnica s prvim riječima, preko knjiga za adolescente do literature o roditeljstvu.

Za pristup knjižnici potrebno je poslati e-mail na adresu udrugarumunjahr@hotmail.com. Alina Dobrescu, predsjednica Udruge, otvorit će vam zatim korisnički račun na platformi Libib, gdje možete izabrati željene knjige. Zadnji je korak dogovor s predsjednicom udruge o preuzimanju narudžbe. Jedna je opcija susret uživo, a druga slanje knjiga putem Hrvatske pošte. Rok posudbe je dva tjedna za maksimalno tri knjige. Aktualne novosti i preporuke za čitanje vidljive su i na društvenoj mreži Facebook, na stranici knjižnice (Biblioteca Prichindeilor din Croația).

Ovom smo prigodom iz Knjižnice za mališane posegnuli knjigom Gle tko to govori, zbirkom priča više autora, izdavačke kuće Arthur, objavljenom 2016.

Ioana Pârvulescu, prevoditeljica je, profesorica i književnica. Za roman Život počinje u petak (hrvatski prijevod Luca-Ioan Frana i Ivana Olujić, OceanMore 2015.) dobila je 2013. godine Nagradu Europske unije za književnost. Voli prirodu i umjetnost, kao i međuljudske odnose koje duhovito i pomalo tajnovito opisuje u priči Ne znam lagati. Za kraj vam je pripremila jednu zagonetku: možete li otkriti tko je u ovoj priči pripovjedač?

Nu știu să mint 

 

Mi-ar plăcea să învăț și eu odată scamatoria asta, cu mințitul. Oricum, aici, la Gemenii mei, cum își spun în glumă membrii familiei Geamănu, nu mi-am permis nici cea mai mică minciună, nici capricii, mi-am înăbușit sentimentele, am fost la fel de bună și de răbdătoare cu toți cinci, plus bona. Am fost răbdătoare cu doamna Geamănu, pe numele mic Margareta, care mă pune la treabă cel mai mult. Trece cu pas moale pe lângă mine și mi-e destul de greu să-i ghicesc gândurile îndărătul zâmbetului ca de actriță la Hollywood. M-am purtat bine și cu fiica ei, Gabi, care nici ea nu-mi dă pace, noroc că nu prea stă mult pe-acasă: dimineață are școală, e într-a opta, iar seara merge la… habar n-am pe unde umblă, știți voi mai bine decât mine. Și e veșnic îndrăgostită, veșnic de altcineva, vreau să zic. Mersul ei seamănă cu zborul rândunicii, iute și imprevizibil. Pe Gabi o cunosc de când am venit aici, avea 9 ani pe-atunci. Și, până acum, la 14, i s-a întâmplat deja de 6 ori să fie îndrăgostită până peste cap. Știu, pentru că de câte ori se termină dragostea ei „cea mai mare” și „singura adevărată”, se uită la mine cu o privire din aia și izbucnește în plâns ca o proastă, cum îi și replic pe loc, cât se poate de clar. De fiecare dată când începe o nouă iubire, își schimbă pieptănătură și-mi cere părerea. Iată unul din momentele în care aș vrea să mint, dar mi-e peste putință, fiindcă se ciumpăvește tot mai rău…

            Sunt bună și cu domnul Geamănu, chiar dacă el nu mi-a zâmbit niciodată de când m-am mutat în casa lor. Se uită la mine în treacăt, cu severitate, și pasul lui apăsat este al unui om dur. Aiurea, știu eu prea bine că nu-i așa, am văzut între cei doi soți câteva scene pe care n-ar fi trebuit să le știu, dar noroc că nu-s bona, nu duc vorba. Sunt bună și cu Mateuț, care a apărut în casa asta exact în aceeași zi cu mine. E subțirel ca un fir. Țin la el, deși se strâmbă îngrozitor la mine și, mă rog, îmi scoate limba cam des spiridușul ăsta drăgălaș. Numai gălușca de Cici vine uneori lipăind la mine, se clatină ca un om beat, când în față și-n spate, când într-o parte și-n alta, apoi se lipește de mine cu palmele deschise și mă atinge cu obrajii ei mătăsoși. Are un an și trei luni și, la fel ca mine, suportă capriciile tuturor: unii o mângâie pe creștetul șaten, alții îi frământă cărnița de pe brațe și piciorușe, fiindcă-i moale ca aluatul de cozonac și foarte bună de smotocit, o ridică în brațe și-o învârt ca s-o audă râzând, și fiecare are altă pretenție de la ea. (La fel se întâmplă și cu mine, fiecare îmi cere altceva.)

            În fine, mai e Nuți, bona care stă cu Cici când nu-i altcineva acasă, dar vorbește tot timpul la mobil cu iubitul ei, cu mama ei, cu mama iubitului ei, cu prietenele ei și cu toate rubedeniile, iar după fiecare telefon se uită la mine satisfăcută, nu înțeleg deloc de ce. Și parcă mă ia complice și vrea să se asigure că n-o trădez. Nici vorbă de așa ceva, neam de neamul meu n-a trădat vreodată un secret.

            Când rămân în sfârșit singură acasă, îmi place să mă uit la lămâiul din hol, pe care domnul Geamănu i l-a dăruit recent soției lui, la împlinirea a nu știu câți ani de căsnicie. Ea s-a arătat cam nemulțumită de calitățile simbolice ale plantei. Atunci el i-a spus, în glumă, „acritura mea dulce”. Și, n-o să credeți, ea a plâns. Cred că numai eu am văzut scena dintre ei. Am văzut și tăcut. Pe mine, una, m-a bucurat imediat să descopăr că lămâiul din ghiveci avea și o lămâie, una singură, dar galbenă ca micul soare din desenele lui Mateuț. Lămâiul e delicat și frunzele lui verde închis lucesc în tăcere. Asta îmi place.

            Eram absolut sigură că și ei sunt mulțumiți de mine, că mă apreciază măcar un pic, ba chiar am avut impresia că doi dintre membrii familiei mă și iubesc: Cici și, ei da, domnul Geamănu însuși, cel care nu-mi zâmbește niciodată. Până ieri m-am simțit bine la ei: o familie obișnuită din care făceam și eu parte, cu care, de fapt, mă identificăm complet. Ieri însă, fără să le pese că, din cameră alăturată, i-aș putut auzi, au început o discuție despre mine. Mă bârfeau! Mă analizau în fel și chip. Calități puține, defecte multe. Îmi discutau până și originea! Principalul reproș – iar asta a spus-o subtilul domn Geamănu – ar fi că n-am memorie. De parcă el ar avea! Că nu sunt destul de înaltă, că am îmbătrânit prematur și „mai are pistrui”. Îți vine să râzi, zău așa. Asta, cu pistruii, a spus-o Mateuț, iar el e plin de pistrui pe amândoi obrajii. Ați observat poate că unora le place să-ți pretindă exact ce le lipsește lor.

            „S-o înlocium!” a spus doamna Geamănu, simplu. Doamne, și când mă gândesc câte am îndurat de la ea. Ore întregi am suportat-o fără să crâcnesc. Și nu mi-e deloc simpatică. Face pe stăpâna. E directoare, adică „manager”, la un cămin studențesc și din cauza asta e sigură că are mereu dreptate. Cred că ați observat și asta: pe directori nu-i contrazice nimeni, așa că ajung să-și închipuie, încetul cu încetul, că ei au făcut lumea, nu invers. Ca să nu o supere pe directoare și să nu fie dați afară, portarul și studenții îi spun tot felul de minciuni mari și mici și mijlocii.

            Cum eu nu știu să mint, așa cum v-am spus limpede ca cristalul de la început, confruntarea dintre Margareta Geamănu și mine iese uneori tare rău. Ușa s-a trântit și n-am mai auzit ce soartă mi-au hotărât. O să mă dea afară, mai mult ca sigur… Dar unde să mă duc, la vârsta mea, cu pistruii mei și cum să mă obișnuiesc cu altă familie? Eu aici mă simt acasă, iar pe gălușca aia mică o iubesc ca pe fata mea.

***

Au trecut câteva săptămâni de la cumplita discuție. Cu mirare trebuie să observ că n-au renunțat la mine. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Mi-au găsit o geamănă (să fie influența numelui scris pe ușa apartamentului?) și au așezat-o vizavi de mine, tot în hol. Mă enervează teribil pentru că, de câte ori vreau să mă uit la lămâiul care a făcut o singură lămâie, nu văd un ghiveci, ci, din ce în ce mai mărunte, un șir de infinit de ghivece. Iar soarele meu galben, unica lui lămâie, s-a înmulțit ca pâinile din parabolă. E prima minciună pe care, iată, m-au obligat s-o reflect.

Geamăna de vizavi mă enervează și din alt motiv. Grație ei văd în sfârșit cum arăt: nicicum! Nu sunt nimic. Iar acolo unde mi s-a dus luciul sunt un nimic cu pistrui.

Ne znam lagati

 

I ja jednom želim naučiti taj trik, laganje. Kako bilo, ovdje, kod mojih Blizanaca, kako se u šali nazivaju članovi obitelji Blizančić, ne dopuštam si ni najmanju laž, ni hirove, prigušujem osjećaje, jednako dobro i strpljivo sa svih petero, i s dadiljom. Moje je strpljenje veliko s gospođom Blizančić, imenom Margareta, koja mi zadaje najviše posla. Mekanim korakom prolazi pored mene i prilično mi je teško pročitati njezine misli iza osmijeha kao u hollywoodske glumice. Dobro se nosim i s njezinom kćeri, Gabi, koja mi isto ne da mira, sreća što nije previše doma: ujutro ima školu, osmašica je, a navečer izlazi u… nemam pojma kuda se skiće, to vi znate bolje od mene. I vječno je zaljubljena, vječno u nekog drugog, hoću reći. Njezin hod sliči letu lastavice, brzom i nepredvidivom. Gabi poznam otkad sam ovdje, ima tome već devet godina. I, dosad, kad ima četrnaest, već joj se šest puta dogodilo da se zaljubila preko ušiju. Znam, jer svaki put kad je gotova njezina „najveća” i „jedina prava” ljubav, pogleda me onim pogledom i brizne u plač kao glupača, što joj smjesta i kažem, najotvorenije moguće. Svaki put kad započne nova ljubav, počne se drukčije češljati i pita me za mišljenje. Eto jednog od trenutaka kad bi bilo prikladno lagati, jer je svaki put sve čupavija, ali ja to jednostavno ne mogu.

            U dobrom sam odnosu i s gospodinom Blizančićem, iako mi se nikad nije nasmiješio otkad sam u njihovoj kući. Pogleda me u prolazu, strogo, i njegov je korak težak kao korak gruba čovjeka. Ma baš, znam ja dobro da nije tako, poznate su mi između dvoje supružnika scene za koje bi bilo bolje da ne znam, ali sreća što nisam kao dadilja, nemam dugačak jezik. U dobrom sam odnosu i s Matejom, koji se u ovoj kući pojavio točno isti dan kad i ja. Mršav je kao čačkalica. Drag mi je, iako mi se zastrašujuće krevelji i, no dobro, počesto mi plazi jezik taj dražesni vragolan. Samo ona buhtlica Čiči ponekad dotapka do mene, zanjiše se kao pijanac, nekad naprijed-nazad, nekad lijevo-desno, onda se priljubi uz mene s otvorenim dlanovima i dira me svojim svilenkastim obrazima. Ima godinu i tri mjeseca i, kao i ja, trpi svačije hirove: jedni je glade po smeđokosom tjemenu, drugi joj gnječe mesnate ručice ili nožice, jer je mekana kao kiflica i jako dobra za stiskanje, dižu je na ruke i okreću je da se čuje njezin smijeh, i svatko ima druge prohtjeve od nje. (Slično se događa i meni, svatko od mene želi nešto drugo).

            Na koncu, tu je još i Nada, dadilja koja bude s Čiči kad nikog nema doma, ali cijelo vrijeme priča na mobitel sa svojim dečkom, sa svojom mamom, s mamom svog dečka, sa svojim prijateljicama i sa svim rođacima, a nakon svakog razgovora gleda me zadovoljno, uopće ne razumijem zašto. Kao da me želi uvući u to i osigurati se da je neću izdati. To ne dolazi u obzir, ne pamti se da je itko od moga roda ikada izdao neku tajnu.

            Kad naposljetku svi odu od kuće, volim promatrati limun u hodniku, što ga je gospodin Blizančić nedavno poklonio svojoj supruzi, za ne znam koju godišnjicu braka. Ona je pokazala da je malo nezadovoljna simboličkom vrijednošću biljke. Onda joj je on u šali rekao „kiselica moja slatka”. I, nećete povjerovati, ona se rasplakala. Mislim da sam ja jedini svjedok scene između njih dvoje. Ali moja su usta zaključana. Mene je, osobno, odmah razveselilo otkriće da biljka ima i jedan limun, jedan jedini, ali žut kao maleno sunce na crtežima malenog Mateja. Limun je delikatan i njegovo tamnozeleno lišće sjaji u tišini. To mi se sviđa.

            Nije bilo sumnje da su i oni zadovoljni sa mnom, da me cijene barem malo, ma čak je izgledalo da me dvoje članova obitelji i voli: Čiči i, eh da, sam gospodin Blizančić, onaj koji mi se nikad ne smiješi. Do jučer mi je kod njih bilo dobro: obična obitelj čiji sam član i ja, i s kojom se ustvari u potpunosti identificiram. Međutim, jučer, u susjednoj sobi, ne mareći što ih mogu čuti, počeli su razgovarati o meni. Ogovarali su me! Analizirali su me uzduž i poprijeko! Malo vrlina, mnogo mana. Pričali su čak i o mojem podrijetlu! Glavna zamjerka – a to je rekao fini gospodin Blizančić – da uopće ne pamtim. Kao da on pamti! Ne odgovara im moja visina, prerano su me sustigle godine i „još ima i pjegice”. Dođe ti da se nasmiješ, stvarno. Ovo s pjegicama rekao je Matej, a njegovi su obrazi prepuni pjegica. Možda ste primijetili da se nekima sviđa tražiti od tebe upravo ono što sami nemaju.

„Vrijeme je za zamjenu!”, rekla je gospođa Blizančić, jednostavno. Bože, a tek kad se sjetim što sve prolazim zbog nje. Satima je podnosim, a da se ne bunim. A uopće mi nije simpatična. Pravi se da je gospodarica. Ravnateljica je, odnosno „menadžerica”, u jednom studentskom domu i zbog toga je sigurna da je uvijek u pravu. Mislim da ste primijetili i to: ravnateljima nitko ne može proturječiti i tako si, malo po malo, počnu umišljati da su oni stvorili svijet, a ne obrnuto. Da ne bi naljutili ravnateljicu i da ih ona ne bi izbacila van, portir i studenti govore joj svakakve velike, srednje i male laži.

            Kako ja ne znam lagati, što je kristalno jasno rečeno na početku, sukob između Margarete Blizančić i mene ponekad završi jako loše. Vrata su zalupila i ne znam kakvu su mi sudbinu odredili. Izbacit će me van, to je više nego sigurno… Ali kamo da idem, u mojim godinama, s mojim pjegicama i kako da se naviknem na drugu obitelj? Ja se ovdje osjećam kao doma, a onu buhtlicu volim kao da je moja kći.

***

            Prošlo je nekoliko tjedana od stravičnog razgovora. S čuđenjem moram primijetiti da nisu odustali od mene. Međutim, dogodilo se nešto čudno. Pronašli su mi blizanca (možda utjecaj prezimena napisanog na vratima stana?) i smjestili ga nasuprot meni, isto u hodniku. Strašno me nervira, jer svaki put kad poželim vidjeti biljku koja je rodila samo jedan limun, ne vidim samo jednu lončanicu, već beskrajan niz sve manjih i manjih tegli. A moje žuto sunce, njezin jedini limun, umnožilo se kao kruh iz parabole. Prva je to laž koju su me, eto, primorali da odrazim.

            Blizanac preko puta nervira me iz još jednog razloga. Zahvaljujući njemu vidim kako izgledam: nikako! Nisam ništa. A tamo gdje se izgubio moj sjaj, ja sam ništa s pjegicama.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.