Miljenko Jergović / Foto: Ivan Posavec
Miljenko Jergović,
recenzija Knjige šapata Varužana Vosganjana
Juranji List, 27. svibanj 2017.
Ime je prva čovjekova mana, ono ga razlikuje od drugih
Ovako je govorio Setrak Melikjan, djed s majčine strane, jedan od onih koje je mimoišao veliki pogrom: “‘Tko je patio, ne može ispričati priču onako kako se odvila, već samo vlastitu priču. Tko je patio, ne može razumjeti.’” I odmah zatim, nakon zatvorenog dvostrukog navodnika, slijedi pripovjedačeva rečenica: “Moji djedovi bili su jedni od tih vodiča koji hodaju ispred tebe ali se ne osvrću da vide slijediš li ih.” Zaista: “Knjiga šapata” niz je upletenih vlastitih priča, koje uglavnom pripadaju onima koje pripovjedač zove “armenski starci iz mog djetinjstva”, ponavljajući ovu frazu poput inkantacije, pjevnog žalobnog refrena u masivnom tijelu ovoga romana od skoro pet stotina stranica, što su ga za Sandorf preveli Ana Brnardić Oproiu i Adrian Oproiu, i to s rumunjskog. A kako i zašto s rumunjskog, to ostavimo pažljivijem čitatelju za kasnije, jer je u ovoj knjizi važno što je prije čega ispričano, pa onda neka i u priči o knjizi bude važna ista stvar.
“Knjiga šapata” je, kao što se već sluti, porodični i društveni roman, roman-freska o armenskoj povijesti, od pogroma iz 1895, preko pogroma iz 1915, od onoga 26. kolovoza 1896. kada je Armen Garo, diplomirani inženjer agronomije, upao s grupom boraca u Osmansku banku, zaprijetivši da prestanu pokolji jer će inače dići u zrak sef i sve novce, turske i europske, koji se nalaze u njemu, preko osvete organizirane skupine očajnika, koji su u akciji nazvanoj Nemesis pobili skoro sve inicijatore pogroma iz 1915, tog prvog genocida našega vijeka, do dana kada je osamdesetogodišnji Armenac Kurken Janikjan 1973. pozivajući se na istu osvetu u Los Angelesu ubio turskog konzula i njegova tajnika. Ali sve vrijeme to je jedna vrlo privatna, osobna i intimna priča, ispovijest onih kojima nije dano drugo pravo osim da pričaju vlastitu priču, ne ulazeći u veliku priču, “onako kako se ona odvila”.
Sam naslov “Knjiga šapata” ima u sebi gotovo obredni prizvuk. Posvećen je onima koji su preostali nakon konačnog pogroma i razmilili se po svijetu, a zatim se skupili u svoje male zajednice, bez prava na zavičaj i bez države koja bi ih uzela u zaštitu. Oni, sugerira pripovjedač, govore šapatom, nastoje da ne zauzimaju prevelik prostor, trude se da ostanu od drugih neprimijećeni, i fanatično sakupljaju dokumente koji ostatku svijeta ništa ne znače, nižu fotografije onih koji se nisu vratili, i nastoje, sami za sebe, ispričati vlastitu priču i sačuvati uspomenu.
Do ove je knjige i kao čitatelj vrijedilo dozreti. Ako nevolje imaju nekog smisla – a mora da imaju, jer se inače ne bi ni događale u tako amblematskim i ikoničnim oblicima – ako imaju smisla naša sitna progonstva i bezdomništva, a imaju i ona, jer ne bismo bez njih upoznali svijet – tada je mogući smisao u čitanju jedne ovakve knjige o grandioznom progonstvu i bezdomništvu. Pritom pisane bez ikakve ambicije da se još nekom nasjedne na savjest, da se dođe do utjehe ili prava na popravljanje historije i na novu priliku u budućnosti. Za Armence sasvim sigurno neće biti nove prilike. Niti je bilo one propuštene. Drevnome kršćanskom narodu, čija starina civilizaciji služi da se naruga svim velikim i malim koji bi da se pozivaju na nekakvu svoju kršćansku tradiciju, kao da je usud, ili je to bio sam njegov kršćanski Bog, namijenio da odživi i da vlastitim primjerom evocira sve one mitske nevolje kojima je Jahve, uglavnom iz zabave, izlagao one starozavjetne narode.
Ovako je govorio drugi, možda i važniji djed, Garabet Vosganjan, pa je pisac to istakao i u motto knjige: “Mi se ne razlikujemo međusobno prema onome što jesmo, već prema mrtvima koje oplakujemo.” Na drugom mjestu kaže: “Ime je prva čovjekova mana, ono ga razlikuje od drugih.” I nisu to staračke mudrolije, nego nešto što je proizašlo iz iskustva koje ne pripada nekom prošlom vremenu, nego će vrlo korisno poslužiti u svakom vremenu u kojem ti ljudi žive. Oni su, dođimo i do toga, dio drevne, u međuvremenu izbjeglicama namnožene, armenske zajednice u Rumunjskoj. Žive u međuratnoj, kraljevinskoj Rumunjskoj, pa za Antonescua i njemačke okupacije, od koje ih oslobađaju Sovjeti, i nastupa komunistička diktatura, pa pod Nicolaeom Causescuom. Za to vrijeme njihova povijest teče mimo povijesti zemlje koju su naselili, sve više u mašti i u nekim mitskim predodžbama, zasnovanim na nekoj davno nadživljenoj političkoj situaciji. I kao svi pripadnici malog naroda, tako i oni imaju svoju fantaziju o armenskom mjestu među velikima i o onome što bi Armenci morali učiniti za vlastiti spas.
Mali, potisnuti i prestravljeni svijet naroda koji je preostao nakon turskog pogroma u stalnoj je konspiraciji. Kad god se nešto važno dogodi u svijetu, crkveni odbor koji čine najugledniji pripadnici zajednice, oni koje Vosganjan zaziva “armenski starci iz moga djetinjstva”, sastaje se usred noći na armenskom groblju, u jednoj od grobnica, gdje ih nitko ne čuje i ne uhodi, da raspravi kako bi se rečeni događaj mogao odraziti na zajednicu, je li to za Armence dobro ili loše, i kako bi se događaj mogao iskoristiti za ostvarenje onoga žuđenog cilja – uspostavu velike Armenije. Posljednji put se tako nađu nakon Kennedyjeva ubojstva, kad zabrinuto razmatraju tko je mogao ubiti Kennedyja i čiji je sve to interes.
Imaju oni svoje mitske figure, kao i svoju zabranjenu, sramnu povijest, koju tumače u tajnosti, suprotno općeprihvaćenim istinama. Jedna od takvih figura, možda i najvažnija, general je Dro. Ratni heroj iz Prvoga svjetskog rata i iz vrlo kratkog razdoblja armenske nezavisnosti što je potrajala tokom nekoliko mjeseci 1918, general Dro nije se mirio s porazom. Sovjeti su ga godinama držali u zatočeništvu, a onda su mu iznenada dopustili da ide kamo mu je volja. Nisu ga se plašili jer su u svojim rukama imali generalovu ženu i sina. Međutim, njemu, luđaku, nije bilo ni na kraj pameti da se pokori, krenuo je s protusovjetskim djelovanjem i okupljanjem svoje razbijene vojske. Držao je vatrene govore, prijetio iz inozemstva, ne dajući ni pet para na to što će mu Sovjeti ubiti ženu i sina. I da, naravno, ubili su ih, ali general Dro nije se zaustavljao, nego je samo tražio saveznike koji bi mu pomogli da oslobodi Armeniju. I na kraju ih je, kao i toliki očajnici iz malih naroda, avanturisti i manijaci, našao u – nacistima. Tako su se jednoga dana u ulici pojavili vojnici u njemačkim uniformama, s armenskom trobojnicom oko rukava, da novače dragovoljce za Armensku legiju, koja će sudjelovati u bici za Staljingrad. Neki su pošli, drugi nisu pošli. Oni koji su pošli, nikad se nisu vratili, a Sovjeti su se grdno osvetili onima koji su, eto, sa đavolom zasanjali svoj lijepi domovinski san. Od tog je vremena u narodu ostalo vjerovanje da je vojska generala Droa negdje sakrila i zakopala svoje oružje. Možda bi ga trebalo naći da se tim oružjem obrane goli život i čast preostalih živih i svih mrtvih?
Varužan Vosganjan pisac je dva talenta i dvije naizgled suprotstavljene, paradoksalno postavljene književne strategije: dokumentarist i maštar, onaj koji bi da ispriča priču baš onako kako se ona dogodila i čarobnjak snažne imaginacije, pisac povijesti i pisac velike bajke, koja na čitatelja djeluje kao da i nije napisana i domišljena iz glave jednoga čovjeka, nego je nastala i dalje se razvija iz duha jednoga tisućama godina starog svijeta. “Knjiga šapata” Vosganjanov je zavjetni roman, pisan iz više različitih perspektiva i u ime barem dva zavjeta: armenskog i djetinjeg. Ovo je, naime, i knjiga o djetinjstvu, jedinstvenom i drukčijem od svih drugih djetinjstva (kakve knjige o djetinjstvu jedino i smiju biti). Istovremeno, ovo je knjige o djetinjstvu svijeta. I o smrti kao načinu života i sjećanj
Kada je Vosganjan lani dobio Angelusa, veliku poljsku i srednjoeuropsku nagradu, i kada se raščulo o čemu govori njegova knjiga, u času sam zažalio što je, vjerojatno, neću pročitati. Tko bi u Hrvatskoj ili u Srbiji, Bosni, Crnoj Gori, preveo i objavio rumunjsku knjigu s armenskom temom? I onda se, eto, dogodilo. Zahvalan sam prevoditeljima i Sandorfu, vrlo zahvalan. Onaj tko pročita “Knjigu šapata”, shvatit će i zašto.
Miljenko Jergović,
recenzie la ediția croată a romanului Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian
(Jutarnji list, 27. 05. 2017)
Traducere: Delia Ćupurdija
Numele este primul defect al omului, acesta îl deosebește de ceilalți
Așa spunea Setrak Melikian, bunicul din partea mamei, unul dintre cei pe care marele pogrom i-a ocolit „Cine a suferit nu poate spune povestea așa cum a fost, ci doar propria poveste. Cine a suferit, nu poate înțelege.” Și imediat, după ghilimelele duble închise, urmează comentariul naratorului: „Bunicii mei au fost dintre acele călăuze care merg în fața ta, dar nu întorc capul să vadă dacă te afli în urma lor.” Într-adevăr: „Cartea șoaptelor” este o serie de povestiri personale întortocheate, care, în cea mai mare parte aparțin acelora pe care naratorul îi numește „bătrânii armeni ai copilăriei mele”. Sintagma se repetă ca o incantație, un refren trist fredonat în corpul masiv al acestor aproape cinci sute de pagini ale romanului tradus, din limba română, de Ana Brnardić Oproiu și Adrian Oproiu, pentru agenția literară Sandorf. Cum și de ce din limba română, este o întrebare al cărei răspuns va fi păstrat pentru mai târziu. Din moment ce în această carte este important mai întâi ceea ce se povestește, ne dorim ca în povestea despre carte lucrurile să stea la fel.
„Cartea șoaptelor” este, după cum se poate intui deja, un roman familial și social, un roman-frescă despre istoria armeană de la pogromul din 1895, trecând prin pogromul din 1915, și ajungând la acel 26 august 1896, când Armen Garo, inginer absolvent de agronomie împreună cu un grup de combatanți, au luat cu asalt Banca Otomană cerând să se oprească masacrele și amenințând că vor arunca în aer seiful și toți banii din el, atât cei turcești, cât și cei europeni, trecând prin răzbunarea unui grup organizat de oameni disperați care, într-o acțiune numită Nemesis, i-au ucis pe aproape toți inițiatorii pogromului din 1915 – primul genocid al secolului trecut, ajungând până în acea zi din 1973 în care armeanul de optzeci de ani Kurken Yanikyan, invocând aceeași răzbunare, l-a ucis la Los Angeles pe consulul turc și pe secretarul său. Dar în tot acest timp narațiunea este o istorisire foarte privată, personală și intimă, este mărturisirea celor cărora nu li s-a dat alt drept decât să-și spună propria poveste, fără a intra în marea poveste, „așa cum s-a întâmplat”.
Însuși titlul „Cartea șoaptelor” conține o notă de ritual. Cartea este dedicată celor care au mai rămas după ultimul pogrom și care s-au împrăștiat prin lume, iar apoi s-au adunat în micile lor comunități, fără dreptul la o patrie și fără un stat care să-i ia sub protecția sa. Ei, sugerează naratorul, vorbesc în șoaptă, încearcă să nu ocupe prea mult spațiu, încearcă să rămână neobservați de către ceilalți și colectează în mod fanatic documente care nu înseamnă nimic pentru restul lumii, înșiră fotografii ale celor care nu s-au întors acasă și caută, pentru ei înșiși, să-și spună propria poveste și să-și păstreze amintirile.
Trebuie să te maturizezi ca cititor înainte de a ajunge la această carte. Dacă necazurile au vreun sens (și trebuie să aibă, pentru că altfel nu s-ar fi întâmplat în forme atât de emblematice și iconice), dacă persecuțiile noastre mărunte și lipsa de adăpost au vreun sens (și au și ele un sens, căci nu am fi cunoscut lumea fără ele), atunci există un sens posibil în citirea unei astfel de cărți despre persecuții grandioase și despre lipsa de patrie. Totodată, acestea nu au fost scrise din ambiția de a împovăra conștiința altcuiva, de a obține vreo alinare sau dreptul de a corecta istoria, și nici în perspectiva vreunei noi oportunități în viitor. Cu siguranță că nu vor exista noi oportunități pentru armeni. Nici cele ratate nu au existat. Se pare că bătrânului popor creștin, a cărui vechime servește civilizației pentru a-i umili pe toți cei care, mari sau mici, ar dori să-și invoce tradiția creștină, i-ar fi fost menit – prin forța destinului, sau aceasta a fost voința Dumnezeului lui creștin – să trăiască și să evoce prin propriul exemplu toate acele încercări mitice la care Iehova a supus, de obicei doar din distracție, neamurile Vechiului Testament.
Reamintindu-și vorbele unui alt bunic, poate mai de vază, Garabet Vosganian, scriitorul a subliniat acest lucru în motto-ul cărții: „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morții pe care-i plângem.” Într-un alt loc el spune: „Numele este primul defect al omului, acesta îl deosebește de ceilalți”. Și acestea nu sunt înțelepciuni de modă veche, ci este ceva ce a apărut dintr-o experiență care nu aparține vreunui timp trecut, ceva care este foarte folositor oricărui timp în care trăiesc acești oameni. Ei sunt, ca să lămurim lucrurile, o parte din vechea comunitate armeană din România, sporită între timp prin refugiați. Ei trăiesc în timpul monarhiei românești din perioada interbelică, apoi în vremea lui Antonescu și în cea a ocupației germane de sub care au fost eliberați de către sovietici. Urmează dictatura comunistă, și în cele din urmă trăiesc în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu. În tot acest timp, istoria lor decurge independent de istoria țării în care s-au așezat, în mare măsură în imaginație și în unele noțiuni mitice bazate pe situația politică prin care au trecut în tot acest răstimp. Și la fel ca oricare dintre membrii unei națiuni mici, și ei au propria lor fantezie despre locul armeanului printre cei mari și despre ce ar trebui să facă armenii pentru propria lor salvare.
Lumea mică, reprimată și înspăimântată a poporului care a supraviețuit pogromului turcesc se află într-o conspirație continuă. Ori de câte ori se întâmplă ceva important în lume, un comitet bisericesc alcătuit din cei mai importanți membrii ai comunității, cei numiți de Vosganian „bătrânii armeni ai copilăriei mele”, se întâlnește la miezul nopții în cimitirul armean, într-un mormânt, unde nimeni nu îi aude sau spionează, pentru a discuta despre modul în care acest eveniment ar putea afecta comunitatea, dacă este bine sau rău pentru armeni și cum ar putea fi folosit evenimentul pentru a atinge scopul râvnit – înfăptuirea Armeniei mari. Ultima întâlnire de acest fel a fost după asasinarea lui Kennedy, când se întrebau, îngrijorați, cine l-ar fi putut ucide pe Kennedy și cine putea fi interesat.
Ei au personalitățile lor mitice, precum și istoria lor interzisă, rușinoasă, pe care o interpretează în secret, contrar adevărurilor general acceptate. O astfel de personalitate, poate cea mai importantă, este generalul Dro. Erou al Primului Război Mondial și al perioadei foarte scurte a independenței armene care a durat câteva luni în 1918, generalul Dro nu a acceptat înfrângerea. Sovieticii l-au ținut captiv ani de zile, apoi i-au permis, în mod surprinzător, să meargă unde dorește. Nu le era frică de el pentru că soția și fiul generalului se aflau în mâinile lor. Totuși, el, nebunul, nu s-a gândit niciodată să se dea bătut, s-a angajat în activități antisovietice și și-a adunat armata distrusă. A ținut discursuri înfocate, a amenințat din străinătate fără a se sinchisi că sovieticii îi vor ucide soția și fiul. Și da, desigur, i-au ucis, dar generalul Dro nu s-a oprit, a căutat în continuare aliați care să-l ajute să elibereze Armenia. Și până la urmă, la fel ca mulți oameni disperați din națiuni mici, aventurieri și maniaci, i-a găsit în… naziști. Așa că într-o zi, au apărut pe stradă soldați în uniforme germane, cu drapelul armean în jurul mânecilor, pentru a recruta voluntari pentru Legiunea Armeană care avea să participe la bătălia de la Stalingrad. Unii au mers, alții nu. Cei care au plecat nu s-au mai întors, iar sovieticii s-au răzbunat foarte tare pe cei care, iată, au visat, împreună cu diavolul, frumosul vis al unei patrii. De atunci, oamenii cred că armata generalului Dro și-a ascuns și și-a îngropat armele undeva. Poate că aceste arme ar trebui găsite pentru ca viața goală și onoarea celor rămași, a viilor, precum și onoarea tuturor morților, să fie apărate cu ele?
Varujan Vosganian este un scriitor care are două talente și două strategii literare aparent opuse, organizate în mod paradoxal. El este un documentarist și un fantezist, acela care ar spune o poveste exact așa cum s-a întâmplat, dar și un magician cu o imaginație puternică. Este atât un istoric, cât și un scriitor de basme însemnate care acționează asupra cititorului ca și cum totul nu a fost scris din și inventat în capul unui singur om, ci ar fi fost creat și încă evoluează din spiritul unei lumi vechi de o mie de ani. „Cartea șoaptelor” este romanul votiv al lui Vosganian, scris din perspective diferite și în numele a cel puțin două jurăminte: cel armean și cel al copilăriei. Aceasta este, de fapt, și o carte despre copilărie, o copilărie unică și diferită de toate celelalte copilării (așa cum cărțile despre copilărie trebuie să și fie). În același timp, aceasta este o carte despre copilăria lumii. Și despre moarte ca mod de a trăi și de a-și aminti.
Când Vosganian a primit anul trecut marele premiu polonez și central-european Angelus și când a devenit clar despre ce era vorba în cartea sa, am regretat imediat că probabil nu o voi putea citi. Cine în Croația sau în Serbia, Bosnia, Muntenegru ar traduce și ar publica o carte românească cu tematică armeană? Și apoi s-a întâmplat. Le sunt recunoscător, foarte recunoscător traducătorilor și agenției literare Sandorf. Oricine citește „Cartea șoaptelor” va înțelege de ce.
