Florin Lăzărescu în cartea sa Întâmplări și personaje aduce o serie de texte scurte, un altfel de jurnal de călătorie – un jurnal de călătorie în care peisajele se găsesc în plan secundar, în timp ce toată atenția se concentrează asupra oamenilor și experiențelor. Dat fiind că autorul în 2013 a petrecut un timp în Croația, a notat o întâmplare neobișnuită din Kaštel-Gomilica. Ocolind pe deplin în schița sa despre Kaštele și locuitorii Kaštelelor pitoreasca fortificație renascentistă, înconjurată de mare, și doar în treacăt menționând casele de piatră, atenția lui Lăzărescu se oprește asupra unuia dintre cele două baruri locale în care se adună băștinașii, majoritatea bărbați, de vârste diferite, dar cu toții voinici și zgomotoși. Privirea unui străin, care din limba țării înțelege doar „scrumieră” și „Bună ziua” și care – (doar) pe jumătate glumind – își exprimă încă de la bun început spaima pentru propria viață (ceea ce nu-l împiedică totuși să rămână la o cafea, o țigară și o doză zilnică de sport și de Facebook), amintește într-un fel de vechiul textul al lui Alecsandri, Balta-Albă, în care localnicii (de această dată români) prin ochii unui străin (un tânăr francez) sunt văzuți ca sălbatici și exotici.
Florin Lăzărescu u svojoj knjizi Događaji i likovi donosi niz drugačijih putopisa – putopisa u kojima su krajolici u drugom planu, dok se puna pozornost posvećuje ljudima i doživljajima. Budući da je autor 2013. neko vrijeme boravio u Hrvatskoj, zabilježio je neobičan događaj iz Kaštel-Gomilice. Sasvim zaobilazeći u svojoj crtici o Kaštelima i Kaštelanima inače slikovitu renesansnu utvrdu okruženu morem, i tek ovlaš spominjući kamene kuće, Lăzărescuova se pozornost zaustavlja na jednom od dva lokalna bara, u kojem se okupljaju mještani, mahom muškarci, različitih dobi, ali redom snažni i glasni. Pogled stranca koji od domaćeg jezika razumije samo „pepeljara“ i „Dobar dan“ – i u pol zbilje u pol šale – izražava od samoga početka strah za vlastiti život (što ga ipak ne sprječava da sjedne na kavu, cigaretu i dnevnu dozu sporta i Facebooka) pomalo podsjeća na stari Alecsandrijev tekst Balta-Albă, u kojem su lokalni stanovnici (u tom slučaju Rumunji) viđeni očima stranca (mladoga Francuza) kao divlji i egzotični.
Ivana Olujić
Kastel Gomilica
Kastel Gomilica, o localitate măruntă pe lângă Split, mai degrabă un pueblo de pescari, cu case de piatră, străduțe înguste, câțiva moșnegi semileșinați de căldură în fața ușilor larg deschise, vreo doua mâțe leșinate de-a binelea, rufe întinse la uscat între clădiri , un port, o biserică – la care bat clopotele de zece ori pe zi, fără nicio noima – și doua baruri. Atmosfera de Mexic profund, confirmată și de numele unuia dintre baruri: NEW MEXICO.
Mă îndrept spre barul ăsta, chior de somn, cu laptopul sub braț, cu pletele prinse într-o coroniță de plastic de la Meli-Melo (am un fix: nu suport să-mi vină părul în ochi, când mă aplec peste taste). Cumva firesc, ca la mine în bucătărie, deși am nu știu de ce impresia ca băștinașii n-au prea văzut mulți turiști la viața lor și că, pe care i-au identificat ca atare, fie i-au fugărit cu pietre, fie i-au dat hrana bancului ăluia de pești negri, de-o kilă bucata, ce tot da târcoale prin port.
Când mă apropii, observ pe terasă vreo zece bărbați strânși în cerc, cu câte o bere în mână. De toate vârstele, mai toți rași în cap, musculoși, tatuați pe braț cu numele mamelor sau fostelor iubite croate, gen Mrcela ori Tatijana. Clar, marinari cu acte in regula. Vorbesc tare, gesticulează în legea lor. În limba lor, în barul lor, în pueblo-ul lor, în țara lor. Cu toții se întorc cu fața spre mine și mă privesc care încruntat, care mustăcind. Mă uit la ei și mă gândesc că poate clopotele alea respectă totuși o regulă: anunță de fiecare dată dispariția subită a unui turist rătăcit pe aceste meleaguri.
O brumă de demnitate masculină sau poate genunchii brusc înmuiați mă opresc să o rup la fugă înapoi. Îi salut politicos din cap și cu un fel de „nă’ziua” pe limba lor:
– Dobra!
Rostit flegmatic, ca-ntre vechi cunoscuți. Se întorc toți cu spatele, ca și cum nici n-aș mai fi existat. Intru în bar la fel de flegmatic și cer o cafea. Evident, vreau să fumez și o țigară, lucru care nu se poate înăuntru. Și nici afară mă tem că nu prea e loc. Deși o voce interioară îmi tot sugerează șoptit, ea însăși înspăimântată, „Stai naibii înăuntru, Petrică, dacă nu vrei să bată clopotele și pentru tine”, bruma de demnitate masculină din mine și nevoia de nicotină mă îndeamnă afară. Cer și o pepeleara („scrumieră”; cuvânt croat pe care l-am reținut cu mândrie din alt bar) și ies pe terasă.
Rup cercul băștinașilor cu un „Pardon!” pe care știu că-l înțeleg și croații. Îmi fac loc, fără replică, aparent uluiți de tupeul meu. Trec de partea cealaltă, mă așez la singura masă liberă, îmi aprind o țigară și mă ascund în spatele laptopului deschis (mă ascun în sensul că, deși ei toți mă vedeau, măcar eu să nu-i văd). În lateral, la o altă masă, remarc o babă fără dinți în gură, care soarbe încet dintr-o halbă de bere și, printre înghițituri, mă privește cu o nesfârșită milă. Îmi vine în cap o scenă din filmul Quick Change și mă aștept ca, din clipă în clipă, baba să izbucnească într-un țipăt sfâșietor: „Flores! Flores! Flores para los muertos!”
Mai beau cafea, mai fumez, mă mai uit pe GSP, pe Facebook. Marinarii par să fi uitat complet mine. Mă relaxez. Îmi mai aprind o țigară. După câteva minute izbucnesc ovații de dincolo de ecranul laptopului. Ridic ochii peste el și remarc apariția unui tip la bustul gol, doi pe doi, cu aspect de om proaspăt eliberat după ani grei de temniță. Se îmbrățișează gălăgios cu ceilalți. Aud cum le pocnesc oasele când îi strânge la piept. Mă gândesc că, dacă ăia-s marinari, el e fără discuție un pirat în toată puterea cuvântului. Nu trece mult, și piratul îmi remarcă prezența bizară. Rămâne mască. Ridică mâna și se face liniște. Le bolborosește celorlalți ceva în croată, dar cu fața la mine. Toți râd de crapă. Apoi mi se adresează rânjind, cu o frază lungă din care n-am înțeles decât cuvântul fețbuk. Din tonul lui, am tradus ceva de genul: “Ce faci, bă, bulică, îndrăznești să stai pe Facebook în preajma noastră?!”. Era și indignare în glasul lui, dar și un soi de bășcălie. Un semnal că încă se joacă cu mine, n-are chef pe moment să mă și bată. Strâng din umeri și îi răspund piratului rar și apăsat:
– Sorry. I don’t speak Croatian. I don’t understand.
Zicere care se pare că îl scoate din minți. Începe să urle la mine, fără nicio urmă de glumă, ceva de genul:
– Kakaia sori? Kakaia sori?
Ca să-mi păstrez cumpătul, îmi impun să răspund la întrebarea „Ce-o fi însemnând atât de nasol sorry în limba croată?”. Că el reacționase ca și cum „sori” era mă-sa și eu tocmai o înjurasem. Îmi duc palma dreaptă la inimă și încerc să-l liniștesc:
– Niet sori! Niet sori!
Cuvintele îl mai îmblânzesc, dar tot rămâne pe poziție de atac. În afară de pepeleara, nu prea-mi mai vine nimic în cap să-i zic. Apoi, brusc, un marinar îl bate pe umăr și-i explică probabil că nu se face să mă o moare. Cel puțin în traducerea mea: „Lasă-l, bă, un turist avem și noi, și tu vrei să-l omori?!”. Piratul se lasă convins, dă din mână a lehamite și mai bolborosește ceva legat de „sori”. În traducerea mea: „Bine, bă, dar să nu mai zică sori, că-l calc în picioare!”. Apoi, în sfârșit, se-ntoarce cu spatele la mine.
Mai fumez o țigară, beau ultima înghițitură de cafea, duc palma la inimă și îi spun și babei fără dinți:
– Niet sori!
Îmi închid laptopul, sparg cercul marinarilor cu un „pardon” timid și ies în stradă. În urmă se aud râsete isterice, întrerupte de repetarea cuvântului „pardon” pe voci diferite.
După colțul primei clădiri, îmi trag sufletul la umbra unui smochin și simt că am slăbit vreo două kile.
Kaštel-Gomilica
Kaštel-Gomilica, mjestašce pored Splita, čak bi se reklo nekakav ribarski pueblo, s kamenim kućama, uskim uličicama, pokojim od vrućine poluošamućenim starcem pred širom otvorenim kućnim vratima i dvije-tri sasvim ošamućene mačke, rubljem koje se suši između kuća, lukom, crkvom – s koje se zvona čuju deset puta dnevno, bez ikakvoga reda – i dva bara. Atmosfera najcrnjeg Meksika, koju potvrđuje i ime jednoga od barova: NEW MEXICO.
Upućujem se prema tom kafiću, od pospanosti jedva gledam, nosim laptop pod rukom, kosu mi drži plastični obruč iz Meli-Meloa (imam jednu fiksaciju: ne podnosim da mi kosa ide u oči kad se nagnem nad tastaturu). Nekako prirodno, kao da sam u svojoj kuhinji, iako – ne znam zašto – imam dojam da starosjedioci nisu u životu vidjeli puno turista, a one koje su identificirali kao takve ili su otjerali kamenjem ili su njima nahranili ono jato crnih riba, po kilu svaka, što obilaze luku.
Primaknuvši se primjećujem na terasi desetak muškaraca skupljenih u krug, svaki s pivom u ruci. Svih generacija, većinom obrijanih glava, na mišićavim podlakticama tetovirana hrvatska imena majki ili bivših ljubavi, tipa Mrčela ili Tatjana. Naravno, mornari, pravi pravcati. Govore glasno, gestikuliraju na sebi svojstven način. Na svom jeziku, u svom baru, u svom pueblu, u svojoj zemlji. Svi se okreću prema meni i gledaju me, tko mrko, tko podsmješljivo. Gledam i ja njih i pomišljam da zvona možda ipak poštuju neku pravilo: zvonjavom objavljuju iznenadni nestanak još jednoga turista zalutalog u ove krajeve.
Trunka muškoga dostojanstva ili možda naglo odsječena koljena sprečavaju me da se dam u bijeg. Pozdravljam ih pristojno kimanjem glavom i sa „Dobra!“ – to je nešto kao „nă’ziua“ na njihovom jeziku. Izgovaram flegmatično, kao među starim poznanicima. Okreću mi leđa kao da ne postojim. Jednako flegmatično ulazim u kafić i tražim kavu. Naravno, htio bih i zapaliti cigaretu, a to ne mogu unutra. A bojim se da ni vani baš nema mjesta. Iako mi neki unutrašnji glas – i sam uplašen – šaptom savjetuje: „Ostani unutra, dečko, majketi, ako nećeš da zvona zazvone i za tebe“, trun muškoga dostojanstva u meni i potreba za nikotinom nukaju me van. Tražim i „pepeljara“ (tu sam hrvatsku riječ ponosno zapamtio u nekom drugom baru) pa izlazim na terasu.
Probijam se kroz krug starosjedilaca uz jedno „Pardon“ – znam da to razumiju i Hrvati. Prave mi mjesta, bez riječi, naizgled začuđeni mojom odvažnošću. Prelazim na drugu stranu, sjedam za slobodan stol, palim cigaretu i skrivam se iza otvorenog laptopa (skrivam se u smislu da iako oni mene vide, barem ja njih ne vidim). Postrani, za drugim stolom, primjećujem neku bezubu staricu kako polagano srče svoju kriglu piva, gledajući me između gutljaja beskrajno sažaljivo. Pada mi na pamet prizor iz filma Quick Change pa sada očekujem da se starica svakoga časa prodere: „Flores! Flores! Flores para los muertos!“
Pijuckam kavu, pušim, provjeravam vijesti iz sporta, Facebook. Mornari su posve zaboravili na mene. Opuštam se. Palim još jednu cigaretu. Poslije nekoliko minuta s druge strane laptopa začuju se ovacije. Podižem pogled i primjećujem da se pojavio neki tip, gol do pasa, dva sa dva, izgledom kao da je upravo izašao iz zatvora. Glasno se pozdravlja s drugima. Čujem kako im pucketaju kosti kad ih stisne u zagrljaj. Pomišljam, ako su oni prvi mornari, ovaj je sigurno pirat u pravom smislu riječi. I ne prođe dugo, a pirat primjećuje moju čudnu prisutnost. Zapanjen je. Podiže ruke i nastaje tišina. Mrmlja nešto na hrvatskom drugima, licem okrenut prema meni. Svi pucaju od smijeha. Zatim mi se, cereći se, obraća dugačkom rečenicom od koje razumijem samo riječ „fecbuk“. Iz njihovog tona shvaćam nešto kao „Što je, luzeru, usuđuješ se visjeti na Facebooku pred nama?!“ Bilo je nekog zgražanja u njegovu glasu, ali i nečeg šaljivog. Neki znak da se još igra sa mnom, trenutno nije raspoložen da me tuče. Sliježem ramenima i odgovaram piratu polagano i razgovjetno:
– Sorry, I don’t speak Croatian. I don’t understand.
A to ga, čini mi se, razjaruje. Počinje se derati na mene, bez ikakva traga šale, nešto kao: „Kakaja sori? Kakaja sori?“ Da zadržim mir, pokušavam si odgovoriti na pitanje: „Što li toliko grozno na hrvatskom znači sorry?“ Jer on je reagirao kao da mu je „sori“ mati, a ja sam je upravo opsovao. Prinosim desni dlan srcu i pokušavam ga smiriti:
–Njet sori! Njet sori!
Riječi ga primiruju, ali ipak ostaje u napadačkoj pozi. Osim „pepeljara“ ne pada mi na pamet što bih mu rekao. Zatim ga iznenada jedan od mornara potapša po ramenu i vjerojatno objašnjava da nema smisla da me ubije. Barem u mom prijevodu: „Ma pusti ga, čovječe, tog jednog turista imamo, a ti bi ga ubio?!“ Pirat prihvaća objašnjenje, odmahuje rukom bezvoljno i još uvijek mrmlja nešto u vezi s onim „sori“. U mom prijevodu: „Dobro, čovječe, ali da mi više ne spominje sori, jer ću ga smlaviti!“ Zatim mi, konačno, okreće leđa.
Popušim još jednu cigaretu, popijem zadnji gutljaj kave, prinosim dlan srcu i kažem starici bez zuba:
– Njet sori!
Zatvaram laptop, probijam krug mornara uz jedno stidljivo „pardon“ pa izlazim na ulicu. Za mnom se čuje histeričan smijeh koji prekidaju različiti glasovi ponavljajući riječ „pardon“.
Za uglom prve zgrade predahnem u sjeni neke smokve, osjećajući da sam smršavio dvije kile.
Prijevod. Ivana Olujić
