Barbara Vujanović: Monumentele lui Ivan Meštrović în România – martorii timpului

Foto: Sadreni odljev Spomenika kralju Karolu I. snimljen u Meštrovićevu atelijeru na Josipovcu u Zagrebu, 1939.?, Fototeka Galerije Meštrović, Split, FGM-996

 

Monumentele lui Ivan Meštrović în România – martorii timpului

 

 

Ivan Meštrović (Vrpolje, 1883  – South Bend, Ind., SUA, 1962)  prin domeniul său larg de activitate, în special pe plan artistic, dar adesea și prin implicarea politică în evenimentele importante din prima jumătate a secolului XX[1], s-a dovedit a fi o personalitate cheie care a contribuit în mod statornic la strângerea legăturilor culturale, istorice și sociale ale Croației cu alte centre de cultură. Acest sculptor, arhitect, profesor, rector al Academiei de Arte Frumoase din Zagreb, autor al unor cărți de literatură și eseuri, a crescut în sudul Croației, în Dalmatinska zagora, unde și-a petrecut copilăria și prima parte a tinereții, absorbind, în ciuda educației insuficiente și a unei familii de proveniență modestă, codurile civilizației mediteraneene. Primul lui contact cu acest cod a fost în orașele dalmate, în special în orașul Split care a încolțit din Palatul antic, roman, al lui Dioclețian, și a cărui arhitectură a căpătat un ecou în proiectele lui, iar apoi în orașul Šibenik, de a cărui catedrală cu ornamentele ei din piatră, sculptate de sculptorul renascentist Juraj Dalmatinac (născut în Zadar la începutul sec. XV – decedat în Šibenik, între 1473 și 1475), era fascinat.

Cele mai intense legături Meštrović le-a format cu medii culturale precum cel din Austria unde, între anii 1901 și 1906, a urmat studiile de sculptură și arhitectură la faimoasa Academie de Arte Frumoase din Viena, acolo unde a și început afirmarea sa fulminantă în plan internațional, mai ales odată cu participarea sa la expozițiile  de grup ale Secesioniștilor vienezi[2]. Dintre orașele unde a trăit, a creat și a expus, putem enumera Parisul, Roma, Londra și New York-ul. Legături strânse a întreținut de asemenea cu artiști și oameni politici cehi, cu familia Masaryk, cu sculptorul Bohumil Kafka, cu sculptorița și pictorița Růžena Zátková, legături care sunt totodată și gajul prezenței sale în peisajul cultural al Europei Centrale.[3] Astăzi, la aproape 140 de ani de la nașterea sa, Meštrović este prezent în colecțiile celor mai importante muzee din Europa și Statele Unite ale Americii – de exemplu în Muzeul Victoria și Albert, în Muzeul Britanic și Tate Britan din Londra, în Centrul Pompidou din Paris, în Galeria Națională din Praga, Muzeul Brooklyn și Muzeul Metropolitan din New York, ș.a.m.d.

În aceeași măsură, Meštrović, prin lucrările sale în domeniul sculpturii sau arhitecturii, a marcat multe orașe europene și americane. În patria lui, Meštrović a lucrat la proiecte arhitecturale, ateliere și locuințe, destinate lui și familiei sale, construcții bisericești sau spații expoziționale, în timp ce plastica monumentală, realizată și nerealizată, a schițat-o pentru Croația, Serbia, Muntenegru, Polonia, Bolivia, Statele Unite ale Americii și România. Cu România a stabilit altfel de legături. Drumurile lui Meštrović aproape „s-au atins“ cu drumurile unuia dintre cei mai cunoscuți artiști români, sculptorul Constantin Brâncuși, în Paris. În anii 1908 și 1909 Meštrović locuiește în cartierul Montparnasse[4], care pe atunci atrăgea mulți artiști americani și europeni, inclusiv pe Brâncuși.Acesta, în anul 1907 părăsea atelierul și turnătoria lui Auguste Rodin, cu care Meštrović se va întâlni în 1908 și 1909.  Interesant este să menționăm și că lucrările celor doi se vor întâlni la expoziția Panathénées de la Sculpture Mondiale din Atena în toamna anului 1965. Cinci ani mai târziu, în București, la Sala Dalles, a fost amenajată o expoziție individuală cu lucrările sale, în concepția curatorială a Vesnei Barbić, prima directoare a Muzeului  Meštrović din Zagreb.

Totuși, când vine vorba despre legăturile lui Meštrović cu România, în primul rând avem în vedere remarcabilele sale ansambluri monumentale, realizate pe când se afla în punctul culminant al „perioadei interbelice zagrebiene“. Această perioadă a fost marcată de o producție abundentă de lucrări destinate spațiului public, prin care s-a afirmat ca unul dintre cei mai semnificativi autori de monumente din Europa. Stilul său este determinat în mare măsură de vocabularul neoclasicismului și al monumentalismului, potrivit în special diverselor proclamări de identități și ideologii naționale.[5] Altfel spus, Meštrović în primele două decenii ale secolului trecut, lucrând la seria de sculpturi eroice Ciclul Kosovo și Ciclul Prințul Marko, precum și la Templul Vidovdan[6] (rămas nerealizat), prin adoptarea unor elemente de sculptură și arhitectură antică din perioada clasică, sau provenind din culturile greacă, romană, egipteană și asiriană, a dat o expresie specifică monumentalismului, prin mijlocirea căruia se exprima într-un mod deosebit de convingător narațiunea națională, în speță narațiunea iugoslavă. Prin intermediul acesteia, precum și prin angajamentul politic din timpul Primului Război Mondial, și-a asigurat poziția de sculptor național al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, adică al Regatului Iugoslav. Amintitul stil neoclasicist, care domina spațiul public al statelor europene, al Statelor Unite, precum și al altor țări și continente, era acceptabil pentru toate sistemele politice, independent de ideologia lor.

Proiectele naționale implică transpunerea simbolurilor politicului, ale istoriei sau ale tradiției în limbajul formei plastice. Opera lui Meštrović conține toate caracteristicile principale care sunt necesare pentru această transmitere și care sunt în acord cu estetica dominantă a perioadei interbelice.[7] Prima caracteristică, cea mai importantă, este monumentalismul, care se relevă prin hipertrofia dimensiunilor monumentelor și postamentelor, cât și în modul în care sunt poziționate acestea în spațiu. A doua ține de apelul la tradiția motivelor clasice în formarea sculpturii publice. Meštrović, în contextul monumentalist şi neoclasicist, a dezvoltat, pe lângă forma unor reliefuri independente, trei tipuri principale de monumente: o figură masculină de sine stătătoare, în picioare sau așezată, și un monument ecvestru. A treia caracteristică o reprezintă legătura soluțiilor sculpturale cu cadrul dat de arhitectură (arc de triumf, clădiri circulare și coloane). A patra caracteristică este transpunerea ideii de stat cu provinciile acestuia într-un personaj alegoric feminin și introducerea persoanei reprezentate în contextul mai larg al identității de stat, ceea ce face ca monumentul să devină o garanție a durabilității statului care îl ridică.

Toate cele trei monumente românești se încadrează în paradigma formal-simbolică prin intermediul căreia Meštrović a reușit să se adapteze diverselor narative statale, culturale, istorice și politice, conferindu-le o punere în scenă sculpturală și spațială adecvată. Monumentul lui Ion C. Brătianu (Florica, azi Ștefănești, Argeș, 1864 – București, 1927), politician român, fondatorul Partidului Național Liberal (PNL), ales de cinci ori în funcția de prim-ministru al României și în funcția de ministru al afacerilor externe, a fost comandat de soția sa, Elisa Brătianu (Buftea, Ilfov, 1870 – București 1957),[8] aristocrata română, de asemenea un participant eminent la viața politică românească. Artiștii români, la congresul lor din 16 decembrie 1937 [9], au protestat împotriva alegerii sculptorului croat. Elisa Brătianu a vizitat Croația în anul 1936 sau 1937, pentru a urmări dezvoltarea proiectului, iar cu această ocazie Meštrović i-a făcut două versiuni de portret.[10] Este vorba de două busturi, pe care le-a variat prin creionarea bărbiei sprijinită de mâna stângă, și respectiv mâna dreaptă, subliniind în mod subtil rafinamentul intelectual al Elisei prin maniera calmă a unui realism matur. De altfel, Meštrović s-a afirmat în timpul lungii și productivei sale cariere artistice și ca unul dintre cei mai căutați portretiști europeni, iar faptul de a avea un portret al său în colecția personală era și o chestiune de prestigiu social.[11]

Monumentul lui Ion C. Brătianu, sub supravegherea lui Meštrović, a fost realizat între anii 1936 și 1937 de către ucenicul și asociatul său, sculptorul Ivan Lozica împreună cu alți șase sculptori, în atelierul său din Split, dintr-un monolit de granit de Jablanica. În anul 1937 Meštrović a vizitat Bucureștiul pentru a determina încadrarea în spațiu și poziția piedestalului.[12] Meštrović a executat mai multe studii de portret ale omului politic român, cu și fără acoperământ de cap. Aceste studii, care se află în patrimoniul fiului său, doctorul în științe Mate Meštrović, sunt păstrate în Galeria Meštrović din Split, în timp ce în fondul Galeriei Meštrović din Zagreb se află studiile pentru ansamblul monumental. Soluția sa finală a realizat-o într-o compoziție monumentală, compactă, care-l înfățișează pe politicanul român șezând. Capul aplecat ușor dinamizează compoziția și întărește caracterul demn și gânditor al persoanei înfățișate. În poziții similare în anii 1950 a așezat figura episcopului și poetului muntenegrean Petar Njegoš, în cadrul monumentului la care a început să lucreze încă din anii 1930, plasat în cadrul Mausoleului care îi poartă numele, cât și un studiu al lui Socrate șezând. Monumentul lui Ion C. Brătianu a fost dezvelit în mod solemn în ziua de 24 noiembrie 1937, la zece ani de la moartea politicianului. A fost postat, potrivit ziarului croat Jutarnji list, în grădina casei unde acesta locuise împreună cu tatăl său, cu care împărtășea numele și cariera politică. Grădina avea pe atunci funcția de parc public, din dorința văduvei omului politic și a fraților săi, care au mai dăruit poporului român și o casă și o bibliotecă bogată.[13] În sala de ceremonii a aceleiași reședințe, care a fost transformată în bibliotecă, a fost amplasat și bustul lui Brătianu, executat în același material.[14]

În articolul citat din ziarul croat este anunțat și noul proiect al lui Meštrović – două monumente ale familiei regale, la comanda guvernului român.[15] Artistul a beneficiat desigur de bunele relații pe care le avea cu regele Alexandru I Karađorđević (Cetinje, 1888 – Marsilia, 1934), care avea la rândul său legături familiare cu dinastia română și care l-a recomandat pe Meštrović regelui Carol al II-lea (Sinaia, 1893 – Estoril, 1953) pentru executarea monumentului dedicat bunicului și tatălui său – așadar, un monument dedicat regelui Carol I (Sigmaringen, 1839 – castelul Peleş, Sinaia, 1914) și regelui Ferdinand I (Sigmaringen, 1865 – Sinaia, 1927).[16] Și această comandă a fost însoțită de proteste, dar și de laude din partea cercurilor artistice românești. Meštrović i-a prezentat pe ambii conducători în forma unor statui ecvestre, ceea ce reprezintă una dintre cele mai directe legături cu tradiția antică. Monumentul lui Carol I (1937–1939) și Monumentul lui Ferdinand I (1938–1939)  au fost turnate în turnătoria Academiei de Arte Frumoase din Zagreb, care în perioada interbelică fusese modernizată tocmai datorită numeroaselor, și adesea dificilelor proiecte ale lui Meštrović. Ambele statui sunt definite de stilul monumentalismului neoclasic și de realism. Primul monument, ridicat pe un piedestal de mari dimensiuni în trepte, a fost inaugurat la 3 mai 1939 în fața Palatului Regal din București,[17] și reprezintă o soluție sculpturală și urbanistică mai simplă. Cel de-al doilea monument, inaugurat la 10 mai 1940 pe aceeași stradă, Calea Victoriei, era mai complex, înfățișând, alături de statuia ecvestră, cele patru Victorii, simbolurile României Mari, alegorii ale Munteniei, Moldovei, Transilvaniei și Basarabiei, așezate pe piedestaluri  extrem de înalte.

În Atelierele Meštrović se păstrează o documentație voluminoasă pentru ambele proiecte, corespondență, desene, schițe și fotografii, facturi și oferte legate de turnare și cizelare a sculpturilor dar și legate de construcția piedestalurilor, documente care se află în posesia urmașilor lui Meštrović. Dintre acestea se remarcă scrisoarea lui  Meštrović adresată avocatului serviciului juridic al Ministerului Cultelor și Artelor din România, Nicolae Crutzescu, scrisă la data de 9 iunie 1939 în Zagreb, scrisoare în care sculptorul răspunde la remarcile  reprezentanților guvernului, potrivit cărora  regele Ferdinand I trebuia să fie înfățișat ca războinic cu coif.[18] Meštrović îl îmbracă în ținuta sa de conducător, îi pune o coroană pe cap, iar decizia sa o argumentează în felul următor: „Având în vedere rolul Regelui Ferdinand de cel mai înalt rang la nivel național, sub a cărui domnie au fost realizate cele mai mărețe idealuri ale Națiunii, și anume eliberarea tuturor românilor și înfăptuirea României Mari, concepția mea a fost aceea de a a-l impune ca simbol al celor mai mari forțe fizice și morale ale Națiunii. Aceste atribute războinice şi intelectuale sunt întrupate cu desăvârșire de către Regele Ferdinand, care conduce prin intermediul lor și în același timp le îmboldește.“ În tandem cu colaboratorul său permanent Harold Bilinić și cu arhitectul român Ion Davidescu[19] lucrează la un proiect (rămas nerealizat) de amenajare a pieței. Proiectul încerca să asigure monumentului un spațiu larg în semicerc,[20] astfel încât acesta să domine și să iasă în evidență de la depărtare, pentru o și mai convingătoare reprezentare a ideii de putere politică asociată cu dinastia conducătoare care a asigurat durabilitatea statului român și a identității românești.

Într-un final, trebuie să ne referim la unele propuneri interesante ale lui Meštrović, până acum rămase necunoscute, propuneri care pot fi datate în anul 1938.[21] Artistul a prezentat posibilitățile de unire a celor două monumente într-o compoziție unică și colosală, un obelisc înalt de treizeci și cinci de metri, care ar fi fost decorat cu reliefuri de nouă metri înălțime, cuprinzând statuile ecvestre ale celor doi regi. Este vorba despre o soluție unică în opera lui Meštrović, așa cum nu a mai propus anterior și nici mai apoi. În însăși nota explicativă a amenajării formei circulare a pieței unde trebuia amplasat Monumentul Ferdinand I, Meštrović subliniază faptul că nu este vorba despre o concepție exclusiv a sa, deoarece în București se discuta în general despre o soluție asemănătoare. De asemenea, el subliniază faptul că punerea monumentului în acord cu spațiul înconjurător ar contribui la armonia generală a unei situații urbanistice în acel moment destul de haotice. Totuși realizarea părții finale a amintitului complex monumental și amenajarea pieței sunt întrerupte de evenimentele de război. În pofida acestora – ca semn de mulțumire, în primăvara anului 1940 Meštrović a fost ales membru al Academiei de Științe din România.[22] După cel de-al Doilea Război Mondial toate lucrările lui Meštrović au fost supuse așa numitei damnatio memoriae. Monumentul premierului a fost mutat și astăzi se găsește în fața Fundației Ion C. Brătianu. Monumentele regilor au dispărut – ori au fost topite ori au fost duse în Uniunea Sovietică.

 

Toate conceptele monumentelor regilor români, fie că este vorba despre variante realizate sau nu, reprezintă punctul culminant al concepției lui Meštrović asupra rolului artei publice.  Aceasta, prin forma sa, prin dimensiuni și prin simbolistică, leagă trecutul de prezent, făurind în același timp condiția pentru viitor, de exemplu sub forma rezolvării unor dificultăți legate de aplasamentul în spațiu care subminează logica dinamicii urbanistice cotidiene. Încercarea de a transfera tradiția lui în secolul XXI prin intermediul Monumentului Carol I care, având ca model lucrarea lui Meštrović, a fost sculptat în anul 2010 de sculptorul român Florin Codre nu este în acord cu nevoile și funcția artei publice contemporane, încălcând totodată și etica artistică. Cu siguranță că aceste exemple de colaborare constituie un punct de plecare pentru viitoarele considerații asupra artei lui Meštrović, putând sluji totodată ca punct de plecare pentru dezvoltarea relațiilor româno-croate prin mijlocirea diplomației culturale.

 

doctor în științe Barbara Vujanović,

curator principal al Muzeului Ivan Meštrović – Atelierul Meštrović din Zagreb

Foto: Zoran Alajbeg

 

Barbara Vujanović (1983, Zagreb) a absolvit istoria artei și limba și literatura franceză la Facultatea de Filosofie din Zagreb. Din anul 2009 este curatorul principal al Atelierului Meštrović din Zagreb. Este autoarea cărții Meštrovićev znak u Zagrebu (Urma lui Meštrović în Zagreb, Editura Muzeului Ivan Meštrović – Atelier Meštrović, Zagreb, 2017) și co-autoarea cărții Ivan Meštrović i Česi: primjeri hrvatsko-češke kulturne i političke uzajamnosti  (Ivan Meštrović și cehii: exemple de reciprocitate culturală și politică croată-cehă, Editura Muzeului Ivan Meštrović – Atelier Meštrović, Zagreb, și Societatea Ceho-Croată, Zagreb, 2018). Este autoarea mai multor expoziții și retrospective dedicate sculptorului croat în țară și în străinătate, dar și curatoarea unor expoziții ale sculporului francez Rodin (Rodin: rethinking the fragment, în Abbot Hall Art Gallery, Kendal, 2018, Holburne Museum, Bath, 2018 și New Art Gallery Walsall, 2019). Ea este autoarea proiectului MEŠTART, în cadrul căruia începând cu anul 2010 în Atelierul Meštrović și Galeria Meštrović sunt organizate expoziții de autori contemporani, cu scopul actualizării și reinterpretării operei lui Ivan Meštrović prin intermediul expresiilor artistice contemporane. Din anul 2003 publică periodic recenzii și texte de specialitate în ziare, reviste și periodice de specialitate. În 2021 și-a susținut teza de doctorat Od antičkih uzora do neoklasicizma – klasična komponenta u djelu Ivana Meštrovića (De la modelele antice la neoclasicism – componenta clasică în opera lui Ivan Meštrović).

 

[1] Meštrović și-a exprimat angajamentul său politic atât prin intermediul operelor sale, cu deosebire în Ciclul Kosovo și Ciclul Regele Marko, ambele  legate de proiectul nerealizat al Templului Vidovdan (1908-1912), cât și prin expozițiile la care a participat și care, la începutul carierei sale, erau adesea platforme de proclamare a ideii unității slavilor de sud (de exemplu participarea la Expoziția internațională de la Roma din anul 1911, unde a expus la pavilionul sârbesc; expoziția individuală din Muzeul Victoria și Albert din Londra în anul 1915). Important este să menționăm și Uniunea artiștilor croați „Medulić“, înființată în Split în anul 1908 la Prima expoziție de artă din Dalmația unde au expus artiștii generației mai tinere care își făcuseră studiile în străinătate, unii dintre ei trăind și lucrând în continuare în afara patriei natale. Uniunea s-a constituit la începutul lunii decembrie a aceluiași an. membrii devenind toți participanții la expoziție, iar în funcția de președinte a fost ales pictorul Vlaho Bukovac. Pe lângă Meštrović, ideologul și cel mai de seamă membru al Uniunii, un rol important ca fondator și inițiator al majoritățiii evenemimentelor organizate l-a avut pictorul Emanuel Vidović. Uniunea era determinată ideologic de caracterul regional, condiționat de animozitatea față de mai vechea Uniune artistică (uniunea artiștilor din Croația de nord, așa numita Banovina Croației, cu orientare pro-austriacă, în fruntea căreia se afla Izidor Kršnjavi). Membrii Uniunii „Medulić“ erau susținătorii ideii de unitate politică și culturală a tuturor slavilor de sud, iar prin discursurile și lucrările lor se opuneau politicii Monarhiei Austro-Ungare. Ivan Meštrović a fost unul dintre fondatorii și membrii Comitetului Iugoslav (1915-1919), o organizație de emigranți politici croați, sârbi și sloveni din Austro-Ungaria care în timpul Primului Război Mondial milita pentru eliberarea țărilor slavilor de sud de sub dominația Austro-Ungariei și unirea lor într-un stat comun cu Serbia și Muntenegru. Mai multe despre aceast subiect politic în: Ivan Meštrović, Amintiri despre oameni politici și evenimente, Zagreb: Nakladni zavod Matice hrvatske1993.; Dragica Hammer Tomić, Ivan Meštrović și Ideea Iugoslavă, Zagreb: Srednja Europa, 2011.; Sandi Bulimbašić, Uniunea artiștilor plastici „Medulić“. Cultură și politică, Zagreb: Društvo povjesničara umjetnosti, 2016.

[2] Mai multe despre studiile lui Meštrović la Academia de Arte Frumoase din Viena și participarea la expozițiile Secesioniștilor vienezi în: Irena Kraševac, Ivan Meštrović și secesiunea; Viena – München – Praga: 1900–1910, Zagreb: Institut za povijest umjetnosti, Fundacija Ivana Meštrovića, 2002.

[3] Mai multe despre legătura lui Meštrović cu Cehia în: Barbara Vujanović, „Ivan Meštrović – diplomat cultural al secolului XX: legăturile cu artiștii și oamenii politici cehi“, în: Ivan Meštrović și Cehii  – Exemple de reciprocitate culturală și politică croată-cehă, (editor) Barbara Vujanović, Marijan Lipovac, Dalibor Prančević, Zagreb: Muzeji Ivana Meštrovića, Hrvatsko-češko društvo, 2018., pag. 34.

[4] Mai multe despre viața și munca lui Meštrović din Paris și despre legătura acestuia cu sculptorii francezi în: Barbara Vujanović, „Contacte artistice: Auguste Rodin și Ivan Meštrović (1902–1915)“, în: Rodin în Zagrebul lui Meštrović, catalogul expoziției (Zagreb, Umjetnički paviljon u Zagrebu, 5. 5–20. 9. 2015), (editor) Jasminka Poklečki Stošić, Barbara Vujanović, Zagreb: Umjetnički paviljon u Zagrebu, Split: Muzeji Ivana Meštrovića, 2015, pag. 60–84.

[5] În perioada afirmării sale internaționale Meštrović a relizat cea mai mare parte a operei sale de artă publică: în Croația (Monumentul lui Petru I Eliberatorul, 1922-1923, postat în anul 1924 în Dubrovnik, îndepărtat în 1941; Sfântul Vasile), Zagreb, 1924, postat în 1924 în Dubrovnik; Monumentul lui Marko Marulić, Zagreb, 1924, postat în 1925 în Split; Monumentul lui Josip Juraj Strossmayer, Zagreb, 1924, postat în 1924 în Zagreb; Monumentul lui Grgur Ninski, Zagreb 1927, postat 1929/1954 în Split; Monumentul lui Petru I Eliberatorul, Zagreb 1930, postat 1931 în Kastav, îndepărtat în 1941; Mamă alăptând copilul, Zagreb, 1930, postat 1940 în Zagreb; Monumentul lui Andrija Medulić, Zagreb 1930-1932, postat în 1932 în Zagreb; Monumentul lui Petar Berislavić, Split, 1933, postat 1938/1954 în Trogir), și în alte părți ale Regatului Iugoslav, mai precis în Serbia (Învingătorul în Belgrad, Otavice/Belgrad, 1912-1913, postat în 1928 în Belgrad; Monumentul în cinstea Franței, Zagreb, 1930, postat în 1930 în Belgrad; Monumentul eroului necunoscut, Zagreb 1934-1938, construit în 1938 în Belgrad; Monumentul lui Svetozar Miletić, zagreb 1938, postat în 1939/1944 în Novi Sad) și în Muntenegru (Monumentul regelui Alexandru I, Zagreb, 1937, postat în 1940 în Cetinje, îndepărtat în 1941. Monumentele lui Meštrović se ridică în Statele Unite ale Americii (Monumentul Indienilor, Zagreb 1927, postat în anul 1928 în Chicago) și în România (Monumentul lui Ion. C. Brătianu, Zagreb, 1937, postat în 1937 în București; Monumentul regelui Carol I, Zagreb, 1937-1939, postat în 1939 în București; Monumentul regelui Ferdinand I, Zagreb, 1938-1939, postat în 1940 în București). Unele proiecte nu sunt realizate: Speer Memorial pentru orașul Denver (Zagreb, 1934), Monumentul mareșalului Piłsudski pentru Varșovia (Zagreb, 1938-1939), Monumentul lui Bolívar pentru Bolivia (Zagreb, 1929-1930). Pentru Regatul SHS (Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor), așadar Regatul Iugoslaviei, concepe mai multe proiecte în cele din urmă nefinalizate (Piatra regelui, 1926-1933, pentru Split; Monumente pentru podul regelui Alexandru din Belgrad, Zagreb, 1924). Monumentul lui Ruđer Bošković, modelat în 1937 pentru Dubrovnik, va fi ridicat douăzeci de ani mai târziu în Zagreb. Mai multe despre aceste aspecte legate de opera artistului în: Barbara Vujanović, „Sculptor in the century of monuments. Meštrović’s landmarks in Croatia and around the world“, în: Ivan Meštrović – Adriatic Epopee, catalogul expoziției (Cracovia, Centrul Cultural Internațional, 24.7. – 5.11.2017), Cracovia: Centrul Cultural Internațional, pag. 31-54; Barbara Vujanović, De la influențele antice la neoclasicism  – componenta clasică în opera lui Ivan Meštrović, teză de doctorat, Zagreb: facultatea de filozofie a Universității din Zagreb, 2021, pag. 145–160.

[6] Din anul 1908 și până 1912, în Paris, Zagreb, Belgrad și Roma, Meštrović a lucrat la proiectul Templul Vidovan, așadar la Ciclul Kosovo și Ciclul Prințul Marko, care trebuiau să alcătuiască ornamentele sculpturale ale construcției. Proiectul era motivat politic ca reacție la anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria (anul 1908) și inspirat de poeziile populare pe tema bătăliei de la Kosovo Polje (anul 1389) și a eroilor ei. Cincizeci de sculpturi din aceste două cicluri – războinici, păstori, văduve  – se găsesc astăzi în muzeele din Zagreb, Split, Belgrad și Londra. Templul nu a fost construit, iar macheta de lemn (1912) realizată la scara 1:50 este păstrată în Muzeul Național din Kruševac.

[7] Principalele caracteristici ale sculpturii publice interbelice a lui Meštrović și tipologia acesteia au fost prezentate pentru prima dată în: Barbara Vujanović, De la influențele clasice la neoclasicism, 2021, pag. 146–147.

[8] Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932-1962-2002), volumul II, Zagreb: Školska knjiga, 2009, pag. 170.

[9] Ibid.

[10] Ibid, str. 171. Cele două busturi care se află în poesesia doctorului în științe Mate Meštrović se regăsesc în Galeria Meštrović din Split.

[11] Despre portretele lui Meštrović mai multe în: Barbara Vujanović, Ivan Meštrović – portrete de femei și bărbați contemporani, universurile întâlnirilor personale și țesăturilor sociale, catalogul expoziției (Muzeul Oraşului Križevci, Galeria de Arte Vizuale a Muzeului Oraşului Križevci, 8 octombrie – 6 noiembrie 2021; Galerija AMZ – Arheološki muzej u Zagrebu, Galeria MAZ – Muzeul Arheologic din Zagreb 20 ianurie – 15 februarie 2022), Split: Muzej Ivana Meštrovića, 2021

[12] Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932.–1962–2002), pag 170.

[13] ***, „Monumentul lui Ion C. Bratianu din București realizat de Meštrović va fi dezvelit în noiembrie – ‘Prager presse’ despre opera maestrului croat“, Jutarnji list, Zagreb, 29 septembrie 1937, pag. 7.

[14] Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932–1962–2002), pag. 170.

[15] ***  „Monumentul lui Ion C. Brătianu ralizat de Meštrović“, 1937.

[16] Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932–1962–2002), pag. 172.

[17] Ioan Opriş, „Sculpturile lui Ivan Meštrović în România“, în: Informatica museologica, Vol. 24 No. 1-4 (1993), pag. 124–125. Duško Kečkemet subliniază ca dată a ceremoniei dezvelirii 10 mai 1939. Vezi în: Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932–1962–2002), pag 170.

[18] Colecția Atelierului Meštrović din Zagreb, cutia Bukurešt, fascicolul 48, APAM-11/74, scrisoarea lui Ivan Meštrović către Nicolae Russo-Crutzescu, datată  9 iunie 1939, Zagreb. Scrisoarea scrisă în limba franceză a fost pentru prima oară publicată în: „Derivarea modelelor clasice în arta modernă: exemple de monumentalism în sculptura monumentelor publice a lui Ivan Meštrović“, în: Adrias 21 (2015), pag.162, 164. Traducere B. V.

[19] Ibid, 165.

[20] Mai multe despre acest proiect în: Ana Deanović, „Spațiile lui Meštrović“ în: Ivan Meštrović – Grupul de lucru al Academiei Iugoslave de Științe și Arte, Secția de arte plastice Volumul 423, vol. XIII (1986), pag. 32–33.

[21] Colecția Atelierului Meštrović din Zagreb, cutia Bukurešt, fascicolul 53, APAM-11/126, document nedatat, scris în limba franceză cu mașina de scris pe trei foi. Traducere B.V.

[22] Duško Kečkemet, Viața lui Ivan Meštrović (1932–1962–2002), pag. 173.