Camera
Am deschis ochii și aerul era greu
de respirat. Dimineața era caldă,
cerul se însenina dinspre sud,
frunzele tremurau îmblânzite în soare.
Era de neconceput să ai tălpile arse,
era de neconceput să nu mai fii
tu și să vorbești la fel:
Creierul meu nu e nimeni,
nu umblă după nimeni și nu știe
nici el ce și cum.
Doar corpul respiră,
doar corpul trăiește aici
unde eu nu știu unde sunt.
Soba
Otvorio sam oči i zrak je bio težak
na udah. Jutro vruće,
nebo se raščišćavalo s juga,
lišće je drhtalo, pripitomljeno suncem.
Bilo je nezamislivo imati opržene tabane,
bilo je nezamislivo ne biti ti,
a zvučati isto:
Moj mozak je nitko,
ne traži nikog i ne zna
ni sâm što i kako.
Samo tijelo diše,
samo tijelo živi ovdje
gdje ne znam gdje sam.
Nimic
Spre seară mă lăsam pe marginea gardului
și număram furnicile ieșind din mușuroi
cu un galop minimalist. Fiecare sunet era strâns
legat de amețeala primei țigări din zi.
Le foșneau atât de tare picioruțele, iar urechile
mele, deprinse cu liniștea din cap – ca din orice cap,
ca orice liniște –, alunecau în mijlocul lumii din pământ.
Și construiau în cap – ca urechile oricărui cap –
toată lumea perfectă și sinuoasă dinăuntru. Era
plin de căi de acces, toate legate de toate,
camere uriașe, înconjurate cu mii și mii de pustule mici
și transparente, lanțuri de granule moi tumefiate
și un vâjâit translucid, aproape de intrare. Pe arterele
lăbărțate armate fereau întunericul de văz. În alte părți
lumina împingea să iasă într-un hei-rup constant.
Și lumina de-acolo – ca orice altă lumină – țâșnea
în sus, și-mi puneam o mână la ochi și în cap se făcea întuneric
și picioruțele foșneau simetric, când pe dreapta, când pe stânga.
Ništa
Predvečer naslanjao sam se na ogradu
i brojio mrave koji su izlazili iz mravinjaka
u sitnom galopu. Svaki je zvuk bio tijesno
vezan uz slabost nakon prve cigarete u danu.
Njihove su nožice tako glasno šuškale, a moje uši,
navikle na tišinu u mojoj glavi – kao u bilo kojoj glavi,
kao bilo koju tišinu – klizile su u svijet ispod zemlje.
I gradile u mojoj glavi – baš kao uši bilo koje glave –
čitav migoljavi, savršeni svijet nutrine. Bio je
pun prilaznih puteva, sve povezano sa svime,
divovske sobe okružene tisućama malih, prozirnih
pustula, lanci mekih, natečenih granula
i providno hujanje blizu ulaza. Na proširenim
arterijama, armije su skrivale tamu od očiju. Na drugim
mjestima svjetlo se guralo da izađe, neprekidni ho-ruk.
I to svjetlo – baš kao svako drugo svjetlo – šikljalo je
uvis, i oči sam zakrivao rukom, i mračilo mi se u glavi,
i nožice su simetrično šuškale što zdesna, što slijeva.
Poemul liftului
Și după ce le-am spus pe nume și m-ai asigurat că nu există,
m-ai adus în casa lor și i-ai lăsat să-mi miroasă mâinile.
Și mare mi-a fost mirarea când nici tu nu aveai
Mâini, nici nume, doar
Cuie, mese, un cufăr pe care scria FRAGIL –
cu siguranță cineva ține acolo trecutul.
Și am plâns ca un copil cu muci, cu sughițuri
și uite așa-mi făceau umerii mici.
Bomboane, jucării erau pentru ei
remedii pentru un copil cu sughițuri.
I-am lăsat, nu am mai recunoscut nimic.
Apoi le-am spus pe nume și m-ai asigurat
că n-o să-i lași să-mi miroasă mâinile.
Pjesma dizala
I nakon što sam ih imenovao i ti me uvjerila da ne postoje,
odvela si me njihovoj kući i pustila ih da mi onjuše ruke.
I čuđenje mi je bilo još veće kad sam vidio da ni ti nemaš
ruke, ni ime, samo
Čavle, stolove, kofer na kojem piše LOMLJIVO –
sigurno netko ondje drži prošlost.
I plakao sam kao dijete, šmrkljav, štucav
i moja su se sitna ramena trzala evo ovako.
Bomboni, igračke bili su za njih
lijekovi za štucavo dijete.
Ostavio sam ih, nisam više ništa prepoznao.
Onda sam ih imenovao i ti si me uvjerila
da im nećeš dati da mi onjuše ruke.
Strada Ofrandei
Într-o casă goală se intră cu o atitudine
proaspătă. Lampa bubuie cu insecte
și praful respiră din planta uscată. Parchetul
se cască și rupe din pereți plinta de plastic.
Pereții smulg din tavan tencuială, var
și profile metalice. Pe masă, urmele
ceștilor de cafea înghit lumina și zgârie.
Canapeaua – pătată, cum o știi – se ține
în trei picioare și miroase a gaz. Mobila
are aceeași culoare și-și descoperă
palul ieftin. Ceasul din colț e oprit la 19.10.
Scările scârțâie, și-n mijlocul fiecărei trepte
e câte o gaură neagră prin care poți scăpa
de orice pe nevăzute. Nu urc, nu
mai mișc nici un deget, nici un pas. Un gândac
roșu mă ocolește și dispare-ntr-un colț.
Era o vreme când ne jucam
cu țevi și cornete. Le lipeam
cu adeziv și creierele noastre
le transformau în arme cu lunetă
sau puști de asalt. Era o vreme
când mingile de cauciuc
ne trimiteau pe Bernabeu
și de la geamuri se-auzeau aplauze.
Și peste toate, bunicii pregăteau
masa și mirosea a ceapă călită
și bulion. Și burțile noastre
hăpăiau copilăria ca pe singura
hrană care ne-ar fi rămas,
sfoiegită și poroasă, de undeva
de unde nu te mai întorci niciodată.
Ulica Ofrandei
U praznu se kuću ulazi sa svježim
stavom. Svjetiljka bubnja kukcima
a prašina odiše sa suhe biljke. Parket
zijeva i trga sa zida plastične lajsne.
Zidovi iz stropa izvlače žbuku, vapno
i metalne profile. Na stolu, tragovi
šalica za kavu gutaju svjetlost i grebu.
Dvosjed – umrljan, kao što znaš – drži se
na tri noge i smrdi na plin. Namještaj
ima istu boju i otkriva svoju
jeftinu ivericu. Sat u uglu stao je na 19.10.
Stube škripe, a u sredini svake je
po jedna crna rupa kroz koju se može pobjeći
od bilo čega, neopažen. Ne penjem se, ne
mičem više ni prst, ni koraka. Crvena
buba me zaobilazi i nestaje u kutu.
Bilo je vrijeme kad smo se igrali
cijevima i papirnim tuljcima. Spajali smo ih
ljepilom i naši su ih mozgovi
pretvarali u oružje s ciljnicima
ili u jurišne puške. Bilo je vrijeme
kad su nas gumene lopte
odvodile na Bernabeu
i s prozora se čuo aplauz.
I posvuda bake su spremale
ručak i mirisalo je na dinstani luk
i umak od rajčice. I naši su trbusi
tamanili djetinjstvo kao da je to jedina
hrana koja nam je preostala,
pljesniva i spužvasta, od negdje
odakle se više nikad ne vraćaš.
Darul
fratelui meu
Îți scriu din mațele unei balene albastre. Mici
câmpii verzi apucă lumina și-ntorc oceanul
pe dos. Cai neîmblânziți aleargă prin iarbă
și aruncă praf de păpădii peste câmp din copite.
Mai încolo, pe cărare, copiii bat mingea, părinții
fac paharele să ciocnească disperat.
Broaștele se urcă pe frunze de lotus și orăcăie
aceleași cuvinte din generație în generație. Fii
atent la țânțari – îți sufocă pielea și devorează
globulele roșii cu poftă. Libelule, transparente
și lucide, visează că sunt altceva care se visează
libelule. Un crin răsare de sub pământul negru
incandescent. Aici și-acolo, pe iarba proaspătă,
căpușe și buburuze apucă țărâna și fac țăndări
soarele. Melcii se-ascund cu întunericul
de sub pleoape. Râmele adună cercuri de corpuri
cafenii, șopârlele îngheață, se-ncălzesc, și-și
pierd cozile și echilibrul pentru un timp.
Îți aduc acest plancton să-l păstrezi în palme –
un glob și atâția ani irosiți.
Dar
mojem bratu
Pišem ti iz utrobe plavetnog kita. Male
zelene ravnice hvataju svjetlo i okreću ocean
naglavce. Nepripitomljeni konji jure kroz travu
i razbacuju kopitima prah maslačka preko polja.
Dalje niz stazu djeca napucavaju loptu, roditelji
tjeraju čaše da se očajno kucaju.
Žabe se penju na lotosovo lišće i krekeću
iste riječi iz naraštaja u naraštaj. Pazi
se komaraca – dave ti kožu i proždiru
lakomo crvene stanice. Libele, prozirne
i bistre, sanjaju da su nešto drugo što sanja
da je libela. Iz crne zemlje podiže se ljiljan,
blještav. Ovdje-ondje, na svježoj travi
krpelji i bubamare hvataju zemlju i lome sunce
u iverje. Puževi se skrivaju u mraku
kao pod vjeđama. Gujavice skupljaju krugove smeđih
tijela, gušteri se smrzavaju, ugrijavaju, i
privremeno gube repove i ravnotežu.
Nosim ti ovaj plankton da ga čuvaš na dlanu –
globus i toliko rasutih godina.
Prijevod: Goran Čolakhodžić
