Mate Maras: Mihai Eminescu (1850 – 1889) – Pjesme / Poezii



Mai am un singur dor
 
Mai am un singur dor:
 În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
 La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
 Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
 Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
 Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
 Din tinere ramuri.
 
Și nime-n urma mea
 Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
 Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
 Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
 Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
 Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
 Să-și scuture creanga.
 
Cum n-oi mai fi pribeag
 De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
 Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
 Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
 O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
 Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
 În singurătate-mi.
 

La steaua care-a răsărit
 
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e.

Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.
 
 
Revedere
 
- Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
 
­ Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
 
­ Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
 
­ Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
 


Ja želim jedno tek
 
Ja želim jedno tek:
 Kad večer bude pala
Da pustite me mrijet
 Kraj tihih morskih žala.
Da san mi bude lak
 I šuma u blizini,
Nad vodom, na pučini,
 Da imam vedar zrak.
Ne treba barjak meni,
 Ne želim bogat lijes,
Ispletite mi klijet
 Od mladica zelènih.
 
Nek nitko nada mnom
 Ne plače kraj uzglavlja,
Tek lišću uvelom
 Jesenji glas nek javlja.
Kad izvori se svi
 U trajnu sliju huku,
 Nad visok bor u luku
Nek mjesec doplovi.
 Nek klepke zvuk donese
Večernjeg vjetra hir
U svete lipe mir
 I grane joj zatrese.
 
Jer nikad ne ću već
 Drugdje se otad stanit,
Nježno će mene leć,
 Sa spomenom sahranit.
Iz crnogorice
 Kad izađu, iz sjene,
 Zvijezde će grijat mene
Ko prijateljice.
 Ječat će pjesma gruba,
Poj mora žalostan...
A ja ću samotan
 U zemlji biti gruda.
 

Do zvijezde tako dug je put
 
Do zvijezde tako dug je put,
Do one što se digla,
Tisuće treba godina
Da bi joj svjetlost stigla.
 
Daleko možda odavno
Zgasnu na plavoj stazi,
A njena zraka jedva sad
U vidokrug nam slazi.
 
Lik zvijezde što je umrla
Na nebu kanda stoji;
Bila je dok se skrivala,
Sad vidna ne postoji.
 
Slično kad naše žuđenje
U gluhoj noći nesta,
Svjetlo nas zgasle ljubavi
Još pratiti ne presta.



Povratak
 
- Šumo moja, oj šumice,
Kako si mi, ljubimice?
Otkad smo se ne vidjeli,
Vjekovi su prošli cijeli,
I otkad sam otišao,
Širom svijet sam obišao.
 
- Eto, ja sam kao prije,
Zimi slušam snijeg što vije,
Dok mi lomi grane jadne
I pokriva vode hladne,
I zamete stazi trage,
I odagna pjesme drage;
Eto, ja sam kao prije,
Ljeti slušam davorije,
Po stazama k izvorima
Koje uvijek dajem svima,
Uz čabrove napunjene
Pjevaju ih meni žene.
 
- Šumo, mirno teku rijeke,
Vrijeme prođe, vrijeme dođe,
A ti mlada vijek vjekuješ,
Sveudilj se pomlađuješ.
 
- Što je vrijeme? Dani jezde,
U jezeru sjaju zvijezde,
Kad je vrijeme lijepo, ružno,
Vjetar bije lišće tužno,
Kad je vrijeme ružno, lijepo,
Meni Dunav teče stepom.
Samo čovjek promjenljivi
Zemljom luta dokle živi;
Mi čuvamo svoje mjesto,
Ostajemo kako bjesmo:
More svoje rijeke znade,
A prostranstva svijet imade,
Mjesec svoje sestre ima,
A šuma je s izvorima.

Sunt ani la mijloc
 
Sunt ani la mijloc și incă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

Godine teku
 
Godine teku, još će mnoge proći,
Od svetog časa u kojem se sresmo,
Još pamtim čudo kako se voljesmo,
I hladnu ruku i velike oči.
 
Oh, dođi opet! Dahni slatke riječi,
Tvoj pogled preko mene neka prijeđe,
Pod njegovom da zrakom trajem sveđe,
I novom pjesmo lira da zaječi.
 
Ti ne znaš kako u tvojoj blizini
Spokojstvo do dna srca moga slazi,
Kao kad zvijezda grane u tišini;
 
A kada smiješak djetinji ti spazim,
Gasi se bolni život koji kušah,
Pogled mi plane, raste moja duša.

Din Scrisoarea I
 
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

(...)
 
Iz Poslanice I.
 
Nek mu pisci čestitaju, čitav svijet nek prizna njega...
Što će imati na koncu stari učitelj od svega?
Besmrtnost. Jer cijeli život, red je, svi će kazat prvo,
Veže mu se uz ideju, kano bršljan uza drvo.
„Kada umrem – on sam kaže – stoljeća će moje ime
Pronositi sveđ od usta do usta, i teći s njime
Zavijeke, i nalaziti svud u zakutku mozgova,
Skupa s mojim imenom, i sklonište za moja slova!”
O jadniče! Zar na umu držiš što ti sve preteče
Rekoše na svijetu prije, ili ono što sâm reče?
Premalo. Tek zbrda-zdola, nešto slika, ulomaka,
Komadić papira starog, otrcanih misli traka;
Pa kad ne znaš naizust ni riječi svog života milog,
Tko će tad razbijat glavu da pronikne što je bilo?
Možda nakon sto godina zelenòok cjepidlaka
Zaronivši sav u sveske zastarjele, i sam takav,
Istančanost tvog jezika još na vagu metnut stigne,
I otpuhnuv s naočala prah što ti se s knjige digne,
Svrsta tebe u povorku, u dva reda ako stane,
U kržljavim bilješkama na dnu neke glupe strane.
 
(...)
 
Glossă
 
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
 
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
 
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
 
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
 
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
 
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
 
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.
 
Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
 
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
 
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Glosa
 
Vrijeme mine, vrijeme stiže,
Sve je staro i sve novo;
Što je zlo i što je dobro
Pitaj se i pojmi ovo:
Ne boj se i nemaj nade,
Što je val to s valom pada;
Kad te zovu, kad te vabe,
Ti ostani na sve hladan.
 
Mnoge stvari kraj nas prođu,
U sluhu nam mnoge zuje,
Tko da drži sve na umu,
Tko bi stao da ih čuje?...
Ti podalje malo stani,
Samom sebi budi biliže,
Kad praćeno praznom bukom
Vrijeme mine, vrijeme stiže.
 
S njim ne naginji jezičac
Hladne vage svoga mnijenja,
Kada se pod maskom sreće
Spram trenutka stalno mijenja,
Kada se iz smrti rađa
I trenutak traje ono;
Za onoga tko ga pozna
Sve je staro i sve novo.
 
Kanda si u kazalištu
Gledatelj u svijetu budi:
Jedan glumi, a za četiri
Ipak njihov lik prosudi,
I kad plaču, kad se svade,
Ti u kutu sam sa sobom
Iz njihove glume shvati
Što je zlo i što je dobro.
 
Prošlost i budućnost jesu
Istog lista dvije strane,
Zre početak u svršetku
Onaj kom su obje znane;
Što je bilo sad će biti,
Sadašnjost je sve ponovo,
Ali u toj zaludnosti
Pitaj se i pojmi ovo:
 
Jerbo sve se što postoji
Podvrgava njima nužno
I oduvijek tu na svijetu
Veselo je sve i tužno;
Druge maske, iste igre,
Druga usta, iste kajde,
Prevaren toliko često,
Ne boj se i nemaj nade.
 
Ne nadaj se videć rulju
Do pobjede most da gradi,
Makar im na čelu zvijezda,
Budale će tebe jadit;
Ne boj se, jer ipak rulja
Sama već od sebe strada,
Ti ne budi njima drugom:
Što je val to s valom pada.
 
S pojanjem sirena ljudi
Svijetle mreže razastiru;
Čim promaknu glumci scenom,
Nađeš se u varke viru;
U stranu se zato skloni,
Ne primjećuj što god rabe,
Izvana sa staze slušaj
Kad te zovu, kad te vabe.
 
Kad te dirnu, ti se makni,
Mûkom šuti kud te kude;
Što ćeš njima svjetovati,
Ako znaš po mjeri ljude;
Neka kaže tko što hoće,
Nek napuste svijet zasvagda;
Ništa nek ti nije drago,
Ti ostani na sve hladan.
 
Ti ostani na sve hladan,
Kad te zovu, kad te vabe:
Što je val to s valom pada,
Ne boj se i nemaj nade;
Pitaj se i pojmi ovo:
Što je zlo i što je dobro,
Sve je staro i sve novo;
Vrijeme mine, vrijeme stiže.
 
 
Prijevod: Mate Maras

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.