Free cookie consent management tool by TermsFeed

Doina Ioanid: Poezii / Pjesme

Doina Ioanid / Foto @Jan H. Mysjkin

Scrisori pentru Taia Dumitru / Pisma Djedu Dumitruu

Îţi scriu pentru că eşti singur între zidurile de beton, în întunericul rece, atît de singur cum poate fi numai un om în moarte. Îţi scriu pentru că tot ce n-am putut rosti mă sufocă. E ca şi cum aş fi înghiţit o mulţime de cuvinte, şi ele ar fi format o scară a lui Iacob din adîncul meu pînă spre cerul gurii. Îţi scriu pentru că nu ţi-am trimis niciodată vreo scrisoare şi-mi place să-mi închipui ce mirat o să fii, ca atunci cînd te-ai întîlnit cu popa ăla de roşu. O să-ţi dau mereu veşti, să nu uiţi cum mai arată lumea asta, să nu rătăceşti cumva drumul la întoarcere.

Pišem ti jer si sam između betonskih zidova, u hladnome mraku, tako sam kako samo čovjek u smrti može biti. Pišem ti jer me sve što nisam mogla izreći guši. Kao da sam progutala mnoštvo riječi, a one su oblikovale Jakovljeve ljestve iz dubine mene pa prema nepcu. Pišem ti jer ti nikada nisam poslala pismo i sviđa mi se zamišljati kako ćeš začuđen biti, kao onda kad si sreo onoga popa, od onih crvenih. Uvijek ću ti slati vijesti, da ne bi zaboravio kako izgleda ovaj svijet, da ne bi zalutao na povratku.

***

Fabrica s-a închis demult, tramvaiul nu mai circulă. Au rămas şinele acoperite de buruieni, şinele pe care pămîntul le înghite treptat – că nici ţiganii nu se mai ostenesc să le fure – şi baraca dezghiocată din staţie. Dar eu te văd în fiecare seară coborînd din tramvaiul 29.

Tvornica je odavna zatvorena, tramvaj više ne vozi. Ostale su tračnice pokrivene korovom, tračnice koje zemlja postupno guta – jer ni Cigani se više ne zamaraju da ih ukradu – i oljuštena baraka na stanici. Ali ja te svake večeri vidim kako silaziš iz tramvaja 29.

***

Ştiu că ai să reuşeşti să te întorci, deşi se împlinesc, iată, cinci ani de cînd ai plecat. Va fi la sfîrşitul lui august, cînd perele cad cu zgomot, cînd vara s-a dus şi lumea devine un loc suportabil. Aştept să deschizi poarta şi să intri, cu peştele ăla uriaş, deja despicat, aruncat pe spate ca o pelerină de ploaie. Să-l pui pe masă şi să ne uităm încremeniţi la carnea albă, răsfrîntă. Apoi să curăţăm nuci, multe nuci, ca şi cînd pentru asta ne-am fi născut. Iar timpul să se milostivească de noi, cei vii şi cei morţi.

Znam da ćeš se uspjeti vratiti, iako se puni, evo, pet godina otkako si otišao. Bit će krajem kolovoza, kad kruške padaju uz glasan udar, kad je ljeto otišlo i svijet postaje podnošljivo mjesto. Čekam da otvoriš vrata i da uđeš, s onom divovskom ribom, već rasporenom, bačenom preko leđa poput kabanice. Da je staviš na stol i da gledamo skamenjeni u njezino bijelo, prevrnuto meso. Da zatim čistimo orahe, mnogo oraha, kao da smo se za to rodili. A vrijeme da se smiluje nama, živima i mrtvima.

***

Toate animalele ajung în rai, îmi spuneai, în timp ce fumul joardelor de vie urca spre cerul de primăvară. Şi vacile şi caii şi furnicile şi leii. Ele sînt cinstite cu aerul care le pătrunde în plămîni, cu soarele care le încălzeşte. Dar cu noi, cu noi ce-o să se întîmple? Nu sîntem şi noi vacile Domnului? Ai ridicat din umeri şi atunci mi-a fost o ciudă cumplită pe animale. Cum adică să însemne ele mai mult pentru Domnul? Mai mult decît tine sau Maia?!

Sve životinje idu u raj, govorio si mi, dok se dim lozja penjao prema proljetnom nebu. I krave i konji i mravi i lavovi. One su počašćene zrakom koji im prodire u pluća, suncem koje ih grije. A mi, što će se s nama dogoditi? Nismo li i mi Božje kravice? Slegnuo si ramenima i ja sam tada strašno zavidjela životinjama. Kako naime da one znače Gospodu više? Više nego ti ili Baka?!

***

Nu-mi mai plac florile. De atunci, din ziua cînd te-au pus în sicriu ca într-o floare deschisă. Nu mai suport mirosul lor. Zambilele bătute, narcisele, garoafele, freziile, chiparoasele, toate miros la fel. Miros a moarte sau poate moartea miroase a flori, cel puţin la început.
Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sînt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zîmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat.

Ne volim više cvijeće. Odonda, od dana kad su te stavili u lijes kao u otvoren cvijet. Ne podnosim više njegov miris. Bogati zumbuli, narcisi, karanfili, frezije, tuberoze, sve miriše isto. Mirišu na smrt ili možda smrt miriše na cvijeće, barem na početku.
Kako bilo, otada ništa više nije isto, sunce se smanjilo i izblijedjelo, pada puno kiše, zime su duže. Baka se sasvim pogrbila i smiješi se sve rjeđe, a ja lutam ulicama kao ratnik odrubljene glave.

(din Poeme de trecere, 2005 / iz zbirke Pjesme prijelaza, 2005.; prijevod objavljen u Reviji malih književnosti – Rumunjska, 2010.)


Ne plimbăm mult. Străzile ne poartă în liniște. La marginea orașului, într-un vagon părăsit, scorojit, străpuns de bălării, ne iubim pe podeaua plină de zgură. Apoi ne închidem: două nucule cu miezul ascuns. Eu însă nu mă dau bătută. Cu unghiile ascuțite (parcă anume făcute pentru asta) te desfac. Cojile alunecă la picioarele mele. Le adun cu grijă. Acolo, închise, chipuri bune și chipuri rele, locuri de răsfăț și locuri de suferință. Cu aviditate, unghiile mele sapă, dar coaja chipului tău se reface mereu.

Šećemo daleko. Ulice nas nose u tišinu. Na rubu grada, u napuštenom, oljuštenom vagonu u koji su prodrli korovi, ljubimo se na podu punom šljake. Zatim se zatvaramo: dvije koštunice koje skrivaju srž. No ja se ne predajem. Oštrim te noktima (kao stvorenim upravo za to) otvaram. Ljuske padaju pred moje noge. Skupljam ih pažljivo. U njima, zatvorene, dobre slike i loše slike, mjesta tetošenja i mjesta patnje. Pohlepno, moji nokti kopaju, ali ljuska tvoga lika obnavlja se neprekidno.

Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porți cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca niște ghivece. La treizeci de ani, urarea să faci copii frumoși te turtește de tot. Să crești copii ca să uiți că te așteaptă serile nesfîrșite, cu poze înrămate pe pereți, ca să uiți de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ți dau tîrcoale. Te împotrivești cu blîndețe: mai sînt atîtea de făcut.

Žena u tridesetoj. Nezrele godine, kad te ljubljeni još ovija kao tòpla voda. Ljetni dan iza prašnjavih zavjesa. Vrijeme je da nosiš naušnice. No ušne resice odbijaju, natiču. I one vise teške poput kakvih lončanica. U tridesetoj, kad ti požele lijepu dječicu, osjetiš se smlavljeno. Da odgajaš djecu kako bi zaboravila da te očekuju beskrajne večeri, s uokvirenim fotografijama na zidovima, da zaboraviš zgužvano tijelo, strah što buja u utrobi, iluzije koje te oblijeću. Protiviš se pitomo: toliko još toga treba napraviti.

Stau și mă holbez la pielea din talpă: încrețită după baie. O bucată de faianță cade cu zgomot. În locul ei, o urmă de ghips cu aracet. De acolo, o bătrînă îmi face semn. Degeaba te maimuțărești, degeaba te fandosești cu fuste mini și podoabe de tinichea. Și, în treacăt fie spus, nici măcar nu știi să porți pantofi cu toc. Ar trebui să renunți. Haide, ia-ți scăunelul și vino lângă mine, să stăm ca două buturugi acoperite de mușchi.

Stojim i buljim u pete: koža naborana nakon kupanja. Jedna keramička pločica uz tresak pada. Na njezinu mjestu, trag gipsa i ljepila. Odatle, neka mi starica daje znak. Uzalud se kreveljiš, uzalud se pirlitaš, mini-suknje i nakit od pleha. I, usput budi rečeno, čak i ne znaš nositi cipele s potpeticom. Trebala bi odustati. Hajde, uzmi stolčić i dođi kraj mene, da sjedimo kao dva panja obrasla mahovinom.

Am spart toate oglinzile și acum am numai o tavă rotundă în care mă oglindesc după ce termin de mîncat. Îmi boiesc fața la nimereală și-mi pieptăn părul cu degetele. Îmi smulg sprîncenele. Beau bere, lălăi și hăhăi și totuși pojghița asta colorată și happy pleznește atît de ușor, Atunci mă așez în mijlocul camerei și zac așteptând să năpîrlesc, să-mi schimb pielea și look-ul. Desenele covorului aproape de ochii mei. Se dilată, mi se imprimă pe obraz, pe sîni și pe coapse. Și ele trăiesc pe corpul meu, în timp ce locul de pe covor rămîne neted, cu urzeală rărită.

Razbila sam sva ogledala i sad imam samo okrugli pladanj u kojem se ogledam kad pojedem. Bojim lice napamet i prstima češljam kosu. Čupam obrve. Pijem pivo, pjevuckam la-la-la i smijem se ho-ho-ho i ipak ta opna, šarena i happy, puca tako lako. Onda sjedam nasred sobe i opružena čekam da odbacim košuljicu, da promijenim kožu i look. Desen tepiha kraj mojih očiju. Širi se i utiskuje se na moj obraz, na grudi i na bedra. I živi na mom tijelu, dok mjesto na tepihu ostaje glatko, prorijeđena tkanja.

Înfășurată-n baticuri, stau cuminte la marginea lumii. Și cumințenia mă prinde bine. Numai că sângele meu nu e la fel de cuminte ca mine, nici degetele mele muiate în cerneală. Îmi spun c-am crescut, îmi compun o mutră serioasă și merg la serviciu, dar abia aștept să mă întorc acasă, să mă desfaci ușor din baticuri (cu răbdarea unui neguțător din Damasc), să-mi dai alt nume și să-mi vorbești despre trupurile noastre împreunate, mai frumoase decît Adriatica.

Ogrnuta rupcima, stojim mirna na rubu svijeta. I dobro mi dođe mirnoća. Samo moja krv nije jednako mirna kao ja, ni moji prsti umočeni u tintu. Kažem si da sam odrasla, sastavljam ozbiljno lice i idem na posao, ali jedva čekam da se vratim kući, da rastvoriš polako rupce na meni (strpljenjem damaškoga trgovca), da mi daš drugo ime i da mi govoriš o našim sjedinjenim tijelima, ljepšim od Jadrana.

Traversînd cîmpia sub soarele torid. Îmi lipesc obrazul de brațul tău. De fapt, nu sînt chiar atît de sleită, dar mă prefac numai pentru a te adulmeca sub cerul albastru. Greierii țîrîie. Tălpile s-au încins, iar noi sîntem mai firavi decît lucerna pe care calcăm. Nu avem la îndemînă decît gîndurile care ne hăituiesc și aceste trupuri care se caută neîncetat – deși par a se fi învățat pe de rost. Am ajuns în sfîrșit la rîu. Cu tălpile în apă rece, gîndurile au încetat să se mai bulucească (poate aleargă departe, înaintea rîului). Trupurile noastre sărate și arse sînt încă împreună.
Ne vom iubi în continuare, pînă ce pielea se va destrăma, pînă ce vom rămîne numai două mogîldețe bune de speriat copiii. Pînă ce inimile noastre vor plezni și se vor face un cocoloș roșu și fierbinte, rostogolindu-se la nesfîrșit prin lume, adunînd ierburi, gesturi pierdute și tot felul de rămășițe.

Dok prelazimo preko polja pod suncem koje peče. Naslanjam obraz na tvoju nadlakticu. Zapravo, nisam baš toliko iscrpljena, ali pretvaram se samo da bih te mogla mirisati pod modrim nebom. Cvrčci cvrče. Stopala su se užarila, a mi smo lomniji od djeteline koju gazimo. Pri ruci imamo samo misli što nas gone i ova tijela što se traže neprekidno – iako se čini da se znaju napamet. Stigosmo, konačno, na rijeku. Dok su stopala u hladnoj vodi, misli su se prestale zgrtati (možda trče daleko, pred rijekom). Naša tijela, slana i izgorjela, još su zajedno.
Voljet ćemo se i dalje, dok se koža ne raspadne, dok ne ostanemo tek dvije bezlične gomile, strašila za djecu. Dok naša srca ne prsnu i ne postanu crvena užarena gruda, što se kotrlja neprestano svijetom, skupljajući trave, izgubljene geste i svakojake ostatke.

(din E vremea să porți cercei, 2001. / iz zbirke Vrijeme je da nosiš naušnice, 2001.; prijevod objavljen u časopisu ARS, Cetinje, 1-2, 2010.)

Prevela: Ivana Olujić

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.