Foto: Mihaela Štriga Zidarić
Ima li ljepšeg trenutka od onog kad se u subotu ujutro bezbrižno probudiš u hotelu s pet zvjezdica? Čisto sumnjam. Tople zrake sunca već nas nježno obasipaju, vani još ne naziremo snježne pahuljice, ali kroz veliki prozor možemo osjetiti hladnoću kojom zrači Cluj Napoca. Karlo još nije u stanju ustati iz kreveta, mobitel mu neprestance zvoni, a nijedno od nas nema namjeru približiti se tom noćnom ormariću i ugasiti alarm. Samo je okrenuo glavu na drugu stranu, a mene pak polako izjeda savjest, znam da imamo svega jedan pošten dan da upoznamo ovaj grad. Koliko smo ga stigli razgledati sinoć oko ponoći? Od autobusnoga kolodvora do hotela putovanje taksijem trajalo je kratko i to uglavnom sporednim ulicama kako bismo izbjegli gužvu petkom navečer. Nakon cjelodnevnog putovanja i presjedanja u hladnoj Budimpešti, jedva smo dočekali tuširanje vrelom vodom i ovaj mekani krevet pored kojeg sada iz kofera vire džemperi namijenjeni vanjskoj zimi. Ali dobro, sad nije vrijeme za odmor, odmarati se možemo i u Zagrebu. Na rasporedu nam je doručak, sigurno nas čekaju domaći svježi sir, slanina, pekarski proizvodi među kojima su i krafnice punjene džemom, a onda slijedi dugo iščekivano razgledavanje Cluja.
Vozeći se taksijem do glavnog trga, Piața Unirii, brzo se promijenio onaj prvi dojam Rumunjske koji sam stekla još tog ljeta na crnomorskoj obali, ni sada ne mogu prestati uspoređivati sjeverozapad i jugoistok ove zemlje…
– Čini mi se da je Constanța dosta egzotičnija od Cluja – obratila sam se Karlu razgledavajući grad kroz prozor.
– Da… ondje ima više vjerskih građevina, ovdje još nismo naišli na sinagoge ili džamije.
Na svakom uglu susrećemo austro-ugarske karakteristike u arhitekturi, identične onima u Hrvatskoj. Iz moje perspektive grad je uređen zapadnjački, na samom trgu stoji gotička crkva sv. Mihaela čiju je izgradnju dovršio Žigmund Luksemburški, naš zajednički vladar. U njoj je kršten i Matija Korvin, čiji brončani kip pored crkve više od sto godina poručuje da je bio hvalevrijedan kralj. Trenutno služi kao vidljiva granica između uobičajenog Cluja i onog magičnog, božićno ukrašenog dijela trga. Tu smo naišli na adventski gradić, klizalište i prostrani dio namijenjen ogromnom Djedu Božićnjaku.
Kako smo izlazili iz auta, tako smo sve bolje upijali čarobne miomirise. Piața Unirii omeđena je božićnim kućicama, svaku resi drugo obilje. Dok jedni užurbano kuhaju vino po volji klijenata, drugi strpljivo čekaju kupce svojih božićnih kolačića, a ukupni proizvod svih njih sjetni je miris Božića u toplini vlastitog doma, koji se vjerojatno diže do vrha „tornja“ sačinjenog od božićnih žutih žaruljica koji strši ponad glavnog trga. Osjetno je da je danas subota, obitelji s djecom polako šetaju niz ulicu posljednjeg rumunjskog kralja Mihaela I., drugi se kližu ispod svjetlećeg tornja, dok se treći griju u obližnjim kafićima i kroz prozor promatraju događaje na trgu. Kako bismo se na trenutak sklonili s hladnoće, posjetili smo jedinu knjižaru koju smo pronašli. Kupivši zajedničku zbirku priča Gabriela Liiceanua, Adriane Bittel, Radua Paraschivescua, Ane Blandiane i Ioane Pârvulescu naslovljenu Ljubav na prvi pogled te humorističnu knjigu Simone Tache i Mihaia Radua Žene dolaze s Venere, muškarci s pića, osigurala sam se da mi povratno putovanje autobusom ne bude dosadno – vjerojatno neću sve ni stići pročitati do Zagreba. Izlazak iz tople knjižare za nas je bio hladan tuš. Iako suncu ne prijete nikakvi snježni oblaci, hladnoća prodire kroz zimsku odjeću, šal se predaje, zima sve grublje gricka obraze. Stali smo pogledom tražiti neko toplo utočište, vruće šalice čaja. Potraga nije dugo trajala, tik do nas nalazi se mali moderni francuski kafić. Čim smo zakoračili u njega, naočale su mi odjednom poprimile izgled guste magle, a i rukama će trebati malo duže da se vrate u prvobitno stanje. Sjeli smo na svijetlo plavu sofu koju dopunjava zlatni stolić s bijelom vazom i tri umjetna bijela cvijeta. Na trenutak sam pomislila da se nalazimo u romantičnom centru Pariza ili Bukurešta, ipak je on mali Pariz. Tko se ovdje ne bi utoplio u zagrljaju svog partnera i guštao u toplim napitcima?
Karlo je počeo razrađivati poslijepodnevni plan, a meni su misli malo odlutale. Vjerojatno zbog zadovoljstva što smo napokon zajedno u Rumunjskoj, zemlji čiji jezik studiram već tri godine, a svaki moj dosadašnji boravak ondje bio je povezan s nekakvim fakultetskim obavezama. Međutim, ovaj je put drugačije, Cluj je odabrana destinacija za opuštajući božićni provod. Tome ima više razloga – nalazi se u jednoj od meni omiljenih zemalja, jer kakva bih to bila studentica rumunjskog jezika kad ne bih neprestano tražila izlike za posjet Rumunjskoj. Nasreću, Cluj nije previše udaljen od Zagreba, iako smo cijeli dan putovali autobusom, ali povezuje nas i zračna linija Zagreb-Cluj Napoca (možda ćemo jednom posjetiti Cluj i zračnim putem), a i rumunjske su cijene i više nego pristupačne. Možda je bit zadovoljstva ustvari u tome što baš danas u Cluju nastupa Smiley, moj najdraži rumunjski pjevač. I ono najvažnije, uza sve to neprekidno uživam u melodioznom rumunjskom jeziku, koji sve lakše razumije i Karlo. Ponekad me čak iznenadi u kojoj je mjeri pasivno svladao ovaj jezik, za koji toliko puta čujem od Hrvata „kako je to zasigurno težak jezik, ipak je romanski i još je izdvojen iz svoje skupine, zar ne?“. Osjećam kako me polako obuzima toplina i smirenost, misli počinju nestajati, sve dublje tonem u san, a Karlov se glas topi u daljini…
– Jesi gladna? – odjednom me prenuo iz sna. – Ovo je ustvari restoran, nude i rumunjska jela, a na slikama mi sve izgleda ukusno. Možemo se premjestiti za onaj okrugli stol.
Nevoljko sam se rastala s modernom foteljom, ipak mi je bila privremeno utočište, ali iza biblioteke natrpane raznobojnim francuskim knjigama, već nas je spremno čekao retro okrugli drveni stol s dvjema crnim stolicama.
– Dobro nam došli, čime vas mogu ponuditi? – oglasio se konobar, dečko naših godina.
– Bună ziua – pozdravljam veselo, jer sam napokon dočekala priliku da uživam u ovom romanskom jeziku, a Karlo se samo smješka, vjerojatno zbog doze straha da bi mu se Rumunji smijali zbog izgovora.
– O, pa vi ste stranci! Odakle ste nam došli? – shvatio je konobar nakon nekoliko rečenica.
– Iz Hrvatske, jučer smo stigli.
– Lijepo, lijepo… bio sam tamo na moru, u Dubrovniku… Možete naručiti i tradicionalnu kuhinju. Ovdje ne nudimo samo francuske delicije.
Sad smo mi ugodno iznenađeni, dobar je osjećaj sresti Rumunje koje ljetuju na našoj jadranskoj obali.
I tako se Karlo pogostio juhom od češnjaka u kruhu, dok sam ja naručila – ni manje ni više nego najukusniju juhu na svijetu – fileke. Kad je mama u djetinjstvu pravila fileke, nikad to nisam ni taknula, jeo ih je samo tata, a sad je to službeno prvo jelo koje naručim gdje god da se nađem u Rumunjskoj. Mislim da svi znamo zašto je to tako – kod susjeda je uvijek finije. Karlo je zatim jeo prave balkanske ćevapčiće koji su, po mom mišljenju, svugdje u Rumunjskoj ćevapine, a ne mali ćevapčići, dok je moj izbor bila domaća palenta s piletinom. Za desert više baš i nije bilo mjesta, ali ipak za kraj uživamo u rumunjskoj verziji eklera, koji me okusom vraćaju u dane djetinjstva, kad sam često jela „princeze“.
Foto: Mihaela Štriga Zidarić
Sad slijedi ono najteže: punog trbuha ne možemo ovdje ostati ljenčariti, stiglo je vrijeme da se priključimo gradskoj vrevi. Prišli smo rodnoj kući Matije Korvina, našeg nekad zajedničkog kralja i osjetili smo cjelokupnu srž ugarskog utjecaja na ovaj grad zanimljive povijesti. Ondje su nas već čekali Kaja, Kinga i Szymon, prijatelji iz Poljske, s kojima sam prije nekoliko mjeseci slušala predavanja ljetne škole rumunjskog jezika u Constanți, a sad su u Cluju na razmjeni studenata. Predstavili su se kao naši svojevrsni turistički vodiči i opisuju nam svakodnevnicu ovdašnje gradske gužve, kako ovdje nema mjesta dosadi, o tome kako pripadnici mađarske nacionalne manjine imaju pravo do kraja školovanja koristiti materinski jezik te da i oni sada uče mađarski.
– Jeste li znali da se grad do komunizma nazivao samo Cluj, a onda mu je Ceaușescu dodao naziv Napoca? – Kaja je nastavila sa zanimljivostima grada.
– Čitala sam nešto o tome, da… – pokušavam se prisjetiti što je još pisalo u tom članku.
– Očito je to napravio da bi naglasio važnost Rumunja, ipak su Cluj osnovali Rimljani prije dvije tisuće godina i nazvali ga Napoca – dodao je Szymon.
– Ma dobro, pustite sad to – uključila se i Kinga. – Hoćemo li radije otići do vidikovca?
Razgovarajući šetamo starim centrom grada, uspinjemo se do hotela Belvedere, pored kojeg je stacionirana Cetățuia, mala utvrda s panoramskim pogledom na grad. Ondje smo šuteći uživali u romantičnom zalasku sunca iznad šarenog Cluja. Božićne dekoracije u crveno-zelenim i plavim tonovima prelijevale su se iz jedne ulice u drugu. Na taj su način tvorile začaranu cjelinu, onu koja zaziva pomisao da nam je već stiglo najljepše doba godine, kad se noćne more zakopavaju negdje duboko u nama i ne dopuštamo im izlazak na površinu. Bilo kakva dužnost odjednom prestaje postojati. Baš kao u nekom filmu, netko je, izgleda, pucnuo prstima i rugoban, žalostan svijet smjesta se zamrznuo, odledit će se tek za nekoliko tjedana. Netom je započeo onaj nesvakidašnji život kad je čovjek milosrdniji nego ikad, kao da mu je tek sada dopušteno da se u cijelosti posveti obitelji, kako je to barem bivalo u mojoj kući. Na Badnju večer bih na slami sjedila pod stolom i glumila pilića ne bih li od tate zaradila dodatni džeparac, a od mame domaće štrukle uz koje mi je redovito servirala i šećer, za svaki slučaj, ako poželim jesti slatke štrukle. Tek tada bih ugledala poklone pod božićnim drvcem. Iako ih je Isus opet donio u velikoj tajnosti, moje bi oduševljenje uvijek bilo na vrhuncu jer smo opet svi na okupu i nitko ne mora nigdje žuriti. Ništa nije moglo spriječiti sretno skakutanje oko jelke koju bi svake godine resile šarene kuglice i žaruljice u raznim bojama, baš poput ovih koje se prostiru po cijelom Clu…
– Idemo, koncert će uskoro početi – misli mi je prekinula Kinga. Ni ona nije htjela zakasniti na koncert simpatičnog Smileyja. Prije nego što će se spustiti noć, krenuli smo u smjeru centralnog parka i glave smo razbistrili uz jezero Chios. Kasnije smo se od zgrade Mađarske opere tramvajem vratili do centra grada. Nakon izlaska iz tramvaja, primjećujem da se nalazimo na zebri iz spota pjevača Mihaila, mislim da je riječ o pjesmi Seara. Ne, to je iz pjesme Doar visuri. S desne strane mame nas oni prijašnji magični mirisi. Djed Božićnjak iz svega glasa pjeva božićne hitove pored osvijetljenog „tornja“ ispod kojeg su se vješto naredali obožavatelji današnjeg zabavljača. Stigli smo na glavni trg, a koncert samo što nije počeo. Nestrpljivo čekam pjesmu Preocupat cu gura ta jer sam upravo tu pjesmu, još prije dvije godine kad sam je slušala na YouTubeu, bila u stanju prevesti na hrvatski jezik da bi je razumio i Karlo. Iako smo već promrzli i počele su nas ometati hladne kišne kapljice, najmanji je problem bio otvoriti kišobran i do posljednjeg se trenutka osjećati kao Rumunjka, kao jedna od njih, kao netko koga ovaj narod prihvaća i smatra svojim, kao da nikad nisam ni bila Hrvatica. No, tada pogledam Karla i shvatim da sam ustvari sretnica jer, iako sam rođena u Hrvatskoj i tamo ću možda živjeti do posljednjeg daha, pored sebe imam čovjeka s kojim uvijek mogu obilaziti sve rumunjske gradove, jer se u konačnici i on ovdje osjeća prihvaćenim, kao da nam je Rumunjska drugi daleki dom. Štoviše, imam osjećaj da Karlo neke Smileyjeve pjesme poznaje bolje od samih Rumunja, ipak su nam njegovi albumi česti suputnici na dalekim putovanjima. Bojim se da ćemo do sutra ujutro promuknuti, ali ako je to jedina posljedica ovog koncerta na hladnom, objeručke je prihvaćamo. Kao i sve dosad, i ovaj je koncert brzo završio, već je pri kraju i zadnja pjesma, a na nama je da se napokon vratimo u topli krevet, sutra nas čeka neka nova avantura.
Nakon buđenja odlučili smo još malo prošetati centrom grada, a budući da je nedjelja i gotovo svi dućani imaju izvješene ceduljice „Zatvoreno“, šetamo praznim centrom, zastali smo kod skulpture Ustrijeljeni stupovi kipara Liviua Mocana posvećenoj trinaestero žrtava revolucije iz 1989. godine, koja je s vlasti skinula komunizam. Trenutkom šutnje i mi smo im, smatram, odali počast. U blizini kipova otvoreno je tek nekoliko štandova, očito nam je sad prilika kupiti suvenire koji će obitelji svaki dan s hladnjaka podsjećati na našu privrženost rumunjskoj državi. Bilo bi vrijeme da se uputimo u shopping-centar „Iulius“, iz samo jednog razloga – ondje poslužuju Starbucks kavu.
– Bok, izvolite – smiješi se radnica.
– On će Iced White Chocolate Mocha, a meni dajte Caramel Macchiato – opet mi srce užurbano lupa jer moram razgovarati na rumunjskom.
– Može, molim vaša imena.
– Karlo i Mihaela.
Foto: Mihaela Štriga Zidarić
I tako nas je Rumunjka simpatično preimenovala, na kartonskim čašama je stajalo: Micaela i Carl. Još nisam ni stigla okusiti ovu američku kavu, tek smo se utoplili i počinuli u božićnom okruženju, kad sam na razglasu prepoznala pjesmu više poznatih pjevača, među kojima je, naravno, i Smiley, Iarăși e Crăciunul. Pjevušim je sebi u bradu, sad već sjetno jer se uskoro moramo vratiti hrvatskoj svakodnevnici. U tom sam trenutku shvatila kako mi je prije dvije godine bilo suđeno početi studirati rumunjski jezik, kako ova zemlja nudi daleko više mogućnosti nego što sam to očekivala, kako su Rumunji drag i druželjubiv narod, kako s njima na svoj način mogu dijeliti osjećaj pripadnosti rumunjskoj naciji i kako mi je ovdje jednostavno lijepo i ugodno. Karlo mi se nasmiješio, znao je da će me to utješiti, ipak se zajedno vraćamo u naš mali stan gdje ćemo nadalje slušati i rumunjski radio i Smileyja, i jest ćemo sve rumunjske poslastice zbog kojih vjerojatno danas nećemo moći zatvoriti kofer, ali barem ćemo na taj način i dalje održavati svoju povezanost s rumunjskom zemljom, iako kilometrima udaljeni.
Există oare un moment mai plăcut decât acela când sâmbătă dimineață te trezești fără griji într-un hotel de cinci stele? Mă îndoiesc. Razele calde ale soarelui ne-au luminat deja ușor, afară încă nu zărim fulgi de zăpadă, dar prin fereastra mare putem simți frigul emanat de Cluj-Napoca. Karlo încă nu se poate ridica din pat, telefonul său sună neîncetat și niciunul dintre noi nu intenționează să se apropie de acea noptieră și să oprească alarma. Tocmai și-a întors capul în cealaltă direcție, iar pe mine mă macină gândul că avem doar o singură zi să descoperim acest oraș. Cât timp am avut să-l vedem noaptea trecută în jurul miezului nopții? De la stația de autobuz până la hotel, călătoria cu taxiul a fost scurtă și în general am călătorit pe străzi secundare pentru a evita aglomerația din noaptea de vineri. După călătoria de o zi întreagă și schimbarea autobuzului în capitala rece a Ungariei, așteptam cu nerăbdare un duș fierbinte și acest pat moale lângă care se întrezăreau acum puloverele groase de iarnă ieșind din valiză. Însă acum n-avem timp pentru odihnă, ne putem odihni și în Zagreb. Ne așteaptă mai întâi micul dejun la care desigur vom avea brânză proaspătă de casă, slănină, produse de patiserie inclusiv gogoși umplute cu gem și apoi turul mult așteptat al Clujului.
În timpul călătoriei cu taxiul până în piața principală, Piața Unirii, mi-am schimbat rapid acea primă impresie despre România pe care mi-am făcut-o astă vară pe litoralul Mării Negre. Dar acum nu mă pot abține să compar nord-vestul și sud-estul acestei țări…
– Constanța mi se pare mult mai exotică decât Clujul, – m-am întors spre Karlo, observând orașul prin fereastră.
– Da… acolo există mai multe clădiri religioase, aici nu am dat încă peste sinagogi sau moschei.
La fiecare colț descoperim caracteristicile austro-ungare ale arhitecturii, identice cu cele din Croația. Din punctul meu de vedere, orașul este amenajat în stil occidental, în piață se află biserica gotică Sf. Mihail a cărei construcție a fost finalizată de Sigismund de Luxemburg, domnitorul nostru comun. În această biserică a fost botezat și Matia Corvin a cărui statuie de bronz de lângă biserică transmite, de mai bine de o sută de ani, mesajul că a fost un rege demn de lăudat. Momentan, rolul ei este acela de a fi o graniță vizibilă între Clujul obișnuit și partea magică a pieței decorate pentru Crăciun. Aici am dat peste târgul de Advent, un patinoar și o parte spațioasă concepută pentru un imens Moș Crăciun.
De îndată ce am coborât din mașină, am început să simțim din ce în ce mai bine mirosuri magice. Piața Unirii este înconjurată de căsuțe de Crăciun, fiecare împodobită diferit. În timp ce în unele dintre ele se pregătește agitat vinul la cererea clienților, în altele se așteaptă cu răbdare cumpărători pentru prăjituri de Crăciun, dar produsul pe care îl oferă toate împreună este mirosul melancolic al Crăciunului în căldura propriei case, miros care se ridică probabil până în vârful „turnului” format din becuri galbene de Crăciun și care se prelungește în afara pieței principale. Se simte că este sâmbătă, familiile cu copii se plimbă încet pe Bulevardul Eroilor, unii patinează sub turnul strălucitor, iar alții se încălzesc în cafenelele din apropiere și, prin fereastră, urmăresc evenimentele din piață. Pentru a scăpa de frig pentru o clipă, am intrat în singura librărie pe care am găsit-o. Cumpărând o colecție comună de povestiri Dragoste la prima vedere de Gabriel Liiceanu, Adrian Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu, precum și Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut, o carte umoristică de Simona Tache și Mihai Radu, m-am asigurat că la întoarcere călătoria cu autobuzul nu va fi plictisitoare – probabil nici nu voi avea timp să citesc totul până la Zagreb. Părăsirea librăriei calde pentru noi a fost ca un duș rece. Cu toate că niciun nor de zăpadă nu amenință soarele, frigul pătrunde în hainele de iarnă, eșarfa se predă, răcoarea mușcă din obraji din ce în ce mai tare. Am început să căutăm un adăpost cald, o ceașcă de ceai fierbinte. Căutarea nu a durat mult, chiar lângă noi se afla o mică cafenea franceză modernă. De îndată ce am intrat înăuntru, ochelarii mei s-au aburit brusc, iar mâinile mele au avut nevoie de puțin timp înainte de a reveni la starea lor inițială. Ne-am așezat pe o canapea de culoare albastru deschis, împodobită cu o măsuță aurie mică pe care se află o vază albă cu trei flori albe artificiale. Pentru o clipă am crezut că suntem în centrul romantic al Parisului sau al Bucureștiului, căci Bucureștiul este totuși micul Paris. Cine nu s-ar încălzi aici în brațele partenerului său și nu ar savura băuturi calde?
Karlo a început să conceapă un plan pentru după-amiază, dar gândurile mele au zburat în alte părți. Probabil din cauza satisfacției că în sfârșit suntem împreună în România, țară a cărei limbă o studiez de trei ani, iar până acum fiecare ședere a mea acolo a fost legată de obligații privind facultatea. Însă, de data aceasta, totul este diferit, Clujul este destinația aleasă pentru o distracție relaxantă de Crăciun. Alegerea destinației a fost motivată de mai mulți factori – se află într-una dintre țările mele preferate, de altminteri ce fel de studentă la limba română aș fi dacă nu aș căuta constant scuze pentru a vizita România? Un alt factor este acela că Clujul nu este prea departe de Zagreb, deși am călătorit cu autobuzul toată ziua. Cele două orașe sunt conectate și prin linia aeriană Zagreb-Cluj-Napoca (poate într-o zi vom vizita Clujul din aer). Și nu în ultimul rând a fost vorba de prețuri, care în România, sunt accesibile. Poate că satisfacția pe care o simt provine din faptul că Smiley, cântărețul meu român preferat, cântă astăzi în Cluj. Și ceea ce este cel mai important este că mă bucur constant de melodicitatea limbii române, limbă pe care o înțelege și Karlo din ce în ce mai ușor. Uneori mă chiar surprinde în ce măsură a stăpânit pasiv această limbă, despre care am auzit de atâtea ori de la croați „că desigur este o limbă dificilă, mai ales pentru că este o limba romanică care este, în plus, separată din grupul său, nu-i așa?”. Simt cum mă cuprinde încet căldura și calmul, gândurile încep să dispară, mă fură încet somnul, iar vocea lui Karlo se topește în depărtare…
– Ți-e foame? – m-a trezit brusc din somn. – De fapt, acest restaurant oferă preparate din bucătăria românească și totul mi se pare delicios în fotografii. Ne putem muta la masa aia rotundă.
Nu mi-a făcut plăcere să mă despart de fotoliul modern. Deoarece fusese refugiul meu temporar. Dar în spatele bibliotecii pline de cărți franceze de diferite culori, o masă rotundă retro din lemn și două scaune negre ne așteptau deja pregătite.
– Bine ați venit, cu ce vă pot servi? – întreabă chelnerul, un tânăr de vârsta noastră.
– Bună ziua – în sfârșit aveam ocazia de a mă bucura de această limbă romanică, iar Karlo doar zâmbește, probabil din cauza unei doze de teamă că dacă ar spune ceva românii ar râde de el din cauza pronunției.
– O, sunteți străini! De unde veniți? – chelnerul a priceput după câteva propoziții.
– Din Croația, am ajuns ieri.
– Frumos, frumos… Am fost acolo la mare, în Dubrovnik… Puteți comanda și ceva din bucătăria tradițională. Aici nu servim doar delicatese franțuzești.
Acum noi suntem cei care sunt plăcut surprinși, este agreabil să întâlnim români care își petrec vacanța de vară pe coasta noastră adriatică.
Karlo s-a delectat cu o supă de usturoi în pâine, iar eu am comandat fără nicio ezitare cea mai delicioasă ciorbă din lume – ciorba de burtă. Când o gătea mama în copilărie, nu m-am atins de ea niciodată, doar tata o mânca, iar acum este oficial primul fel de mâncare pe care îl comand oriunde m-aș afla în România. Cred că toată lumea știe de ce este așa – mâncarea vecinilor e întotdeauna mai gustoasă. Apoi Karlo a mâncat mititei balcanici adevărați care, după părerea mea, peste tot în România sunt mititei mari, nu mititei mici, iar eu am ales mămăliga cu pui de casă. Nu a mai rămas loc și pentru desert. Totuși, la sfârșitul prânzului, savurăm versiunea românească a prăjiturii éclair, iar aroma mă poartă înapoi în zilele copilăriei când mâncam deseori prăjituri choux à la crème.
Urmează cel mai greu lucru, cu burta plină nu putem rămâne aici să lenevim, este timpul să ne alăturăm aglomerației din oraș. Am ajuns la casa natală a lui Matia Corvin, suveranul nostru comun de odinioară, și am simțit întreaga esență a influenței maghiare asupra acestui oraș cu o istorie interesantă. Acolo ne așteptau deja Kaja, Kinga și Szymon, niște prieteni din Polonia cu care fusesem la cursurile de limba română la școala de vară din Constanța în urmă cu câteva luni, iar acum erau la Cluj cu ocazia unui schimb de studenți. Ei s-au oferit să ne fie ghizii noștri personali și ne-au descris viața zilnică și agitația locală, precizând că aici nu ai timp să te plictisești, că membrii minorității naționale maghiare au dreptul să folosească limba lor maternă până la sfârșitul școlarizării, că și ei acum învață limba maghiară.
– Știați că orașul înainte de comunism era numit doar Cluj, iar apoi Ceaușescu i-a adăugat numele Napoca? – Kaja a continuat cu informații interesante despre oraș.
– Am citit despre asta, da… – încercam să-mi amintesc ce mai scria în acel articol.
– Evident a făcut asta pentru a sublinia importanța românilor, la urma urmelor Clujul a fost fondat de romani acum două mii de ani și l-au numit Napoca – a adăugat Szymon.
– Bine, hai lasă asta acum – s-a implicat Kinga – Ce ziceți, mergem pe cetățuie?
Vorbind, ne plimbăm prin centrul vechi al orașului, urcăm până la hotelul Belvedere. Alături de acesta se află Cetățuia, o mică fortificație cu o vedere panoramică asupra orașului. Acolo ne bucurăm în tăcere de apusul romantic al soarelui deasupra Clujului colorat. Decorațiile de Crăciun în tonuri roșii, verzi și albastre se revarsă de pe o stradă pe cealaltă și astfel creează un întreg fermecat care evocă gândul că cea mai frumoasă perioadă a anului a sosit deja, perioadă în care îngropăm coșmarurile undeva adânc în noi și nu le permitem să iasă la suprafață. Orice obligație încetează brusc să mai existe. Ca într-un film, cineva pare să pocnească din degete și lumea urâtă și tristă îngheță într-o clipită, ca să se dezghețe abia peste câteva săptămâni. Acum începe această viață „necotidiană” când omul este mai milos ca niciodată, de parcă abia cum i s-ar fi permis să se dedice pe deplin familiei sale. Cel puțin așa era în familia mea. În Ajunul Crăciunului stăteam pe paie sub masă și mă prefăceam că sunt pui pentru a primi ceva bani de buzunar de la tata, iar de la mama „štrukli”, ștrudele de casă umplute cu brânză lângă care îmi punea de obicei și zahăr, în caz că doream să le mănânc dulci. Abia în acel moment observam cadourile de sub bradul de Crăciun. Cu toate că Iisus le adusese din nou în mare taină, bucuria mea era întotdeauna foarte mare, deoarece din nou eram împreună și nimeni nu trebuia să se grăbească nicăieri. Nimic nu ar fi putut împiedica țopăitul meu fericit în jurul bradului de Crăciun, care în fiecare an era împodobit cu globuri colorate și becuri de diferite culori, precum cele care sunt atârnate în tot Clu…
– Hai să mergem, concertul începe în curând – Kinga mi-a întrerupt gândurile. Nici ea nu voia să întârzie la concertul simpaticului Smiley. Înainte de a se întuneca, am coborât în Parcul Central și ne-am mai limpezit la minte pe lângă Lacul Chios. Mai târziu, ne-am întors cu tramvaiul de la clădirea Operei Maghiare până în centrul orașului. După ce am coborât din tramvai, mi-am dat seama că suntem pe zebra din videoclipul cântărețului Mihai, mi se pare că este vorba despre videoclipul melodiei Seara. Nu, este trecerea de pietoni din cântecul Doar visuri. Din partea dreaptă ne atrag acele mirosuri magice de mai devreme. Moș Crăciun cântă din toate puterile cântece de Crăciun bine cunoscute lângă „turnul” iluminat sub care fanii artistului de astăzi s-au înșirat cuminți. Am ajuns în piața principală, iar concertul numai că nu a început. Aștept cu nerăbdare melodia Preocupat cu gura ta pentru că acum doi ani când am ascultat această melodie pe YouTube, și am fost tericită că am reușit să o traduc în limba croată ca să o înțeleagă și Karlo. În ciuda faptului că eram deja înghețați și că picături reci de ploaie au început să ne deranjeze, nu mi-am pus nicio clipă problema să deschid umbrela, ci până în ultima clipă am vrut să mă simt ca o româncă, ca una dintre ei, ca cineva pe care acest popor îl acceptă și îl consideră al lor, ca și cum n-aș fi fost niciodată croată. Dar apoi, uitându-mă la Karlo, mi-am dat seama că sunt de fapt norocoasă fiindcă, deși m-am născut în Croația și că poate voi trăi acolo până la ultima răsuflare, există o persoană alături de mine cu care pot călători întotdeauna în toate orașele din România pentru că și el se simte acceptat aici, ca și cum România ar fi a doua noastră casă îndepărtată. În plus, mi se pare că prietenul meu cunoaște mai bine decât românii înșiși unele dintre melodiile lui Smiley, în fond albumele lui sunt prietenele noastre permanente în timpul călătoriilor lungi. Mă tem că până mâine dimineață vom răguși, dar dacă asta va fi singura consecință a acestui concert în frig, o acceptăm cu brațele deschise. La fel ca toate momentele trăite în acea zi, și acest concert s-a terminat repede. Ultima melodie se apropie de final, trebuie să ne întoarcem acum în patul cald, fiindcă mâine ne așteaptă o nouă aventură.
După ce ne-am trezit, am decis să ne plimbăm puțin prin centrul orașului, însă este duminică și aproape toate magazinele afișau tăblițele cu „Închis”. Ne plimbăm prin centrul gol și ne oprim la Stâlpii Împușcați ai sculptorului Liviu Mocanu, sculptura dedicată celor treisprezece victime ale Revoluției din anul 1989 care a înlăturat comunismul de la putere. În acel moment de reculegere cred că și noi le-am adus un omagiu. În jurul statuilor câteva chioșcuri sunt deschise, acum avem ocazia să cumpărăm suveniruri care de pe frigider o să ne reamintească în fiecare zi de legătura noastră cu statul român. Este timpul să ne îndreptăm către centrul comercial „Iulius“. Motivul pentru care vrem să mergem acolo: este singurul loc unde servesc cafea Starbucks.
– Bună, poftiți – zâmbește angajata.
– Pentru el Iced White Chocolate Mocha și pentru mine Caramel Macchiato – din nou îmi bate inima deoarece trebuie să vorbesc românește.
– Bine, numele vă rog.
– Karlo și Mihaela.
Și astfel românca ne-a botezat în mod simpatic, pe paharele de carton scria: Micaela și Carl. Nici măcar nu am avut timp să gust această cafea americană, tocmai ne încălzeam și ne odihneam într-o atmosferă de Crăciun când am auzit la radio o melodie cântată de câțiva cântăreți celebri printre care, bineînțeles, și Smiley, Iarăși e Crăciunul. O fredonez acum deja melancolic fiindcă în curând trebuie să ne întoarcem la viața noastră cotidiană. În acel moment, mi-am dat seama că acum doi ani mi-a fost destinat să încep să studiez limba română pentru că această țară oferă mult mai multe oportunități decât mă așteptam, pentru că românii sunt un popor amabil și sociabil, pentru că cu ei pot să împărtășesc sentimentul meu de apartenență la națiunea română și pentru că aici mă simt pur și simplu bine și plăcut. Karlo mi-a zâmbit, știa că asta mă va liniști, certitudinea că totuși ne întoarcem împreună în micul nostru apartament unde vom asculta atât radioul românesc cât și pe Smiley și vom mânca toate delicatesele românești din cauza cărora probabil nu vom putea închide valiza la plecare. Prin muzică și delicatese vom continua cel puțin să menținem legătura cu această țară chiar dacă ne vor despărți kilometri buni.
Traducere: Mihaela Štriga Zidarić
