Free cookie consent management tool by TermsFeed

Goran Čolakhodžić: Măcar tangențial – România în vara anului 2011

Partea a doua: Cu trenurile (București – Sinaia – Braşov)

Mulți vă vor spune, la fel și eu, că prin țările necunoscute preferă să călătorească mai degrabă cu trenul decât cu avionul. Prin aceasta ne gândim probabil cel mai mult la faptul că avionul este adesea o cutie care, asemenea metroului, doar ne aruncă dintr-un loc în altul. Subînțelegem că din tren totul se vede mai bine, mai intim, că trenul este lectura unei cărți, dacă avionul este doar răsucirea cărții în mâini, eventual citirea blurb-ului de pe coperta din spate. Dar pe când ieșim din București și ne eliberăm încet de suburbiile și localitățiile lui limitrofe, vorbim cum fâșiile înguste de spațiu din preajma majorității căilor ferate ale acestei lumi sunt o specie aparte a golului. Călătoria cu trenul, mai ales în zonele urbane, este de obicei o retragere în spatele culiselor, în spatele zidurilor în care sunt instalațiile: aproape întotdeauna casele și clădirile ne întâmpină cu spatele întors, gardurile și zidurile sunt înalte și năpădite de vegetație,  crescute peste măsură precum sunt și gardurile vii, arse de soare, iar pe lângă șine se întinde peste tot molozul și tot felul de deșeuri, de obicei acoperite de buruieni. Lumina de amiază se răsfrânge pe bucățile colțuroase de beton, piatră și material de construcții, risipindu-se în ceva gri și depresiv, în ciuda faptului că este luna august. Sau poate chiar în acord cu ea, cu această ultimă lună pură de vară, adeseori ea însăși obosită de vară. Totul afară este puțin respingător, astfel că și privirile noastre resping și se întorc în vagon, se îndreaptă înainte, de fapt spre nimic – priviri clasice de călători așa cum alunecă și prin autobuze sau avioane.

Curând în partea dreaptă, invizibil, va trece de noi Snagovul și lacul său șerpuitor cu o mică insulă pe care se află și o cunoscută mănăstire misterioasă: cea în care este presupusul mormânt al lui Vlad Țepeș, „Dracula“. Oricum ar fi, aici e înmormântat doar trupul său decapitat, deoarece capul său retezat a fost dus sultanului la Poartă.  Cu câțiva ani în urmă citisem o carte cu vampiri, groasă și de acțiune, „Colecționarul de istorie“ de Elizabeth Kostova, încă pe vremea când România, limba română și cu mine eram doar niște cunoștințe superficiale. De atunci tot acest mit al lui Dracula mi-a devenit, precum multora, de mult obositor – și totuși, îmi amintesc adesea cum am început să mă gândesc la limba română atunci când, în liceu, într-o seară mult prea obișnuită de noiembrie, am văzut un mic fragment din filmul lui Coppola Bram Stoker’s Dracula.

Dracula este doar una dintre „picanteriile“ prin care se prezintă România și prin care și-o imaginează cei care nu au nicio legătură cu ea și pentru care ea nu e decât acest nume și poate un steag la capătul atlasului lumii. Și celelalte picanterii ne sunt bine cunoscute, de la țigani la locomotive („româncele“ vechi şi puternice, produse de Electroputere Craiova la începutul anilor 70 pentru Căile Ferate Iugoslave, acum deja bine uzate). Călătorind pentru prima oară în România, cu totul neobiectiv – pentru că am ajuns aici cu un atașament puternic față de ea sau cel puțin cu un interes viu, un interes deja cultivat prin studii, informat, pe care nimeni din imediata mea vecinătate nu-l avea –  am încercat să privesc această țară și cultură în mod „obiectiv“, din perspectiva turistului, în unsprezece zile… Un gând complet iluzoriu, sortit eșecului sau deformării, haios-simpatic când ai în vedere un student de douăzeci de ani însoțit de o prietenă veche care despre România știa doar puțin mai mult decât toți ceilalți despre care îmi exprimam mirarea și cărora, se pare, aveam o dorință arzătoare să le arăt că România nu este (doar) ceea ce-și imaginează ei a fi și ceea ce spun prejudecățile lor pseudo-occidentale. Poate chiar de aceea Sara era un tovarăș de drum deosebit de valoros, un observator mai obiectiv decât mine, cu toate că nu cunoștea contextul care mie îmi era cunoscut și în interiorul căruia ar putea interpreta observațiile individuale. Prin aceasta era probabil și mai liberă. În orice caz, ea era factorul meu corectiv, oglindă și poligon de testare, chiar și un  „eșantion“ a acelora pe care îi voi întâlni la întoarcere, când le voi prezenta versiunea mea a României și a românescului.

Ea se mira acum de câmpiile pustii și trăgea paralele cu uscăciunea Slavoniei când vara își atinge culmea. Mai devreme în același an călătorisem cu trenul din Zagreb în Osijek, la un concert al unei trupe de folk metal căreia Sara îi era fan serios. Puteam fi de acord  că există o paralelă puternică, mai ales în gradul de incandescență și în tonurile de galben, maro și gri care se revărsau până la orizont. Totuși Slavonia era mai puțin netedă și ceva mai verde decât această zonă joasă subcarpatică, care vara devine o adevărată tipsie.

Deodată observ că am ajuns într-un oraș îngrădit din mai multe părți de niște rafinerii care lasă impresia unor activități doar parțiale. Orașul se numește Ploiești, cel despre care știm poate datorită bombardamentelor aliate și a luptelor pentru câmpurile petrolifere românești.  Din nou, datorită trenului, aceeași poveste, aceeași scăpare: ce se poate vedea și cunoaște din tren, cum de trenul – diferit și asemănător avionului – ne distorsionează vizunea asupra realității? Ploieștul, la fel ca pe multe alte locuri mai mici din acele zile, a trebuit să-l abandonăm enigmei și în mare parte uitării. Cel mai aproape de sentimentul acestui oraș am ajuns când eram în afara României, la ora de exerciții de limbă română, amintindu-mi acea expresie pitorească, cu parfum local: a o întoarce ca la Ploieşti.

De aici calea ferată începe să urce simțitor înspre Carpații pe care îi văd deja foarte clar în fața mea. Carpații sunt astfel de munți cum noi nu avem și nimic nu le este asemenea, cu excepția poate, până la un punct, a zidului Velebitului când ne apropiem de el din spate, pe autostradă, trecând prin Lika. Dar Carpații sunt,  bineînțeles, mult mai înalți. Clisuri și flancuri de stâncă, destul de ascuțite și abrupte, abundă în umbre și părți mai luminoase, râpe, creste împădurite și golașe. Mulți ani mai târziu, un român stabilit temporar în Zagreb,  va spune că munții noștri sunt vai și amar (să traducem: „jad i bijeda“), fapt care m-a făcut să tresar puțin, dar de fapt avea dreptate, dacă importante vă sunt înălțimile, zăpada, pădurile nesfârșite de conifere și spațioasele poieni alpine. Aici putem spera la umbră deasă și la imperturbabila și eterna toamnă-primăvară de munte, unde zăpușeala e necunoscută. Mâinile aproape că le ținem pe clanțele de la fereastră, pregătiți să o deschidem imediat ce va fi clar că am intrat în munți.

Râurile pe lângă sau peste care trece trenul sunt tulburi, maronii și tumultoase, iar malurile lor sunt surpate și pietroase. Nu sunt sigur în ce măsură e vorba despre influența omului, dar sigur arată precum torenții care depind cel mai mult de cantitatea de zăpadă și ploaie din lanțul muntos din care se ivesc, schimbându-se de-a lungul anului din râuri cu debit mediu în puhoaie volburoase și din nou în sens invers. Mai spun doar Sarei că vinul pe care l-am băut azi-noapte provine chiar din această vale, Valea Prahovei. Apoi închid ochii și ațipesc. În logica aceea dislocată a viselor, care intervine înaintea căderii în somn, când gândurile se gândesc pe sine însele și totul cotește pe un drum complet bizar, unesc Carpații și Anzii, Prahova și Bermejo, tămâioasa și malbecul. Harta memorată a Argentinei, niciodată vizitată, se amesteca în semitrezie cu acest relief: două aliaje grele nepredispuse la fuziune.

Când deschid ochii nu mai știu unde sunt. Mă uit repede în jurul meu: suntem opriți la peron, iar tăblița de deasupra peronului spune Breaza. Încă puțin. Această vale adâncă și largă, tăiată răspicat, de fapt un pas montan, este des populată. Casele mari, și mai mari datorită acoperișurilor abrupte din pricina zăpezilor, urcă în terase pe povârnișurile de pe ambele maluri ale căii ferate, cu câte un brad sau pin între ele. După încă două localități asemănătoare prin care trece calea ferată, Comarnic și Posada, trenul încetinește, înconjurat de păduri înalte de conifere și încet, treptat, intră în gara Sinaia. O clădire mică și frumoasă, cumva chiar pe măsura a ceea ce așteptăm de la această localitate de munte, stațiune regală din vremuri îndepărtate. Patina trecerii anilor, diferită de continua și persistenta renovare a fațadelor vechi din, să zicem, Viena, îi dă chiar un aspect mai verosimil și mai serios. Nota serioasă, trebuie să recunoaștem, o îndatorează și faptului că pe peronul gării, chiar puțin înainte de finalul anului 1933, a fost asasinat premierul de atunci al României, Ion Gheorghe Duca, politician liberal și susținător al Micii Antante. Încercase să stăvilească Garda de Fier, organizație de extremă dreaptă, naționalistă și „mistică“ care va avea o influență considerabilă asupra României în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Încercarea i s-a întors sub forma unui glonte mortal tras de unul dintre membrii Gărzii.

De la calea ferată urcăm într-un ambient care îmi amintește de ceva cunoscut: drumul ce urcă spre vârful Sljeme, chiar în punctul de sub poiana Činovnička. Aerul e asemănător, doar puțin mai tăios, iar pădurea de conifere mai deasă și mai înaltă, mai întunecată. Localitatea e așezată pe coastă, de-a lungul străzii principale din care se ramifică străduțe pline de de case montane de odihnă, pensiuni și hoteluri mici. E tăcut și liniștit, în afară de zgomotele mașinilor în trecere. Nu sunt mulți oameni sau promenadele, parcurile și pădurile sunt destul de spațioase pentru ca ei să se răsfire relaxat și să hoinărească prin acest orășel construit ca loc de îmbinare a munților și așezărilor.

Mi se impune o altă comparație, poate puțin mai forțată: Sinaia este Opatija românească (sau cel puțin una dintre Opatiile românești) care din jos nu este bătută de valuri, dar casele mari și curțile lor, coasta aplecată într-un semiîntuneric care foșnește, mirosul de vegetație, sporadicele vile vechi – aici în așa-numitul stil neobrâncovenesc, acea contopire interesantă de elemente din Vest cu elemente autohtone românești și din Est (nu doar otomane, dar chiar și bizantine) – cu siguranță evocă în mine imaginile vechii glorii a Adriaticei de nord.

Aici nu putem să nu vizităm castelul Peleş, deşi, răsfoind ghidul de călătorie, înainte de plecare, l-am văzut în imagini de zeci de ori. Totuşi, aşa cum se întâmplă la turişti, simţim nevoia de a ne asigura că acest lucru există într-adevăr şi că se află acolo unde spune ghidul, că este ceva palpabil, fizic, tridimensional, că îşi are propriul miros şi o poveste care întrece imaginile din exterior. Peleşul, un bilet de intrare în lumea românească pentru „central-europeni“, aşa mi se pare: o bucăţică decupată a unei pajişti de munte austriece, elveţiene sau germane, cu acel Jagdschloss din romantismul târziu, un amestec de neo-gotic şi neo-renascentism cu frumuseţea lemnului local. Pentru cei care nu sunt suficient de pregătiţi pentru diferenţele istorice şi culturale, cei care vin din Vest sau din „Vest“, Peleşul poate fi un loc de odihnă pentru ochi, o scurtă întoarcere acasă, locul despre care, mai târziu, vor spune, „Of, acolo a fost frumos“. Şi într-adevăr, Sara se dovedeşte a fi un „eșantion“ bun: este entuziasmată de acest palat. Şi eu la fel, ca şi mulţi ceilalţi – ar fi inutil să susţinem contrariul.

Pe scările scârţâitoare, din lemn gros de stejar, ne duc într-un tur al acelor părţi ale palatului care sunt deschise publicului – astăzi, mult după abolirea monarhiei, castelul este o reşedinţă prezidenţială – care emană fastul întunecat şi cumva apăsător al lemnului, al catifelei, al foiţelor de aur patinat. E o căldură prăfoasă, pe care în acelaşi moment ţi-o doreşti şi te respinge. Mai degrabă ţi-ai dori miile de cărţi înalte în coperte de piele cu detalii în roşu, verde şi negru, pe cotoarele cărora am zărit, în trecere, numele „Schelling“, „Heine“, „Grillparzer“… Le voi mai vedea din când în când, peste ani, în fragmente de ştiri româneşti, în timp ce Preşedintele, poziţionat în faţa lor, se va adresa poporului. Un tablou cam ironic, în care vechii scriitori şi filozofi vor fi împinşi ca nişte garanţi nevoiţi ai legitimităţii politicilor actuale.

E răcoare afară, pe terasele şi scările largi, mărginite de statui discrete, cenuşii; răcoare şi umezeală, aproape ca de dimineaţă, deşi soarele este deja foarte sus deasupra noastră. Din păcate, palatul mai mic din cadrul aceluiaşi complex, Pelişorul, este închis pentru renovare. Reuşim, totuşi, să aruncăm o privire la el de la începutul aleii care duce spre intrare: este vorba de încă o clădire simultan gravă şi veselă, însă această veselie nu se datorează unui caracter jucăuş, ci senzaţiei că eşti protejat şi adăpostit de această casă ramificată şi complexă, de buiandrugii, grinzile, turnul şi foişoarele ei (cu ţiglă multicoloră, ce-i drept), de toate detaliile acestea care îţi vorbesc: pădure, toamnă, seară, foc, vin şi somn. Şi dacă mă întorc la asocierea între Sinaia şi Opatija pe care am făcut-o la sosirea noastră în oraş, mă gândesc că ar putea fi mai potrivită decât ai spune la prima vedere: Pelişorul a fost construit la îndemnul regelui Carol I, a cărui soţie era Elisabeta – Carmen Sylva – aceeaşi regină în cinstea căreia a fost numit şi inaugurat, la vreo şase-şapte ani după vizita mea la Sinaia, un traseu de pădure din Opatija, vizitată de familia regală română în 1896.

A venit momentul să ne reîntoarcem în vară, să coborâm Carpaţii, spre părerea noastră de rău. Trenul pleacă chiar la timp ca să ajungem la Braşov la început de seară. Şi de această dată ne surprind curăţenia şi confortul din tren. Pe când din Bucureşti am venit într-un vagon de tip deschis, acum ne întâmpină compartimentele. Pasagerii sunt puţini, putem alege după placul nostru.

Acum începe perioada noastră de o oră-două în care vom trăi într-unul din filmele acelea vechi în care acţiunea e declanşată de zăngănitul trenului, iar capitolele sunt delimitate prin deschiderea şi închiderea uşii compartimentului şi prin intrarea diferitelor personaje. Mult timp stăm singuri, în timp ce trenul urcă încet panta prin păduri în continuare luxuriante şi înalte (crengi de fag şi de brad se ciocnesc deseori, uşurel, de geam). La stânga se înalţă grămada imensă de stâncă a masivului Bucegi, parcă exact deasupra noastră: este ameninţătoare, dreaptă, pare, aproape, o machetă sau un tapet 3D, atât de neverosimilă pare în general, şi în special după trei zile petrecute în Bucureşti şi în praful lui de şes, pe iarba lui veştejită şi asfalt. Sus de tot se învolburează norii şi prin ei, într-un şir rapid de schimbări continue, străbate lumina zilei, în jeturi mai subţiri sau mai groase, luminând pe ici şi pe colo câte o pantă, muchie sau colţ.

În compartiment intră o femeie de vârstă mijlocie, cu o poşetă bordo mare în mâini. „La voi e liber?“ Absorbit de priveliştea Carpaţilor, nu fac decât să clatin din cap. Introversiunea mea face ca deseori să pierd ocaziile de a exersa comunicarea în limbi străine. Femeia pare plictisită. Apoi, dintr-o dată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, ne întreabă ce limbă vorbim. Îi spunem, şi atunci urmează schimbul deja obişnuit de expresii de mirare, care întotdeauna se rotesc în jurul unor puncte tipice: cum se face că ştiu limba română, ce facem în România, unde mergem, ce ne-a plăcut cel mai mult, iar apoi urmează recomandările. În ciuda faptului că toată conversaţia curge bine, femeia se ridică brusc în picioare, îşi cere scuze şi iese. Până la sfârşitul călătoriei nu se mai întoarce.

Foarte rapid, aproape într-un singur minut, devenim conştienţi că am ajuns la un fel de culme, punctul cel mai aproape de cer, de unde calea ferată nu poate decât să coboare. În faţa noastră, puţin la dreapta, se întinde traseul ei abia vizibil pe care urmează să-l parcurgem în curând, un pas montan sinuos sub panta abruptă a muntelui, cu copaci înalţi, ascuţiţi cumva, datorită cărora îmi devine clară, pentr-un moment, tendinţa de a mistifica şi de a „horroriza“ Transilvania. Aici, deşi este o zi de vară şi mai rămân destule ore până la amurg, totul pare mai întunecat şi mai negru, chiar ameninţător; nu, însă, într-un mod direct, ci mai degrabă ca şi cum pădurea ar spune: „Eu sunt aici, iar voi cum vreţi“. Şi apoi, imediat după ce trecem de aceste spirale întunecate, începe de-a binelea coborârea, iar noi simţim că mecanicul frânează, că această grămadă de fier s-ar putea avânta spre partea cealaltă cu o viteză mult mai mare – s-ar putea rostogoli ca o piatră ce se desprinde de un munte.

La noi intră acum un băiat a cărui piele deschisă la culoare, însă arsă de soare, şi mâinile vânjoase par a aparţine unui agricultor. Ia loc vizavi de noi şi îşi pune geanta mare în colţul între scaun şi geam, apoi se sprijină de ea. Cască şi se uită împrejur, evitând să ne privească direct. Apoi scoate o carte şi se lasă cuprins de lectură. Încerc să văd despre ce este vorba, însă nu am ochi buni şi nu pot să disting textul din pagini, pe când cotorul l-a acoperit cu palma. Aţipim. Fâşii de lumină verde-aurie străpung geamul şi lasă dreptunghiuri strălucitoare pe mâinile, picioarele şi pe cartea tovarăşului nostru de drum. El ridică din când în când privirea şi priveşte afară, prin geam, ca şi cum ar contempla cele citite sau poate încerca să le memorizeze. Pe jumătate adormit, îl construiesc în minte ca pe un student luminat de teologie, care se întoarce de la ţară în oraşul lui universitar.

Moţăiala noastră este întreruptă de o accelerare bruscă, de zăngănitul şi vuietul trenului pe o porţiune de cale ferată dreaptă, asemenea zgomotului triumfal produs de un avion care rulează pe pistă după aterizare. Îmi devine clar că aproape am ajuns în gara din Braşov. Uşile compartimentelor se deschid şi lumea se mişcă spre ieşiri. Încă somnoroşi, ne strângem lucrurile şi – nu ştim nici noi cum – dintr-o dată suntem aici, în faţa clădirii gării, am depăşit deja poarta deasupra căreia pluteşte un ceas enorm şi privim acum un oraş nou şi necunoscut. Deja cu prima lăsare a valizei din mâna şi la prima privire în jurul ei (deşi nu e nimic de văzut, doar o curbă a unei şosele pline de maşini, mărginită de copaci şi de blocuri nu foarte noi, care duce spre centru) Sara va constata: „Oho, oraşul acesta îmi place deja“. Sunt sigur că aceasta a fost datorită prospeţimei alpine care ne făcea să respirăm adânc aerul gustos, dar şi datorită contrastului cu Bucureştiul, mare şi neurotic. Am decis să mergem pe jos până în centru, care nu era chiar aproape. Am vrut, însă, să ne creăm ocazia să aruncăm priviri mai lungi, mai pătrunzătoare.

Gazda la care suntem cazaţi este o femeie lentă, zveltă de cincizeci de ani, cu părul blond şi ochii deschişi la culoare. Are un nume maghiar, am intrat în ţinuturile în care aceasta este frecvent. Îmi complimentează româna şi deschiderea să învăţ această limbă, aşa că mă şi corectează o dată sau de două ori, binevoitoare. Este convinsă că Sara este logodnica mea sau soţie, iar eu nu simt nevoia să o corectez. Se uită aproape în tăcere la televizor până noaptea târziu jos, la parter, în timp ce noi dormim în camera ordonată de la primul etaj, cu ferestre care se deschid spre o curte interioară. Dis de dimineaţă începe un festival al armoniei conjugale: prin vis aud că cineva urlă şi se ceartă, apoi şi căderea unui obiect greu şi din nou câteva înjurături. După aceea totul se linişteşte şi dormim încă o oră, două. Şase ani mai târziu voi traduce noul volum de poezii al lui Adrian Oproiu, în care el va scrie:

„înăuntru e linişte,

ăia nu se mai ceartă

nu-şi mai dau cu ligheanul în cap,

doar Georgeta face dragoste

cu foenul din plastic“

Retroactiv, voi lega strâns această amintire de versurile lui şi în sinea mea o voi numi pentru totdeauna pe acea femeie mânioasă Georgeta.

În oraşul de sub Tâmpa petrecem trei zile întregi, zile domoale, plăcute şi fără stres. Sara fotografiază o bicicletă lăsată la marginea unei străduţe pietruite, luminate de soarele blând al dimineţii, cu un fundal alcătuit din faţadele pastelate ale caselor braşovene, care diferă foarte puţin – sau deloc – de casele din centrul oricărui oraş continental din Europa Centrală sau chiar din Croaţia. Numai că în acea fotografie mai este şi o doză de ceva lejer, relaxat, ca într-un film italian vechi. Braşovul, totuşi, este foarte germanic – săsesc, de fapt. Fiind departe de centrele lor culturale din Vest, saşii au construit aici o lume puţin diferită, am spune mai redusă la scară şi mai cochetă. Porţile, acoperişurile, pasajele, toate au dimensiunile gingaşe potrivite pentru un basm. Numai biserica mare şi întunecată din centrul vechi, Biserica Neagră, este atât de largă şi de severă cât şi luteranismul. Îmi aduc aminte aici de pasajul acela extraordinar din romanul lui Sebastian, Accidentul, în care protagonistul asistă la un concert cu „Oratoriul de Crăciun“ al lui Bach, tocmai în biserica aceasta, şi mă bucură faptul că mă aflu acum în acelaşi spaţiu şi pe aceleaşi străzi pe unde a trecut  şi acţiunea acestui roman, împreună cu autorul lui, care cumva mi-a rămas drag.

Deasupra oraşului, pe dealul Tâmpa, veghează literele comice din beton care spun BRASOV, ca la Hollywood – menite, poate, să aducă aminte tuturor celor beţi, zăpăciţi sau rătăciţi unde exact se află –, iar noi ne plimbăm, mâncăm şi bem în pieţe şi străzi, ne plimbăm la marginea pădurii, ne strecurăm prin cea mai îngustă stradă din lume (cât de multe cele mai înguste străzi din lume or exista?!), aruncăm priviri prin porţile bisericilor şi cumpărăm cărţi şi CD-uri. Colecţia mea, care mă aşteaptă, fidelă acasă, o mai lărgesc cu înregistrările operelor lui Enescu şi ale lui Porumbescu, pe care la Zagreb nu le-aş găsi niciodată. Pe parasolarele cu reclame care umbresc terasele restaurantelor este scrisă hiperbola conform căreia Braşovul este cel mai bun oraş din lume, şi noi, cel puţin pentru un moment, suntem dispuşi să fim cu totul de acord.

Traducere de Goran Čolakhodžić și Adrian Oproiu  

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.