ePrivacy and GPDR Cookie Consent by TermsFeed Generator

Sandra Sudec: În căutarea unei limbi

Traducere: Adrian Oproiu

Cum a început relația mea cu limba română

Era în anul 1999, în anul trei de studiu, când la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale din Zagreb această limbă se putea învăța doar în cadrul unui curs opțional. Un stimul indirect mi-a dat profesoara cu care am susținut examenul la Cursul practic de limba croată de la finalul primului an de studii când a ajuns la concluzia că anul trei ar putea să fie plictisitor pentru mine deoarece nu sunt prea multe cursuri de limbă. Mi-a propus așadar să mă înscriu la un studiu suplimentar, care în acea vremea exista doar pentru suedeză și portugheză. Nu simțeam că am suficientă energie pentru un asemenea pas (probabil că încă mai resimțeam oboseala în urma încercării de anul trecut de a frecventa două programe de studiu în paralel), însă m-am bucurat când am văzut pe panoul publicitar al Departamentului pentru studii croate oferta unui curs de limba română. Orarul mi s-a părut cam demotivant pentru că îmi perturba rutina zilnică cu obligația de a veni la facultate de două ori pe zi în două zile consecutive pe săptămână. Nici măcar lectorul, remarcabilul profesor Ionilă, astăzi decedat, nu a fost prea entuziast când am intrat în legătură cu el. Cursul începuse deja, el era sceptic pentru că nu eram inițiată în limbile romanice, iar faptul că am studiat limba latină în gimnaziu și că posed câteva noțiuni de bază destul de firave în franceză nu a fost suficient pentru a-i risipi îndoiala. Totuși, când a văzut că interesul meu rămâne constant (de fapt, singura motivație care mă anima pe atunci era glasul meu interior care spunea: Trebuie să înveți ceva, așa ți-a spus doamna profesoară Opačić!), a concluzionat într-o croată încâlcită: Dacă ești decisivă atunci vino. Aceasta a fost în același timp și prima mea întâlnire cu materia pe care o predau astăzi, contacte lingvistice româno-slave.

Evident, ulterior am demonstrat că merit încrederea pe care mi-a arătat-o profesorul Ionilă pentru că după ce am terminat primul an m-a trimis cu încă trei colegi la o bursă de vară la Universitatea Constantin Brâncuși din Craiova. După acea vară a anului 2000 nu am mai fost în România, dacă nu iau în considerare scurta plimbare prin Parcul Natural Porțile de Fier de acum câțiva ani.

O ocazie neașteptată

A călători în timpul pandemiei este în sine un privilegiu. Iar când e vorba despre o țară pe care ai vizitat-o ultima oară acum douăzeci de ani, dar de care te leagă multe, înainte de toate limba pe care ai studiat-o cu devotament trei ani de zile, să reziști tentației este și mai greu. Totuși, când Ivana și Petar m-au invitat să mă alătur lor în vederea cercetării de teren din împrejurimile Timișoarei pe care urmau să o desfășoare în cadrul unui proiect universitar, în pofida bucuriei la gândul că în sfârșit pot călători și eu undeva, fără să am remușcări (pentru că, ei bine, merg oficial), din cauza coronei și a consecințelor sale, am cântărit până în ultimul moment această decizie. După aceea totul s-a petrecut într-o clipă; împachetarea la repezeală, câteva sfaturi grijulii de la Petar, și am fost gata. Am pornit la drum într-o dimineață însorită de toamnă târzie, în ziua de miercuri în ajunul zilei Sfintei Ecaterina, spre al cărei praznic ne îndreptam. Pe Ivana am găsit-o în fața clădirii ducând gunoiul – coperți de carton cu eticheta editurii în care se pare că fuseseră împachetate exemplare ale ultimiei cărți traduse de ea – și așezând cu răbdare teancurile de cărți și restul cadourilor pentru gazdele noastre croate și române în noul Twingo albastru-deschis cu care urma să călătorim.

Ne dă și nouă câte o carte și ceva dulce și se așază la volan. Pe drum schimbăm impresii, ce noutăți au apărut de când ne-am văzut toți ultima oară (iar asta s-a întâmplat în urmă cu atât de mult timp încât nici nu ne mai aducem aminte când a fost), ascult când de la unul când de la altul informații despre planurile expediției printre croații români la care am pornit și despre agitația ultimelor modificări legate de certificatul Covid de la Facultatea de Filosofie din Zagreb și renunț rapid la treburile pe care le plănuiam să le rezolv pe telefonul mobil. La urma urmei, sunt în concediu, mă consolez eu.

Deja pe la Lipovljani am început să căutăm cu privirea ceva restaurante sau cantine, mă rog, ce a mai rămas din ele (pandemia, bineînțeles, a lăsat urme și în zona asta), cu gândul de a lua prânzul. Dar în cele din urmă masa de prânz am luat-o într-o benzinărie nu departe de Sremska Mitrovica. O gustare potrivită pentru supraviețuirea pe drum; nimeni nu se aștepta la o experiență deosebită de gurmand, imaginându-ne o cină delicioasă când ajungem în Timișoara. După pauză la volan s-a urcat de bună voie Petar, încântat de facilitățile noului Twingo în ceea ce privește funcția limitatorului de viteză. Astfel, am reușit ușor să mă sustrag de la condus, pentru că performanțele mele de șoferiță nu sunt la înălțime nici pe teren propriu. Așa că m-am putut concentra fără opreliști privind la – nimic. Ca unul care și-a petrecut viața pe deal nu sunt în general o iubitoare de câmpii. Spun: în general, deoarece aici renunț la această poziție. Pe vasta câmpie a Sirmiei ai impresia că se vede puțin curbura planetei, de parcă te-ai afla în largul mării, iar privirea se întinde până în țara vecină. Nimic nu se interpune înainte de apus între tine și fața soarelui jos de toamnă târzie. Locuri care să te adăpostească de soare sunt rare iar efectul lor e de scurtă durată. Așa sunt șirurile de copaci de-a lungul drumurilor care întâmpină călătorii după ce au trecut granița cu Serbia, și întotdeauna îmi amintesc de pictura Adaševački drum[1] de Sava Šumanović pe care am văzut-o într-un manual școlar vechi. Pe o astfel de scenă luminată oblic, observ pe drum umbra noastră lungă mișcându-se spre est. Ceva mai târziu ne lovim de traficul de la ora de vârf din Belgrad (o ocazie bună să simți pulsul orașului), iar la intrarea în Banat, în Voivodina, multiculturalismul este relevat pe înscrisurile în mai multe limbi ale panourilor și indicatoarelor rutiere: în sârbă, maghiară, română și slovacă, uneori și în germană. O introducere bună pentru ziua de mâine…

Timișoara

Timișoara este un oraș plăcut cu „duh” central-european, centru județului Timiș și inima regiunii istorice a Banatului. „Ca Osijek, doar că mult mai mare”, mi-a spus Petar când m-a invitat în călătorie. În ultima vreme înfrumusețarea orașului a fost făcută cu contribuția fondurilor europene. Exact așa cum se cuvinte în cazul viitoarei Capitale Culturale Europene. Totuși, dacă te îndepărtezi numai puțin de locațiile centrale, o altfel de imagine prinde contur, una atât de des întâlnită în orașele din Europa de Est. Orașul este de altfel sinonim cu multiculturalitatea, măsurată prin cele câteva zeci de comunități etnice și religioase. Timișoara este de asemenea cunoscută în lume ca fiind primul oraș european cu iluminat public electric, iar în istoria recentă este cunoscută pentru faptul că aici a început sângeroasa revoluție din 1989. Centrul este dominat de catedrala metropolitană închinată celor Trei Ierarhi, acoperită cu țigle colorate și fațade jucăușe din cărămidă în două culori, și de câteva piețe spațioase, dar plăcute, ale căror nume sugerează turbulențele istorice prin care a trecut acest spațiu (Unirii, Victoriei, Libertății).

Timișoara, Bega – foto: Ivana Olujic

Prin oraș curge Bega, care pe lângă asocierea cu Zvonko Bogdan („Četir’ konja debela teram preko Begeja”[2]) mă trimite obligatoru cu gândul și la Đorđe Balašević care toată seara îmi va reveni constant în minte. Timișoara este și orașul natal al lui Ion Ivanovici care totuși nu și-a dedicat faimoasa lui compoziție râului Bega, ci fluviului cu nume mult mai răsunător. Valurile Dunării compuse de el se pot auzi, cântate de muzicieni de stradă, pe străzile și în piețele multor orașe europene, iar compoziția aceasta îmi este dragă deoarece este una dintre primele piese pe care am învățat să le cânt la acordeon.

Catedrala din Timișoara, foto: Ivana Olujic

Ajungând seara în oraș ne-am instalat într-un hotel mic și confortabil din centru, în apropierea parcului Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României). În afară de mobilierul de epocă (care ne amintește de interioarele de demult, familiare), la atmosfera intimă a contribuit și faptul că în hotel aproape că nu mai erau alți oaspeți în afară de noi, treburile hotelului fiind lăsate toate în seama unui singur tinerel pe care, din această cauză, l-am denumit Bun la toate (prescurtare de la „Om bun la toate”; Bun la toate a adormit, Bun la toate pregătește ouă ochi, Bun la toate trebuie să schimbe placa crăpată de la scări, ș.a.m.d.). La cina mult visată totuși nu am mai ajuns, „Bun la toate” nu a oferit-o, iar restaurantele din Timișoara, din cauza pandemiei, erau deschise doar până la ora 21 (și nici nu trebuie să mai adaug că până la cel mai apropiat restaurant am ajuns pe la 21 și 15). Din fericire, în centrul orașului, de altfel pustiu, a început să domnească atmosfera de sărbătoare, din ajunul primului weekend al postului Crăciunului, ceea ce pentru stomacurile noastre goale a însemnat ocazia de a cumpăra măcar ceva de-ale gurii. Și într-adevăr, am reușit să prindem o tarabă unde înainte de închidere ni s-a servit vin fiert roșu (desigur, cel mai bun din viața mea!) și ceea ce noi am spune la o primă privire că ar fi medenjaci, dar este vorba despre o specialitate bănățeană numită turtă dulce. Am dat lovitura, așa ni s-a părut atunci. Totuși, adevărata salvare a venit mulțumită faptului că Ivana s-a întâlnit, imediat ce am ajuns, cu o rudă din Carașova care a aprovizionat-o cu produse de casă din carne uscată. Astfel, seara târziu la o gustare – care dacă e să o judecăm după cantitatea de chicote și după soluțiile improvizate de servire și consumare a hranei, amintea de petrecerile de la hotel din timpul excursiilor școlare – ne-am bucurat de cârnații de casă împărțind bucăți rupte cu mâna și combinându-le cu ronțăielile care ne-au rămas de pe drum și pe care le foloseam în loc de pâine. Odată ce ne-am potolit foamea ne-a fost mai ușor să ne gândim la sarcinile pe care le aveam în fața noastră. De comun acord cu gazdele din Checea, Ivana și Petar au plănuit să participăm la slujba oficiată în cinstea Sfintei Ecaterina, protectoarea satului, sau, așa cum o numesc ei în Checea: Katarena, și nu oricare, ci chiar cea de Alexandria, printre altele și protectoarea oamenilor de știință (și a noastră! și a noastră! exclamă omul de știință din mine) unde vor găsi oameni dornici să discute cu noi.

După ce ne-am întreținut în discuții plec în camera care, dintre cele trei repartizate nouă, este cea mai mică. Concluzionăm în glumă că dimensiunea camerelor reflectă ierarhia rolurilor pe care le avem în acest proiect, iar eu nici măcar nu sunt un membru oficial al echipei, așa că nu mă miră faptul că din lipsă de spațiu frigiderul este așezat în dulap. Totuși, de consolare, pe perete am o reproducere după unul dintre tablourile reprezentând floarea soarelui de van Gogh. Ceva totuși mai frumos decât seminudul din camera spațioasă a șefei de proiect care, tocmai datorită acestui spațiu, a trebuit să ne găzduiască întâlnirile.

Până când se încălzește camera suficient încât să nu mai găsesc scuze că nu fac duș (ceea ce totuși nu a durat foarte mult, având în vedere suprafața camerei), mă ghemuiesc într-o pătură moale și schimb canelele de televiziune încercând la repezeală să sorb parte din atmosfera românească și să găsesc ceva ce mă va lega din nou de această țară. Știrile trecuseră deja, așa că încerc să urmăresc subtitrările românești ale unor seriale celebre care la noi se difuzează în toiul nopții, iar în cele din urmă mă opresc la muzică (și chiar muzica populară), simțind probabil că ea, întocmai ca în cazul celor ce suferă de demență, mă va ajuta să-mi recapăt amintirea. Câteva butoane mă duc instantaneu cu douăzeci de ani în urmă și îmi amintesc de dragul meu profesor Ionilă care ne-a inițiat și în muzică înainte de a ne trimite la bursă…

Bine ați venit în Checea

A doua zi, după micul dejun bogat oferit de „Bun la toate” și cafeaua de dimineață în Piața Victoriei, ne-am îndreptat spre Checea, principala destinație a călătoriei noastre. În acest sat, pe două străzi – Hrvatski sokak și Mačev kraj – locuiesc ultimele familii care au mai rămas din cei care au ajuns aici în secolul al XVIII-lea din Pokuplje, când Maria Tereza i-a dat episcopiei Zagrebului pământ în partea de est a Banatului, în schimbul terenurilor de pe meleagurile din preajma râului Kupa care fuseseră expropriate. Checea se află foarte aproape de granița cu Serbia, iar cineva, dacă nu se uită pe hartă (poftim, vezi dacă nu conduci!) poate deveni conștient de acest lucru într-un mod destul de neobișnuit, prin faptul că ia act de creșterea facturii la telefon pentru descărcarea de date mobile. Dar, cu toate că îți strică puțin starea de spirit, totuși experiența nu este atât de tragică cum a fost pentru localnici când, prin definirea graniței dintre România și Regatul Iugoslaviei din anul 1924, satul Checea a rămas de partea română, fiind astfel despărțit definitiv de alte câteva sate de care înainte era strâns legat. De aceea, dar și din multe alte motive, numărul croaților din partea locului se află în continuă scădere. Stjepan Krpan, cercetător al comunității croate din România, a scris că la sfârșitul anilor 1970 în Checea se aflau 125 de croați; potrivit informațiilor oferite de Sanja Vulić, la sfârșitul anilor 1990 numărul croaților în sat este de aproximativ o sută, iar într-una dintre cele mai recente cercetări, cea a lui Vladimir Čavrak din 2015, se menționează aproximativ cincizeci de croați, deși la recensământul din 2011 doar treizeci dintre ei s-au declarat croați. Despre acest număr ne-au vorbit și respondenții care au răspuns apelului nostru de a discuta după slujba religioasă. Disponibilitatea lor se datorează, în parte, și medierii realizate de bibliotecara locală Daniela Bîrdean, de preotul Daniel Pozsony (din Jimbolia) și nu în ultimul rând de Petru Hațegan, lector de limbă croată la Universitatea din Timișoara și neobosit animator cultural din Carașova.

Biserica catolică din Checea – foto: Petar Radosavljevic

Slujba a început la ora 14. Sărbătoarea sfintei protectoare a fost demnă și înălțătoare, dar modestă și fără fast, chiar și fără acele elemente de gală superficiale care caracterizează astfel de ocazii în Croația. Oare la aceasta a contribuit și pandemia, sau acești oameni, păstrându-și vechile obiceiuri și stilul vechi de viață au păstrat și simplitatea în cadrul acestor sărbători, ținând doar la ceea ce este esențial. Slujbele catolice – îmi este clar încă din anul 2000 – sunt de obicei mai impresionante în lumea non-catolică decât acasă. Dar slujba aceasta a fost specială și datorită unui alt fapt. Și anume, conviețuirea mai multor comunități din zona de frontieră a dus la contopirea în slujbă a limbilor română, croată și maghiară, iar în răspunsurile oamenilor la rugăciuni se putea deja ghici acel ceva pentru care am venit aici…

Șederea simbolică și scurtă din fața bisericii după slujbă, datorită restricțiilor pandemice, greu ar putea fi numită socializare și cu siguranță nu poate fi comparată cu întâlnirile de rămas bun de altădată pe care, printre altele, le-am văzut la expoziția de fotografii organizată la casa de cultură a satului. Totuși, scurta convorbire cu un domn în vârstă l-a dezvăluit ca un bun candidat pentru interviu. Alături de alți câțiva pe care gazdele prietenoase i-au invitat să discute, ne-am îndreptat spre Casa de Cultură unde a fost organizată o adunare. Acolo, într-o sală mare destinată întâlnirilor și unde a fost organizată o expoziție de fotografie, am gustat mai întâi din specialitățile locale. Din fericire, pe platourile îmbelșugate a rămas la sfârșit suficient de multă hrană pe care (din nou!) puteam să o luăm cu noi pentru că în caz contrar seara, datorită orei târzii la care ne vom întoarce, urma să fim din nou înfometați.

Interviurile le-au realizat Petar și Ivana în clădirea bibliotecii din apropiere, condusă cu sârguință de Daniela Bârdean care se străduiește să o doteze cu noi titluri croate. Sarcina mea a fost să filmez cu camera, care avea rol de rezervă în cazul în care ar exista neclarități în înregistrarea cu reportofonul. A trebuit să-mi asum această sarcină cu seriozitate; ar fi fost într-adevăr prea mult dacă aș fi spus că nici la filmat nu mă pricep prea bine. În șirul de convorbiri am auzit detalii legate de istoria generală, care ne este mai mult sau mai puțin cunoscută, dar totuși ca o informație de tip enciclopedic, nu ca o experiență trăită. Am aflat detalii șocante și anecdote pline de umor din istoriile personale și am ascultat limba care se pierde treptat pentru că în sat aproape că nici nu mai sunt copii. Petar vorbește cu interlocutorii lui în dialectul kajkavian[3], ceea ce mă încurcă puțin. Fiind croatist, probabil că mi-a rămas adânc întipărită în minte granița trasată teoretic în facultate, delimitând dialectul din nord-vest vorbit de familia mea (nu foarte diferit de graiul vorbit de Petar) de forma dialectului kajkavian pe care l-au vorbit sau îl vorbesc coloniștii din Checea, veniți din părțile sudice ale teritoriului unde se vorbește acest dialect. În afară de asta cu graiul din Checea îmi este greu să mă identific și din cauza numeroaselor influențe ale idiomurilor românești și celor vecine slave pe care acesta le-a absorbit. Ivana și Petar sunt mulțumiți de materialul înregistrat, dar realizează rapid că e nevoie să se întoarcă curând în Checea. Mă bucură faptul că mă invită din nou alături de ei!

Puțin timp liber pentru noi și pentru prieteni vechi

A doua zi înainte de prânz hoinărim prin librăria Cărturești din Piața Victoriei în căutarea de mărunțișuri pentru acasă. Ivana și Petar răsfoiesc cărțile de pe rafturile de literatură, iar eu neapărat mă uit la suveniruri (sunt totuși în vacanță, am uitat limba română – mă gândesc descurajată, dar nici literatura contemporană nu este prima mea opțiune); aleg ediția Taschen despre casele din copaci și găsesc ceva ce pare a fi la nivelul meu – o carte ilustrată cu basme populare românești. Nu renunț la ea nici după ce Ivana mă avertizează că o să fie dificil de înțeles pentru mine datorită vocabularului specific. De altfel, așa cum se întâmplă de obicei în vremea noastră, cartea e ambalată în nailon, iar despre conținut și felul în care este prezentat nu putem decât să speculăm. De fapt decizia mea a fost influențată în mod superficial de designul copertei cu motive preluate de pe covoarele populare românești, asemănătoare cu cele de pe agendele de note pe care le-am ales. Dar nu m-am înșelat pentru că poveștile sunt scurte, având doar câteva cuvinte pe care nu le înțeleg, pe ici pe colo câte un cuvânt de proveniență slavă, astfel că mă poate ajuta și la cursul pe care îl predau, constat eu cu satisfacție după ce am îndepărtat nailonul acela enervant.

În timp ce ne plimbăm prin oraș adunăm impresii, iar Ivana și Petar mă întreabă cum e să fii în România după douăzeci de ani. E o întrebare puțin ciudată; mă gândesc: am venit în vizită într-o localitate unde trăiesc croați, de ce mă întrebați despre România? Dar când mă gândesc, prima impresie este legată bineînțeles de limbă. De fiecare dată când intru în contact cu vorbitori de limbă română, realizez cât de mult am uitat limba și din cauza aceasta simt neputință și părere de rău. A trecut destul de mult timp de atunci iar prin creierul meu au mai trecut între timp și alte limbi, și nici măcar acele câteva evenimente nu tocmai plăcute din viața mea nu m-au ajutat la conservarea amintirilor.

Dar cu fiecare expunere mai profundă în fața limbii vorbite de nativi, chiar și când merg la supermarket, limba mi se întoarce puțin câte puțin în memorie și am impresia că în câteva zile situația ar putea fi vizibil mai bună… Când este vorba despre România îmi e greu să fac comparații, răspund, pentru că Banatul este diferit de părțile României pe care le-am cunoscut până acum. Principala caracteristică aici este multiculturalismul și regionalismul. Imaginea Banatului s-a revelat cu claritate pe când luam prânzul într-un restaurant din centrul orașului la care am fost invitați de prof. Otilia Hedeșan de la Universitatea de Vest. Și ea și colega ei Diana Mihuț (oaspeți bineveniți și în Croația) ne așteaptă ca pe niște prieteni vechi, chiar și pe mine cu care de abia dacă s-au văzut anterior.

Invitația de a merge la restaurant a fost de fapt o invitație de a asista la prezentarea bucătăriei bănățene în cadrul unui proiect care lega disciplina lor de bază, etnologia, cu comunitatea locală și sectorul turistic. Dacă în ultimele două zile am avut momente graduale de bucurie în privința hranei, aici ea trebuia să atingă apogeul. Dar ceea ce a fost servit – masa prea plină de specialități bănățene, de la aperitive și supe până la deserturi, însoțite de excelentele vinuri bănățene Crama Aramic – în ce privește conținutul totuși nu era prea diferit față de ceea ce se mănâncă în restul acestei părți a Europei. Mezelurile, salata franțuzească, supa limpede cu tăieței, gulașul, mămăliga, sarmalele, legumele murate, mâncărurile de dovleac, diversele tipuri de aluat umplut, cu conținut sărat sau dulce, cremșniturile, ișlerele, tortul doboș, ne-au amintit de faptul că odinioară am făcut parte din aceeași țară cu această parte a României. O excepție care amintește de legăturile cu orientul este salata de vinete, care are aproape statut de specialitate națională în România. Majoritatea gustărilor promovate, alături de rețete, sunt prezentate într-un calendar conceput în cadrul proiectului, din care am primit și noi exemplare pentru acasă. (Totuși, eu nu l-am agățat pe al meu de perete pentru că nu știu unde să îl pun fără ca fiecare încercare de a mă orienta în timp să nu-mi trezească foamea.) La deschiderea manifestației ascult cu atenție discursurile organizatorilor. Unele cuvinte îmi trezesc panica, iar cele pe care le recunosc mă bucură precum niște amintiri dragi.

Ivana a avut anumite obligații după-amiaza târziu, așa că după prânzul servit la restaurant merg cu Petar în oraș să bem ceva și să mai cumpărăm câte un suvenir: păhărele pentru rachiu, despre care mi-am dat seama de abia după multe călătorii că am început să le colecționez consecvent, dar și chintesența suvenirurilor de astăzi – magneții de frigider. În timpul primei mele șederi în România magneții ca suvenir, pe cât îmi aduc aminte, nu erau prea populari, cu toate că e posibil să fi apărut deja, dar poate că mi-au fost respingători ca fenomen al noutății de masă. Acum gândul de a deține un magnet românesc mi s-a părut puțin haios. Pentru că este o țară față de care simt o mare apropiere, iar în astfel de țări nu cumperi magneți. Magneții sunt, într-o versiune mai sinistră a definiției, trofee care-ți arată ce țară ai vizitat sau care îți aduc aminte de locurile prin care ai trecut ca-n zbor fără să vezi nimic, în timp ce căutai să cumperi magneți. Ce-mi trebuie mie magnet din România? Ce ar trebui el să reprezinte și ce amintiri trebuie să invoce? Dar bineînțeles, magneții nu erau pentru mine, așa că am cedat în fața acestui beteșug modern și am cumpărat mai mulți decât era nevoie. Mai dragi îmi sunt totuși suvenirurile consumabile, așa că mai cumpăr și produse de ciocolată Heidi, zacuscă și bere timișoreană. Evit să cumpăr băuturi tari având în vedere că cei de acasă m-au convins că nu e nevoie de ele (pentru că în timpul pandemiei nu se fac vizite), ceea ce în cele din urmă nu a fost o decizie rea pentru deoarece cantitatea maximă de alcool permisă pentru fiecare persoană a fost atinsă cu vinul primit de la gazdele prietenoase.

În Recaș încă puțin – și despărțirea

În ultima zi, înainte de întoarcerea în Zagreb, vizităm Recașul. Acolo, conform legendei pe care ne-o transmit gazdele, profesoara Maria Pelić și conducătorul corului Cosmin Pelics, în secolul XVIII s-au strămutat șoacății[4], iar în jurul anului 1800 acestora li s-au alăturat locuitorii provenind din zona Gorski kotar, din localitatea Mrkopalj, stabiliți anterior în zona orașului Esztergom ca tăietori de lemne. Gazdele ne-au condus la biserica romano-catolică Sf. Ioan Botezătorul, ne-au povestit istoria comunităților lor și au documentat-o cu materiale păstrate cu grijă (fotografii vechi ale unei selecții de cântece populare culese în Recaș de Joca Ćosić). Cu regretul că Muzeul de istorie a fost închis de curând ne continuăm conversația la o cafenea din apropiere iar în curând pornim spre acasă.

În Serbia, după mai multe încercări de a găsi un loc pentru a lua prânzul undeva pe traseu, pentru a evita întârzierile excesive, reușim să o scoatem la capăt de abia cu o pizza în Panciova. Deși visasem la un grătar, accept pizza cu stoicism, conștientă că nu este momentul pentru „desfătări”, iar țelul nostru este să ne întoarcem cât mai repede în Zagreb. La ieșirea din țară întâlnim coloane de protestatari. În zilele următoare urma să aflăm din mass-media că era vorba despre protestele împotriva gigantului minier Rio Tinto și exploatarea litiului. Îngrijorarea pentru viitor tocmai a căpătat o nouă dimensiune.

Traducere: Adrian Oproiu


[1] O pictură intitulată Drumul din Adaševci de Sava Šumanović (1896 – 1942), considerat a fi unul dintre cei mai influenți pictori sârbi ai secolului XX.

[2] Patru cai grași strunesc peste Bega

[3] Limba croată are trei dialecte, numite după pronumele interogativ „ce“: štokavian (što?), kajkavian (kaj?) și čakavian (ča?). Dialectul štokavian aparține și limbii sârbe.

[4] Croați de origine din părțile estice ale Croației moderne sau din Voivodina.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.