Free cookie consent management tool by TermsFeed

Zlatko Krilić: Zabranjena vrata / Zlatko Krilić: Ușa interzisă

Roman Zlatka Krilića Zabranjena vrata, klasik je hrvatske književnosti za mlade. Radnja se zbiva u dječjoj bolnici, na odjelu za tuberkulozu. Odjel je podijeljen na dva dijela – muški i ženski – između kojih se nalaze zabranjena vrata.

Unatoč nezavidnoj situaciji višemjesečnoga ležanja u bolnici, ovi mladi, uglavnom tinejdžerske dobi, doživljavaju gotovo sve što i oni izvan bolnice: prijateljstva, ljubavi, razočaranja, praktične šale, sukobe s autoritetima, inicijacijske rituale u kojima treba pokazati hrabro i časno držanje… Oni koji su blizu izlječenja, dobiju povremeno više slobode, pa čak i pravo na izlazak, ali bolnica ipak ima svoja pravila: rasporede terapija, strašne pretrage (svi strepe pred bronhoskopijom) i ograničenja kretanja, pa tako i zabranu prolaska kroz „zabranjena vrata“ – a što bi moglo biti slađe od kršenja takve zabrane? Tekst je prožet optimizmom, vedrim humorom, vjerom u mlade ljude. Osobitu draž daje mu jezik, odnosno žargonski izrazi.

Ulomku prethodi noćna pustolovina u kojoj je Dugi posjetio djevojku sa ženskoga odjela u koju je zaljubljen, a Aka (pripovjedač) u tome mu je pomogao glumeći pred sestrom zubobolju. No, lažna zubobolja mogla bi ga odvesti pravome zubaru…


Romanul Ușa interzisă scris de Zlatko Krilić este un roman clasic al literaturii croate pentru tineret. Întâmplarea se petrece într-un spital pentru copii și tineri la compartimentul clinic TBC. Acesta este împărțit în două – secția fete și secția băieți – între care se află ușa interzisă.

În ciuda faptului de neinvidiat că trebuie să petreacă mai multe luni în spital, acești tineri, aflați în mare parte la vârsta adolescenței, trec prin aproape aceleași experiențe ca și cei din afara spitalului: prietenii, iubiri, dezamăgiri, farse, conflicte cu autoritățile, ritualuri de inițiere în care trebuie să dea dovadă de curaj și comportament onorabil… Cei care sunt aproape vindecați au ocazional mai multă libertate, chiar și dreptul de a merge afară, dar spitalul are totuși regulile sale: un program strict de tratament, analize și investigații neplăcute (toți se tem groaznic de bronhoscopie) și restricții de mișcare, de unde și interzicerea trecerii dincolo de „ușa interzisă“ – și ce ar putea fi mai tentant decât încălcarea unei asemenea reguli? Textul este impregnat de optimism, umor și încredere în tineri. Limbajul și în special elementele de jargon folosite îi conferă un farmec aparte.

Fragmentul este precedat de o aventură nocturnă în care Lunganu a vizitat-o în secția pentru fete pe fata de care este îndrăgostit, iar Aka (naratorul) l-a ajutat mimând o durere de dinți în fața asistentei medicale. Ei bine, falsa durere de dinți l-ar putea aduce în fața unui dentist adevărat…


2.

– Dobro jutro, dečki, strepto! – kroz san sam čuo kako sestra Marija izvikuje budnicu, ali nisam imao snage da ustanem. Strašno mi se spavalo jer sam zaspao tek pred jutro. Nije me do kraja probudilo ni kada me sestra Marija okrenula potrbuške, svukla mi donji dio pidžame i dala injekciju streptomicina. U polusnu sam razmišljao kako imam sreću što je jutros sestra Marija, jer da je slučjno sestra Ivanka, sigurno bi me probudila. Kad sestra Ivanka daje injekciju, onda se to pamti još barem dva sata jer upravo toliko bol ne prestaje. Ovako nisam ni osjetio.

– Aka, probudi se – prodrmao me nešto kasnije mali Anđelko zvan Anđelak, ali ja sam nastavio drijemati.

Čuo sam kroz san kako se otvaraju vrata, kako ulazi vizita, kako doktor pita što mi je, kako mu dežurna sestra objašnjava da sam cijelu noć probdio jer me bolio zub, i kako on govori da me pošalju zubaru.

Nakon toga sam već bio potpuno budan.

– Nije potrebno, doktore – rekoh – nije me noćas ništa boljelo.

– Sutra mi je rođendan – rekao je Dugi – pa ako bih mogao kući, molim vas, samo dva dana.

– Koliko si dugo kod nas?

– Četiri mjeseca – reče Dugi.

– Pa, što se tiče zdravlja, mogao bi, to se dobro razvija – govorio je doktor gledajući zdravstveni list – a kakav je sestro, inače? Ima li kakvih problema s njim?

– Pa… – otpoče sestra – nema. Nema više.

– Onda dobro, možeš ići na dva dana. Ideš sutra ujutro i vraćaš se prekosutra po podne. Zadovoljan?

– Sretan!

– Pazi, nema pušenja, nema pića, nema lumpanja!

– Pa znate vi mene – reče Dugi.

– Baš zato i kažem.

Dugi je počeo slaviti rođendan im su izišli. Za početak je zaurlao od sreće što će kući. Vani je već sve bilo spremno i njegova škvadra već je organizirala jedan grande tulum. Obećao je da će popiti jednu i u moje ime pa sam se i ja radovao tulumu. Radovanje je bilo na visokom nivou, onom koji se obično naziva urnebes, kada je ušla sestra Ivanka.

– Dečki, je l’ netko od vas noćas bio na ženskom odjelu?

– Netko je bio na ženskom odjelu? – rekoh. – Blago njemu.

– Nemojte se šaliti, ozbiljno vas pitam.

– Otkud vam samo takva ideja, sestro? – pitao je Dugi.

– Netko je bio na ženskom odjelu, pacijentice se žale da su bile uznemiravane.

– Pa to je kao da se ja žalim da je neka noću bila kod mene i da me uznemiravala.

– Problem je u tome što nitko nije bio kod uznemirene osobe nego u susjednoj sobi – nasmijala se sestra. – Dečki, bez šale, doktor se jako naljutio, je li netko od vas bio tamo? Ako se ne javi sam, bit će kažnjen cijeli odjel.

– Sestro, ovo je bolnica za mladež, a ne koncentracijski logor.

– Ti šuti, Dugi, ti si mi najviše sumnjiv.

– Ali, sestro, zašto me tako okrutno i bezrazložno optužujete, i to uoči obljetnice mog rođendana, poznatije pod imenom rođendan?

– Anđelko – lukava sestra lukavo se dosjetila koja je najslabija točka naše sobe i obratila se zlatokosom klincu zvanom Anđelak.

Na trenutak smo i Dugi i ja protrnuli, a onda se ipak umirili pomišlju da mali vjerojatno noćas nije ništa primijetio. Mali je sigurno još na kućnom ritmu: „U devet u krevet”.

– Anđelko – rekla je sestra – je I noćas tko izlazio iz sobe?

Anđelak je anđeoski zatreptao, a onda isto tako anđeoski zaklimao zlatnim kovrčama.

– Nije – rekao je Anđelak.

To umiri sestru i ona prebaci svoje sumnje na drugu sobu.

– Pa što ona misli? – rekao je Anđelak im je sestra izašla, a meni se činilo da mali govori čitavu oktavu dublje nego inače. – Da sam ja cinkaroš?

Dugi se ukočio, ja isto tako.

– Ne morate se bojati. Nisam ja takav.

– Zašto bismo se bojali?

– Ja sve znam – reče mali.

– O.K., Anđelak, u tvojim smo rukama. Ako budeš šutio, donijet ću ti pet najboljih krimića koje nađem – rekao je Dugi jer je Anđelak po cijele dane gutao romane.

– Ne moraš me potkupljivati – reče mali – a osim toga, nikada ne čitam krimiće, samo špijunske.

2

– Bună dimineața, băieți, streptomicina!am auzit ca prin vis cum asistenta Maria dă trezirea, însă nu am avut putere să mă ridic. Îmi era foarte somn pentru că adormisem abia spre dimineață. Nu m-am trezit de-a binelea nici când asistenta Maria m-a întors pe burtă, a tras de partea de jos a pijamalei și mi-a făcut injecția cu streptomicină. Pe jumătate adormit m-am gândit ce norocos sunt că astăzi este în tura de dimineață Maria, pentru că dacă ar fi fost Ivanca, cu siguranță m-ar fi trezit. Când îți face Ivanca o injecție, ții minte cel puțin două ore, atât de mult te doare după aceea. Pe asta nici nu am simțit-o.

– Aka, trezește-te – m-a scuturat puțin mai târziu micuțul Angel numit Angelică, dar eu eram încă pe jumătate adormit. Am auzit ca prin vis cum se deschid ușile, cum începe vizita, cum medicul întreabă ce e cu mine, cum îl lămurește asistenta de gardă că am stat treaz toată noaptea pentru că m-a durut un dinte și cum el îi spune să mă ducă la dentist.

După aceea m-am trezit de-a binelea.

– Nu e nevoie, doctore – am zis – nu m-a durut nimic noaptea trecută.

– Mâine este ziua mea de naștere – a zis Lunganu – mi-ar plăcea să pot merge acasă măcar două zile, vă rog.

– De cât timp ești la noi?

– De patru luni – răspunse Lunganu.

– Păi, din punct de vedere al sănătății, ai putea să mergi, ești spre bine – a spus doctorul privind raportul medical – în rest cum este, doamna asistentă? Vă face probleme?

– Păi… – începu asistenta – nu. Nu ne mai face.

– Bine atunci, poți să mergi acasă două zile. Pleci mâine dimineață și te întorci poimâine după-amiază. Mulțumit?

– Mulțumit!

– Fii atent! Fără fumat, fără băut, fără pierdut noaptea prin oraș!

– Doar mă cunoașteți – zise Lunganu.

– Tocmai de aceea îți și spun.

Lunganu a început să-și sărbătorească ziua de naștere imediat după ce s-a terminat vizita. Mai întâi a urlat de bucurie că va merge acasă. Afară totul era deja pregătit și gașca lui îi organizase un chef mare. A promis că va bea un pahar și în numele meu, așa că m-am bucurat și eu pentru petrecerea lui. Veselia era la un nivel înalt, nivel care de obicei se numește vacarm, atunci când a intrat asistenta Ivanca.

– Băieți, a fost vreunul dintre voi noaptea trecută în secția pentru fete?

– Cineva a fost în secția pentru fete? – am zis. – Ce bine de el.

– Nu mai glumiți, eu vă întreb la modul cel mai serios.

– Dar de unde v-a venit o asemenea idee? – întrebă Lunganu.

– Cineva a fost în secția pentru fete, pacientele se plâng că au fost deranjate.

– Păi e ca și cum m-aș plânge eu că a venit una la mine noaptea trecută și m-a deranjat.

– Problema este că nu a fost nimeni la persoana deranjată, ci în salonul de lângă aceasta – a spus asistenta zâmbind. – Băieți, fără glumă, doctorul s-a enervat foarte tare, a fost vreunul dintre voi acolo? Dacă persoana respectivă nu recunoaște, toată secția va fi pedepsită.

– Doamna asistentă, ăsta-i spital pentru tineri, nu lagăr de concentrație.

– Tu să taci, Lunganule, pe tine te bănuiesc cel mai tare.

– Dar, doamna asistentă, de ce mă acuzați așa dur și fără motiv chiar în ajunul aniversării mele, mai precis a zilei de naștere?

– Angel – asistenta vicleană s-a îndreptat cu viclenie către cea mai slabă verigă din salonul nostru și i s-a adresat micuțului blond poreclit Angelică.

Pentru o clipă, și eu și Lunganu am înghețat, dar ne-am liniștit totuși, gândindu-ne că cel mai probabil micuțul nu a observat nimic noaptea trecută. Băiatu’ se ține încă de programul de acasă: „.Ești mic, la ora nouă la somnic“.

– Angel – a spus asistenta – a ieșit cineva din salon noaptea trecută?

Angelică a clipit îngerește și a dat din cap ca un înger, mișcându-și buclele aurii.

– Nu – a spus Angelică.

Răspunsul lui a liniștit-o pe asistentă și a făcut-o să își îndrepte bănuielile către celălalt salon.

– Păi ce crede ea? – a spus Angelică de îndată ce a ieșit asistenta, iar mie mi s-a părut că micuțul vorbește deodată mai grav ca de obicei. – Că-s vreun turnător?

Lunganu s-a blocat, la fel și eu.

– Nu trebuie să vă temeți. Nu-s eu din ăla.

Dar de ce ne-am teme?

– Eu știu tot – zise micuțul.

– OK, Angelică, suntem la mâna ta. Dacă nu spui nimic, îți aduc cele mai bune cinci cărți polițiste pe care le găsesc – a spus Lunganu pentru că Angel devora romane toată ziua.

– Nu trebuie să mă cumperi – a spus micuțul – și mai mult de-atât, nu citesc niciodată cărți polițiste, ci doar cu spioni.

3.

Sve sam pokušao, ali ništa mi nije pomoglo. Sestra Marija došla je po mene i ništa je nije moglo spriječiti da me odvede u prizemlje u stomatološku ordinaciju u kojoj bi se jednom mjesečno pojavio debeli zubar.

– Nije to ništa prema bronhoskopiji, stari moj – tješio je Marko i mene i sebe.

Sledio sam se čim se spomenula bronhoskopija. lako baš nisam imao jasnu predodžbu što je to, znao sam da je to ono najstrašnije što čovjeka može snaći u životu. Svi su tu riječ izgovarali kao smrtnu presudu. Ipak, još je postojala nada da neću morati na bronhoskopiju, a zubara više nisam mogao izbjeći.

„Možda danas neće doći”, ponadah se, potpuno svjestan svog kukavičluka. Nije mi padalo ni nakraj pameti glumiti heroja, ali onda samo jedan jedini pogled na čekaonicu probudi u meni sve herojsko što su mi geni podarili od predaka.

U čekaonici je sjedila Sanja.

Bila je nešto deblja nego onoga dana kada sam je prvi put vidio, ali morao sam priznati da je Dugi imao pravo: kakav avion, cijela Lufthansa!

– Bok – rekoh.

– Bok – reče.

– I ti? – rekoh.

– I ti? – reče.

– Eh, ja sam tu zato što sam sinoć…- detaljno sam joj prepričao što se sve i kako sinoć dogodilo, i zašto sam sada tu.

Smijala se.

Onda sam joj rekao da je jedna sa ženskog odjela rekla doktoru da je bila „uznemiravana”.

Više se nije smijala.

Umirio sam je. Nemaju pojma tko je bio, znaju samo da je netko bio.

Smijali smo se oboje.

Onda se ja više nisam smijao. Došao je doktor i pozvao me unutra.

Ušao sam.

Čim mi više nije bila na oku, moje se junaštvo nekako stanjilo, smanjilo, istopilo i nestalo, a kad sam ugledao onu stolicu i sva ona kliješta, bio sam apsolutno siguran da su mi svi zubi zdravi.

To sam rekao i zubaru.

Htio sam otići, ali je on toliko navalio da vidi te moje zdrave zube da sam morao sjesti i iskesiti se.

– Aaaaa – rekao sam.

– C-ccc-c – rekao je on – groblje! Hirošima, Nagasaki!

Dalje više ništa nije govorio. Radio je svoje. Ni ja nisam ništa rekao kad sam napokon izašao u čekaonicu. Nisam mogao govoriti, jer sam imao puna usta tampona za upijanje sukrvice na mjestima gdje sam još maloprije imao zube. Iščupao mi je toliko zuba koliko nisam ni sanjao da ih stane u usta. Tako mi se bar činilo dok ih je vadio.

Nasmiješio sam se Sanji, a ona je problijedjela.

– Je l ti zlo? – Uhvatila me za ruku kao da ću pasti u nesvijest.

– Mg nmgh ntggš – pokušavao sam joj reći da mi nije ništa.

Još sam neko vrijeme sjedio s njom u čekaonici – dok mi bude malo bolje, kako je ona mislila, ili da je ohrabrim za ono što je čeka kada uđe, kako sam ja mislio.

Šutio sam, a ona je pričala.

Rekla mi je da je baš zanima koja se to krava žalila da je bila uznemiravana, rekla mi je da je pitala Dugog kako se zovem, rekla mi je da me primijetila onog dana kada su nas primili u bolnicu, rekla mi je da sam se odonda malo udebljao, rekla mi je da zna da se i ona malo udebljala, ali da se ovdje svi malo udebljaju, rekla mi je da se boji bronhoskopije, rekla mi je da jedva čeka kada će sići sa strogog pa da se može prošetati dvorištem, rekla mi je da sad mora ići jer je ona na redu.

Ja sam šutio i postajao sve svjesniji da injekcija protiv bolova, što mi ju je bio dao zubar, upravo prestaje djelovati.

Počelo me boljeti.

3

Am încercat tot, dar nimic nu m-a ajutat. Asistenta Maria a venit după mine și nimic nu a împiedicat-o să mă conducă la parter, la cabinetul stomatologic unde o dată pe lună venea un dentist gras.

– Asta-i nimic pe lângă bronhoscopie, frățică, m-a liniștit Marko pe mine, dar și pe sine însuși.

Am înghețat de îndată ce a menționat bronhoscopia. Deși nu îmi era foarte clar ce e asta, știam că este cea mai cruntă chestie pe care o poate îndura cineva vreodată. Toți rosteau acest cuvânt ca și cum ar fi fost pedeapsa cu moartea. Totuși, încă speram că nu va trebui să fac bronhoscopie, dar de dentist nu mai aveam cum să scap.

„Poate nu vine astăzi“, speram eu, pe deplin conștient de lașitatea mea. Nici nu îmi trecuse prin cap să fac pe eroul, dar o singură privire în sala de așteptare a trezit în mine toată vitejia pe care am moștenit-o de la strămoși.

În sala de așteptare era Sonia.

Era puțin mai grasă decât prima dată când o văzusem, dar a trebuit să recunosc că Lunganu avusese dreptate: ce bombă, o adevărată bombă!

– Bună – am zis.

– Bună – zise.

– Și tu? – am zis.

– Și tu? – zise.

– Eh, eu sunt aici pentru că noaptea trecu… – și i-am povestit în detaliu tot ceea ce se întâmplase noaptea trecută și de ce sunt acum aici.

A râs.

Apoi i-am spus că cineva din secția pentru fete i-a spus doctorului că a fost „deranjată“.

Atunci nu a mai râs.

Am liniștit-o. I-am spus că nu știe nimeni cine a fost, ci doar că a fost cineva.

Am râs amândoi.

Apoi nu am mai râs eu. A sosit medicul și m-a chemat înăuntru.

Am intrat.

Imediat ce nu am mai văzut-o, tot curajul meu s-a subțiat, s-a micșorat, s-a topit și a dispărut, iar când am văzut scăunelul acela și toate tipurile de clești, am fost sigur că toți dinții mei sunt sănătoși.

I-am spus și dentistului.

Am vrut să plec, dar a insistat că vrea să îmi vadă dinții așa că a trebuit să stau jos și să casc gura.

– Aaaa – am zis.

– Ț-țțț-ț – a zis el – cimitir! Hiroșima! Nagasaki!

Mai departe nu a mai zis nimic. Și-a văzut de treabă. Nici eu nu am spus nimic atunci când m-am întors în sfârșit în sala de așteptare. Nu puteam să vorbesc pentru că aveam gura plină de tampoane care absorbeau sângele din locurile unde avusesem dinți cu puțin timp înainte. Îmi scosese mai mulți dinți decât visasem că am în gură! Cel puțin așa mi se păruse când i-a scos.

I-am zâmbit Soniei, iar ea s-a albit la față.

– Te simți rău? – M-a luat de mână ca și cum urma să leșin.

– Sggt bng – am încercat să îi spun că sunt bine.

Am mai stat puțin cu ea în sala de așteptare – ca să mă simt puțin mai bine, credea ea, sau ca să o încurajez pentru ce o aștepta în cabinet, credeam eu.

Eu tăceam, iar ea vorbea.

Mi-a spus că e curioasă să afle care e vaca care s-a plâns că a fost deranjată, mi-a spus că l-a întrebat pe Lunganu cum mă cheamă, mi-a spus că m-a remarcat din prima zi când ne-am internat în spital, mi-a spus că m-am mai îngrășat puțin de atunci, mi-a spus că știe că și ea s-a mai îngrășat puțin dar pe aici toată lumea se îngrașă, mi-a spus că îi e teamă de bronhoscopie, mi-a spus că abia așteaptă să aibă mai puține restricții și să se poată plimba prin curte, mi-a spus că acum trebuie să plece pentru că este rândul ei.

Eu tăceam și deveneam tot mai conștient că efectul anesteziei împotriva durerii pe care mi-o făcuse dentistul începea să dispară.

Începea să mă doară. 

 

          Traducere de: Andra Mura

                  Mihaela Štriga Zidarić

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.