Radu Pavel Gheo: Un nou Turn Babel / Neka nova Kula babilonska

Radu Pavel Gheo

În cartea întîi a Bibliei, capitolul al unsprezecelea, se povestește despre Turnul Babel și amestecarea limbilor. Aflăm de-acolo că oamenii, odată ajunși pe o cîmpie întinsă din țara Senaar (undeva în Mesopotamia), „au zis unul către altul: «Haidem să facem cărămizi și să le ardem cu foc!». Și au zis iarăși: « Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vîrf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pămîntul!»“ (Facerea 11, 3-4). Nu știu dacă cel care le-a propus tovarășilor săi să se apuce de cărămidărie și să producă așa, pur și simplu, materiale de construcție va fi fost vreun arhitect, vreun inginer sau doar un meșter îndrăzneț, dornic să facă ceva nou, dar lipsit de un plan limpede, însă bănuiesc că ideea turnului trebuie să-i fi venit unui povestitor sau poet – unui scriitor, cum am zice azi.

 

Am motivele mele. În primul rînd trufia generoasă a propunerii, care invita întreaga omenire să se împărtășească din gloria unei creații mărețe, se potrivește bine unui scriitor umanist. Tot așa, imaginația neînfrînată, care născocește ceva nemaiîntîlnit – și, în același timp, fără o utilitate practică –, nu putea aparține decît unui artist. În fine, argumentul final ar fi că atunci cînd Dumnezeu ia hotărîrea să se pogoare pe pămînt și să amestece limbile oamenilor, tocmai artiștii cuvîntului se numără printre cei care vor avea mai mult de suferit de pe urma corecției Creatorului. Căci ce lovitură mai grea i se putea da unui artist al cuvîntului, avid să-și transmită mesajul, opera, tuturor oamenilor, decît să-i limitezi publicul la o mînă – mai mică sau mai mare – de vorbitori ai unui idiom oarecare? Opera unui pictor, a unui sculptor, a unui muzician e accesibilă direct oricărui om, din orice colț al lumii. Cît înțelege din ea, asta e altă poveste – sîntem oameni și oameni –, totuși percepția unei asemenea creații e una nemediată. Însă cînd cartea unui scriitor maghiar, grec sau olandez ajunge în mîinile unui cititor de altă limbă, pentru acel cititor ea nu înseamnă decît niște șiruri de litere tipărite pe pagină. Poate fi o scriere mediocră sau o operă genială, care i-ar cutremura ființa, poate fi o înșiruire de cuvinte fără sens… nu contează. Mesajul e acolo, dar e încifrat și îi este inaccesibil. Asta este soarta scriitorilor și a cărților lor, de la Turnul Babel încoace.

 

Numai că – dacă e să duc pînă la capăt interpretarea asta a mitului biblic – e limpede că tot Domnul, în mare mila lui, le-a dat scriitorilor o mînă de ajutor și a lăsat pe lume tagma traducătorilor. Traducătorii sînt, desigur, indispensabili în tratativele politice, în negocierile diplomatice, la încheierea acordurilor comerciale și în sute de alte domenii care mai de care mai importante. Dar, pe termen lung, nicăieri nu sînt mai necesari oamenilor ca în lumea literaturii. Fiindcă fără ei nici măcar universalitatea lui Shakespeare nu ar fi universală. Fără ei, fiecare cultură scrisă ar fi rămas închisă în cercul ei post-Babel, mai larg sau mai strîmt, și fiecare scriitor ar fi știut că se adresează doar unei mulțimi anume de cititori, mai restrînse sau mai numeroase – niciodată omenirii. Adică, fără vorbe mari, niciodată fiecărui om. Căci, în singurătatea limbii lui, nici un scriitor nu se simte împlinit. În singurătatea ei, nici o cultură scrisă de oameni nu este a tuturor oamenilor. Și de aceea au fost lăsați pe lume traducătorii, acei creatori în felul lor, în limba lor, al căror nume apare umil, cu litere mai mici, pe pagina de titlu a cărților. (Deși uneori, în culturile mai generoase, editorii se îndură să le plaseze numele chiar pe coperta întîi.)

 

Importanți sînt traducătorii culturilor așa-numite mici, cei care îi aduc pe Shakespeare, Goethe, Steinbeck în lumea lor vorbitoare de română, albaneză, croată sau cehă. Totuși mai importanți mi se par cei care mențin căile de comunicare deschise între acele culturi mici, dar surprinzătoare – fiindcă în lumea noastră diversă, tocmai cei ce par marginali reprezintă diversitatea. Și de obicei micile culturi apropiate, legate de o istorie sau o geografie a proximităților (cum sînt cam toate culturile din spațiul central- și est-european) se înțeleg și se recunosc mai ușor unele pe altele, fiindcă au mai multe puncte comune decît ar avea cu o îndepărtată și dominantă cultură anglo-saxonă.

 

Și astfel, la fel ca pretutindeni, în Europa Centrală și de Est și balcanică și cum i s-o mai spune, scriitorii și traducătorii lucrează împreună, fac cărămizi din cuvinte și le ard în focul traducerii, clădind încet un nou Turn Babel al literaturii.

U prvoj knjizi Biblije, jedanaestom poglavlju, pripovijeda se o Kuli  babilonskoj i miješanju jezika. Saznajemo odatle da su ljudi, stigavši u neku ravnu dolinu u zemlji Šinearu (negdje u Mezopotamiji) rekli „jedan drugome: »Hajdemo praviti opeke te ih peći da otvrdnu!« Opeke im bile mjesto kamena, a paklina im služila za žbuku. Onda rekoše: »Hajde da sebi podignemo grad i toranj s vrhom do neba! Pribavimo sebi ime, da se ne raspršimo po svoj zemlji!«” (Postanak 11, 3-4). Ne znam je li onaj koji je svojim drugovima predložio da se prihvate izrade opeka i tako, naprosto, proizvedu građevinski materijal, bio kakav arhitekt, kakav inženjer ili samo smion majstor, željan da napravi što novo, ali bez jasnoga plana, no pretpostavljam da je ideja tornja morala pasti na pamet nekom pripovjedaču ili pjesniku – nekom piscu, kako bismo danas rekli.

Imam ja svoje razloge. U prvom redu, velikodušna oholost prijedloga, koji poziva cijelo čovječanstvo da postane dionikom slave veličanstvenoga djela, dobro pristaje nekom piscu humanistu. Isto tako, nesputana mašta, koja izumljuje nešto neviđeno – a  istodobno bez praktične svrhe – mogla je pripadati samo umjetniku. Na kraju, konačni argument bio bi da se onda kad Bog odluči sići na Zemlju i pobrkati ljudima jezike, upravo umjetnici riječi broje među one koji će biti najviše pogođeni posljedicama Stvoriteljeve kazne. Jer zar bi se mogao zadati veći udarac umjetniku riječi, željnom da prenese svoju poruku, svoje djelo, svim ljudima, od toga da mu ograničiš publiku na šačicu – veću ili manju – govornika nekakvoga idioma? Djelo slikara, kipara, glazbenika, dostupno je izravno svakome čovjeku, iz svakoga kutka Svijeta. Koliko ga on razumije, druga je priča – ima nas ovakvih i onakvih – pa ipak je percepcija takvoga djela neposredovana. No kada knjiga nekog mađarskog, grčkog ili nizozemskog pisca stigne u ruke čitatelja drugoga jezika, ona za toga čitatelja predstavlja samo nizove slova otisnute na papiru. Bilo da je osrednji napis ili genijalno djelo, koje bi mu potreslo čitavo biće, ili nizanje besmislenih riječi… svejedno je. Poruka je tu, ali šifrirana je i njemu nedostupna. To je sudbina pisaca i njihovih knjiga, od Kule babilonske nadalje.

Samo što je – da do kraja provedemo ovu interpretaciju biblijskog mita – jasno da je također Bog, u svojoj velikoj milosti, pružio piscima ruku pomoći i ostavio na Svijetu ceh prevoditelja. Prevoditelji su, zasigurno, nužni u političkim pregovorima, u diplomatskim pregovaranjima, pri sklapanju trgovačkih sporazuma i u stotinama drugih vrlo važnih domena. No, na dugi rok, nigdje nisu nužniji negoli u svijetu književnosti. Jer bez njih čak ni Shakespeareova univerzalnost ne bi bila univerzalna. Bez njih, svaka pisana kultura ostala bi zatvorena u svojem širem ili užem postbabilonskom krugu, a svaki bi pisac znao da se obraća samo određenom skupu čitatelja, brojnijem ili malobrojnijem – ali nikada čovječanstvu. To jest, bez velikih riječi, nikada svakome čovjeku. Zato što se, u samoći svojega jezika, nijedan pisac ne osjeća ispunjenim. U svojoj samoći, nijedna ljudska pisana kultura ne pripada svim ljudima. I zato su na Svijetu ostavljeni prevoditelji, ti stvaraoci svoje vrste, u svojem jeziku, čije se ime pojavljuje ponizno, sitnijim slovima na prvoj stranici knjiga. (Iako se ponekad, u velikodušnijim kulturama, izdavači smiluju i stave im ime čak na naslovnicu.)

Važni su prevoditelji takozvanih malih kultura, oni koji donose Shakespearea, Goethea, Steinbecka u svoje svjetove govornika rumunjskoga, albanskoga, hrvatskoga ili češkoga. Ipak, važnijima mi se čine oni koji drže otvorenima komunikacijske putove između tih malih, ali iznenađujućih kultura – jer u našem raznolikom svijetu, upravo oni što se čine marginalnima predstavljaju raznolikost. A obično se bliske male kulture, povezane poviješću ili geografijom blizine (kao što su praktično sve kulture srednjoeuropskog i istočnoeuropskog prostora) lakše međusobno razumiju i prepoznaju, budući da imaju više zajedničkih točaka negoli što bi ih imale s nekom udaljenom i dominantnom anglo-saksonskom kulturom.

I tako, isto kao i posvuda, u Srednjoj, Istočnoj, balkanskoj i kakojevećzovu Europi, pisci i prevoditelji rade zajedno, proizvode opeke od riječi i peku ih na ognju prijevoda, čineći da se malko poljulja neka nova književna Kula babilonska.

Traducere de Ivana Olujić

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus