ePrivacy and GPDR Cookie Consent by TermsFeed Generator

Tatiana Țîbuleac: Rama de chihlimbar / Jantarni okvir

Tatiana Țîbuleac / Foto: Natalia Rusu

Rama de chihlimbar

 

…se împlinesc treizeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice. Nu m-aș fi gândit deloc la asta, nu e o dată pe care am trecut-o în calendar, nici cu roșu, nici cu negru. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, nici măcar nu am știut că este o dată rotundă. Amintirile mele despre Chișinău și Botanica, cartierul în care am crescut, sunt învelite în mirosuri și gusturi,  nu în date sau cifre. „O ediție jubiliară”, a spus jurnalista care m-a întrebat dacă vreau să scriu un eseu despre căderea URSS, un eseu despre experiența personală desigur, nu ne interesează articolele generalizatoare.

Acest desigur al ei m-a amuzat. Cum poate să fie experiența unui om nepersonală? Aș putea oare să povestesc despre copilăria mea sovietică, despre prieteni, vecini, pisica mea Morkovka, dar totodată să vorbesc în numele unei țări? Apoi, m-am alarmat de-a binelea. Poate că editoarea vrea ca eu să fiu jurnalistă, nu scriitoare. Poate vrea un text-document, nu unul despre havuzuri și înghețate pe băț, nu un text în care s-ar plimba Șurocika, ar crește castanul și ar fi mereu iarnă. Dar mai ales: cum să spun o poveste personală despre un loc în care totul, dar totul, a fost comun? M-a derutat, recunosc, și acest jubiliară. Să fie chiar un jubileu, o sărbătoare dispariția republicilor-surori? Probabil că asta vor scrie toți ceilalți invitați, asta voi scrie și eu desigur, dar în ce măsură un astfel de text va fi unul reprezentativ pentru toți?

Vorbesc mai întâi cu mama. Până la urmă, ea a trăit mai mult decât mine în comunism. În comunism a făcut studii, copii, crize, cineva din generația ei ar trebui să scrie, cineva care vede diferența. Mama însă nu vede nicio diferență. Chiar acum repartizează murături în aceeași bucătărie, în aceleași borcane, având aceleași griji. Calmul ei îmi spune da, s-a schimbat câte ceva – banii, alfabetul, nepoții, bolile – dar nu prea multe. O privesc pe Skype de la mii de kilometri, o femeie bătrână și blândă, înțepenită în apartamentul ei ca într-o ramă de chihlimbar. Fața unei generații cuminți, obișnuită să accepte orice cu gândul „mai rău să nu fie, mai tare să nu doară”. Chiar dacă au fost în mijlocul schimbărilor, părinții noștri s-au schimbat cel mai puțin. Atunci cine ar trebui să scrie despre schimbare? Tinerii de azi, copiii de atunci? Problema este însă că noi nu ne-am schimbat, noi am devenit. Noi am devenit generația între.

După ce am publicat primul roman Vara în care mama a avut ochii verzi, am fost adeseori întrebată de ce am fugit de tot ce înseamnă Est. Eroii cărții sunt polonezi, locuiesc în Londra, acțiunea se petrece în Franța. O fugă, într-adevăr. M-am gândit de ce am făcut asta, de ce am șters orice urmă de geografie din cartea mea. De ce am povestit cu o voce de bărbat și, în general, am evitat orice tematică locală. În viața reală nu am ascuns niciodată că vin din Moldova, nu am renunțat la limba rusă, așa cum a făcut toată familia mea, în același timp nu am reușit niciodată să rămân obiectivă într-o discuție legată de regimul sovietic.    

 

Am scris Grădina de sticlă în câteva luni, iar scriind-o am simțit că mă împac cu mine însămi. Era important să înțeleg cât din ceea ce sunt azi este alegere și cât este produsul educației. Voiam să văd de ce unele lucruri din trecutul meu mă fac în continuare fericită, iar altele mă împovărează și le-aș vrea șterse cu buretele. Și nu în ultimul rând, voiam să trag o linie și să decid – cât iert și cât uit. Nu m-am gândit nicio secundă cine vor fi cititorii cărții, de fapt eram sigură că în afară de câțiva prieteni din copilărie și poate vreo doi critici înrăiți, nu o va citi nimeni. Am ales să scriu pasaje direct în limba rusă, am lăsat unele expresii în dialectul local. Într-un final, am inventat o limbă și am făcut din această limbă un personaj.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult este lejeritatea cu care s-au conectat la povestea Lastocikăi cititorii din alte țări, alte culturi. În fiecare om există aroganța unicității, la scriitori probabil aceasta este și mai pronunțată, însă literatura este ca o hârtie de turnesol. Am găsit realități asemănătoare aproape în fiecare din cele zece limbi în care a fost tradusă cartea. Am avut discuții răvășitoare despre identitate și apartenență în toate țările. Am învățat de la unii cititori cum poți să-ți construiești o identitate nu doar din ceea ce ai, ci mai ales din ceea ce ți s-a furat.

Grădina de sticlă apare acum și în limba croată, iar asta mă emoționează. Îi sunt recunoscătoare traducătoarei Ivana Olujić, fără de care această carte ar fi rămas doar o colecție de ieroglife într-o limbă îndepărtată. Așa însă a devenit o poartă.

 

 

Jantarni okvir

 

…navršava se trideset godina od raspada Sovjetskog Saveza. Ne bih uopće ni mislila o tome, nije to datum koji sam zabilježila u kalendaru, ni crveno ni crno. Ako ćemo posve iskreno, nisam čak ni znala da je okrugli datum. Moje uspomene na Kišinjev i Botanicu, četvrt u kojoj sam odrasla, zaogrnute su mirisima i okusima, ne datumima i brojkama. „Jubilarno izdanje“, rekla je novinarka koja me je pitala želim li napisati esej o padu SSSR-a, esej o osobnom iskustvu, dakako, ne zanimaju nas uopćeni članci.

Nasmijalo me je ovo dakako. Kako bi iskustvo jednoga čovjeka moglo biti neosobno? Zar bih mogla pripovijedati o svojem sovjetskom djetinjstvu, o prijateljima, susjedima, svojoj mački Morkovki, a istodobno govoriti u ime jedne zemlje? Zatim sam se stvarno zabrinula. Možda urednica želi da budem novinarka, a ne književnica. Možda hoće da taj članak bude dokument, a ne tekst o fontanama i sladoledu na štapiću, ne tekst u kojem će se šetati Šuročka, u kojem će rasti kesten i uvijek biti zima. Ali osobito: kako da ispričam vlastitu priču o mjestu na kojem je sve, ali sve, bilo zajedničko? Zbunilo me je, priznajem i ovo jubilarno. Zar je to zbilja jubilej, proslava razdruženja sestrinskih republika? Vjerojatno će to pisati svi drugi pozvani autori, to ću dakako pisati i ja, ali u kojoj će mjeri takav tekst biti reprezentativan za sve?

Najprije ću porazgovarati s mamom. Na koncu, ona je duže od mene živjela u komunizmu. U komunizmu je prošla studij, rođenje djece, krize, trebao bi pisati netko iz njezinog naraštaja, netko tko vidi razliku. Ali mama ne vidi nikakvu razliku. Upravo sada raspodjeljuje zimnicu u istoj kuhinji, u istim teglama, brinući iste brige. Njezina mi smirenost kaže: da, promijenilo se ponešto – novac, pismo, unuci, bolesti – ali ne previše. Gledam je preko Skypea, tisućama kilometara daleko, stara, nježna žena, zamrznuta u svojemu stanu kao u jantarnom okviru. Lice poslušnoga naraštaja, naviklo svaku misao započeti sa „da ne bude gore, da ne boli jače“. Iako su se našli usred promjena, naši su se roditelji najmanje promijenili. Pa tko bi onda trebao pisati o promjeni? Današnji mladi, tadašnja djeca? Problem je, međutim, što se mi nismo promijenili, mi smo postali. Mi smo postali naraštaj između.

Nakon što sam objavila prvi roman, Ljeto kad je mama imala zelene oči, često su me pitali zašto sam pobjegla od svega što znači Istok. Junaci knjige su Poljaci, žive u Londonu, radnja se odvija u Francuskoj. Bijeg, doista. Razmišljala sam zašto sam to napravila, zašto sam iz te knjige izbrisala svaki trag geografije. Zašto sam pripovijedala muškim glasom i, uopće, zašto sam izbjegavala bilo kakvu lokalnu tematiku. U stvarnome životu nisam nikada skrivala da dolazim iz Moldove, nisam, poput cijele svoje obitelji, odustala od ruskoga jezika, a istodobno nisam nikada uspjela ostati objektivna u nekoj raspravi o sovjetskom režimu.

 

Vrt od stakla napisala sam za nekoliko mjeseci, i pišući sam osjećala da se mirim sa samom sobom. Bilo je važno da shvatim koliko je od onoga što sam danas izbor, a koliko je produkt odgoja. Htjela sam vidjeti zašto me neke stvari iz moje prošlosti i dalje usrećuju, a druge opterećuju pa poželim da su izbrisane spužvom. I ne na posljednjem mjestu, htjela sam povući liniju i odlučiti – koliko ću oprostiti, a koliko zaboraviti. Ni na sekundu nisam mislila na čitatelje knjige, zapravo sam bila sigurna da je, osim nekoliko mojih prijatelja iz djetinjstva i možda pokojeg zlobnog kritičara, neće čitati nitko. Odlučila sam pisati pojedine odlomke izravno na ruskom, ostavila sam neke izraze u lokalnom dijalektu. Na koncu, izmislila sam jedan jezik i učinila ga likom.

Najviše me je iznenadila ležernost s kojom su se s Lastočkinom pričom povezali čitatelji iz drugih zemalja, drugih kultura. U svakome čovjeku postoji bahatost jedinstvenosti, kod književnika je ona vjerojatno i izraženija, ali književnost je kao lakmus-papir. Pronašla sam slične odnose u gotovo svakom od deset jezika na koliko je knjiga prevedena. U svim smo državama imali potresne rasprave o identitetu i pripadnosti. Od nekih sam čitatelja naučila kako izgraditi identitet ne samo od onoga što imaš nego osobito od onoga što ti je ukradeno.

Vrt od stakla sada izlazi i na hrvatskom jeziku, i to me dira. Zahvalna sam prevoditeljici Ivani Olujić, bez koje bi ova knjiga ostala samo zbirka hijeroglifa na nekom dalekom jeziku. A ovako – postala je vrata.

 

 

 

Prijevod: Ivana Olujić

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.