Siniša Glavašević (1960.-1991.) bio je hrvatski novinar, publicist i prozaik. Smatra se simbolom hrvatskog ratnog novinarstva te jednim od heroja Domovinskog rata. Radio je u školi, bio je spiker, a kasnije i urednik Hrvatskog radija Vukovar. Ranjen je gelerom i odvezen u vukovarsku bolnicu. Poslije pada grada Vukovara 19. studenog odveden je s drugim ranjenicimaiz bolnice i od tada mu se izgubio trag. U veljači 1997. je utvrđeno da je ubijen i pokopan u masovnoj grobnici na Ovčari 20. studenoga 1991.
Zbirka Priče iz Vukovara tiskana je posmrtno i predstavlja jedino njegovo sačuvano književno djelo. Sadrži dvadeset i četiri kratka lirska teksta, koje je Siniša Glavašević čitao na radiju u danima opsade svojega rodnog grada. Ta razmišljanja o životu, ljudima, ratu, dobru i zlu njegove su posljednje, duboke i tople poruke ljubavi i nade svojim sugrađanima, ali i svima nama.
PRIČA O GRADU
Odustajem od svih traženja pravde, istine, odustajem od pokušaja da ideale podredim vlastitom životu, odustajem od svega što sam još jučer smatrao nužnim za nekakav dobar početak, ili dobar kraj. Vjerojatno bih odustao i od sebe sama, ali ne mogu. Jer, tko će ostati ako se svi odreknemo sebe i pobjegnemo u svoj strah? Kome ostaviti grad? Tko će mi ga čuvati dok mene ne bude, dok se budem tražio po smetištima ljudskih duša, dok budem onako sam bez sebe glavinjao, ranjav i umoran, u vrućici, dok moje oči budu rasle pred osobnim porazom?
Tko će čuvati moj grad, moje prijatelje, tko će Vukovar iznijeti iz mraka? Nema leđa jačih od mojih i vaših, i zato, ako vam nije teško, ako je u vama ostalo još mladenačkog šaputanja, pridružite se. Netko je dirao moje parkove, klupe na kojima su još urezana vaša imena, sjenu u kojoj ste istodobno i dali, i primili prvi poljubac – netko je jednostavno sve ukrao jer, kako objasniti da ni Sjene nema? Nema izloga u kojem ste se divili vlastitim radostima, nema kina u kojem ste gledali najtužniji film, vaša je prošlost jednostavno razorena i sada nemate ništa. Morate iznova graditi. Prvo svoju prošlost, tražiti svoje korijenje, zatim svoju sadašnjost, a onda, ako vam ostane snage, uložite je u budućnost. I nemojte biti sami u budućnosti. A grad, za nj ne brinite, on je sve vrijeme bio u vama. Samo skriven. Da ga krvnik ne nađe. Grad – to ste vi.
PRIČA O NEPRIJATELJIMA
Život je pun zagonetki, ali najzagonetnije je to kako od prijatelja nastaje neprijatelj. Jeste li ikad pomišljali zašto je lakše steći neprijatelja negoli prijatelja. Cijeli sam život želio biti okružen dobrim, vrijednim ljudima, koje svi poštuju i vole. Sreća je bila na mojoj strani, barem do sada. Ostao sam u ruševinama Vukovara, ali s ljudima uzdignuta čela. Mnoge od njih nisam ni poznavao. Mnogi od njih još jučer nisu bili ni svjesni svoje snage. Vjerujte, najljepše što vam se sada u Vukovaru može dogoditi jest da uđete u prostoriju punu ljudi i sa svima se pozdravite.
Često i ne znate, ali događa se da vaši pozdravi, vaše iskrene i dobre želje, ostanu u sjeni nečije mržnje. Jedino što možete jest upitati se jeste li bas vi to zaslužili. To, doduše, neće smanjiti nastalo neprijateljstvo, ali će vam umanjiti tugu, a može se čak dogoditi da se mržnja zanese u svojoj jarosti, pa da samu sebe pretvori u prah, u ništa. A može se dogoditi da mrak zadavi svaku ružnu misao.
Ali to se može dogoditi tek ako je u svijetu ostalo makar malo ljubavi.
Zato, ako je u vama ima, ne štedite je. Podijelite, dajte djelić svoje ljubavi prvome do sebe i bit će manje neprijatelja. Za početak dovoljno je i to.
PRIČA O ZAGRLJAJU
Kad sam bio mali, posve mali, nisam volio da me gospođe, koje su susretali moji roditelji, grle i ljube. Svašta su me ispitivale, ponekad i takve gluposti da sam se čudio njihovoj hrabrosti. Ali sam mislio da je to dio neke igre, ritual koji one moraju proći da bi poslije mogle razgovarati s mojim roditeljima. Meni je to ipak bilo suviše nepristojno, ali sam pristajao na sve. Znao sam čak lijepo pozdraviti. Naučili su me stariji stotinama sitnih pojedinosti koje sam smatrao nevažnima. I onda opet rat. Tek kada smo ostali goli i bosi pred strašnom životnom neumitnošću, kada smo skinuli sa sebe sve prljave navike koje smo navlačili svako jutro pred zrcalom, a zaboravljali ih skidati, kada smo se riješili svega onog što nas čini opasnima, tek tada smo se onako jadni, i opet mali, pod zvijezdama zagrlili. I ja sam sada konačno shvatio važnost i bit zagrljaja. Kada nekoga grlite, to je znak da više nemate riječi zahvalnosti što je s vama, to je ono hvala koje vas pokreće da u tom trenutku živite samo za tu bliskost. A nije bilo tako. Zagrljaji su bili najjeftiniji način da preživite susret do kojeg vam uostalom nije stalo. Mislim da će ljudi koji žive ovaj rat još dugo u svojoj svijesti nositi iskon te geste. Tako i treba. Da smo svi to znali, možda svega toga ne bi niti bilo. Kada nekoga grlite, učinite to punim srcem, cijelim bićem, jer ne znate što će vam donijeti sljedeći trenutak.
Siniša Glavašević (1960-1991) a fost un jurnalist, publicist și prozator croat. Este considerat a fi un simbol al jurnalismului de război din Croația și unul dintre eroii războiului. A lucrat la școală ca bibliotecar, a fost crainic, iar apoi și editor la Radioul croat din Vukovar. A fost rănit cu o schijă și dus la spitalul din Vukovar. După căderea orașului Vukovar în 19 noiembrie, a fost luat din spital, împreună cu alți răniți, și i s-a pierdut urma. În februarie 1997 s-a aflat că a fost executat și îngropat într-o groapă comună la fosta fermă Ovčara în 20 noiembrie 1991.
Volumul Povești din Vukovar a fost tipărit postum și reprezintă singura sa operă literară care a supraviețuit. Conține 24 de texte lirice scurte, pe care Siniša Glavašević le-a citit la radio în zilele asediului orașului său natal. Aceste reflecții despre viață, oameni, război, bine și rău sunt ultimele sale profunde și calde mesaje de dragoste și speranță către concetățeni, dar și către noi toți.
POVESTE DESPRE ORAȘ
Renunț la orice căutare a dreptății și a adevărului, renunț la încercarea de a subordona idealurile propriei mele vieți, renunț la tot ceea ce chiar ieri consideram necesar pentru un început bun, sau pentru un sfârșit bun. Probabil că aș renunța și la mine însumi, dar nu pot. Pentru că cine va rămâne dacă toți renunțăm la noi înșine și fugim în frica noastră? Cui să-i las orașul? Cine îmi va păzi orașul când nu voi mai fi, în timp ce mă voi căuta în gropile de gunoi ale sufletelor omenești, în timp ce voi rătăci așa singur, fără de mine însumi, rănit și obosit, cu febră, în timp ce ochii mei se măresc în fața înfrângerii personale?
Cine îmi va păzi orașul și prietenii, cine va scoate Vukovarul din întuneric?
Nu există spate mai puternice decât ale mele și ale voastre, și prin urmare, dacă nu vă este greu, dacă încă în voi au rămas șoapte tinerești, alăturați-vă. Cineva mi-a atins parcurile, băncile pe care sunt încă gravate numele voastre, umbra în care ați dat și totodată ați primit primul sărut – cineva pur și simplu a furat totul pentru că altfel cum se explică faptul că nici Umbra nu mai există? Nu mai există vitrina în care v-ați admirat propriile bucurii, nu mai există cinematograful în care ați vizionat cel mai trist film, trecutul vostru este pur și simplu devastat și acum nu mai aveți nimic. Trebuie să construiți din nou. Mai întâi trecutul vostru, să vă căutați rădăcinile, apoi prezentul, și apoi, dacă vă mai rămâne putere, investiți-o în viitor. Și orașul, nu vă faceți griji pentru el, el tot timpul a fost în voi. Doar ascuns. Ca să nu-l găsească călăul. Orașul – sunteți voi.
Studentă-traducătoare: Petra Košanski
Îndrumătoare: Silvia Giurgiu și Ivana Olujić
POVESTE DESPRE DUȘMANI
Viața este plină de enigme, dar cel mai enigmatic lucru este modul în care un prieten devine dușman. V-ați întrebat vreodată de ce este mai ușor să vă faceți dușmani decât prieteni? Toată viața mi-am dorit să fiu înconjurat de oameni buni, valoroși, pe care toată lumea îi respectă și iubește. Norocul a fost pe partea mea, măcar până acum. Am rămas în ruinele Vukovarului, dar cu oameni care au ținut capul sus. Pe mulți dintre ei nici nu i-am cunoscut. Mulți dintre ei chiar ieri nu-și dădeau seama de puterea lor. Credeți-mă, cel mai frumos lucru care vi se poate întâmpla acum în Vukovar este să intrați într-o încăpere plină de oameni și să vă salutați cu toată lumea.
Adesea nici nu știți, dar se întâmplă ca saluturile voastre, sincerele voastre urări de bine să rămână în umbra urii cuiva. Singurul lucru pe care îl puteți face este să vă întrebați dacă ați meritat voi asta. Desigur, asta nu va reduce dușmănia, dar vă va diminua tristețea și chiar se poate întâmpla ca ura să se lase purtată de furia ei și să se transforme pe ea însăși în praf, în nimic. Sau se poate întâmpla ca întunericul să stranguleze orice gând urât.
Dar acest lucru se poate întâmpla doar dacă a mai rămas măcar puțină dragoste în lume.
Așadar, dacă o aveți în voi, nu vă abțineți. Împărțiți, dați o bucată din dragostea voastră primei persoane de lângă voi și vor fi mai puțini dușmani. Pentru început, și asta este suficient.
Studentă-traducătoare: Anamaria Božić
Îndrumătoare: Silvia Giurgiu și Ivana Olujić
POVESTE DESPRE ÎMBRĂȚIȘARE
Când eram mic, foarte mic, nu-mi plăcea ca doamnele cu care părinții mei se întâlneau să mă îmbrățișeze și să mă sărute. Mă întrebau tot felul de chestii, uneori prostii așa de mari că eram uimit de îndrăzneala lor. Dar credeam că aceasta e o parte a unui joc, un ritual pe care ele trebuie să-l îndeplinească pentru ca apoi să poată vorbi cu părinții mei. Mi se părea totuși destul de nepoliticos, dar acceptam totul. Și chiar știam să salut politicos. Bătrânii mei m-au învățat sute de chestii mărunte pe care eu le consideram irelevante.
Și apoi iarăși războiul. Abia când am rămas goi și desculți în fața inevitabilității înfricoșătoare a vieții, când am dat jos de pe noi toate obiceiurile murdare pe care le îmbrăcam în fiecare dimineață în fața oglinzii, însă uitam să le dăm jos, când am scăpat de tot ceea ce ne făcea periculoși, abia atunci, așa prăpădiți, din nou mici, sub cerul înstelat ne-am îmbrățișat.
Iar acum am înțeles și eu, în sfârșit, importanța și esența îmbrățișării. Când îmbrățișați pe cineva, e semn că nu mai aveți cuvinte de recunoștință că vă e alături este acel mulțumesc care vă îndeamnă să trăiți în acel moment numai pentru acea apropiere. Însă nu era așa. Îmbrățișările erau modul cel mai ieftin de supraviețuire într-o întâlnire de care nu vă păsa. Cred că oamenii care trăiesc acest război vor purta în conștiința lor primordialitatea acestui gest pentru mult timp. Așa și trebuie să fie. Dacă toți am fi știut acest lucru, poate că toate astea nu s-ar fi întâmplat. Când îmbrățișați pe cineva, faceți-o cu toată inima, cu toată ființa, pentru că nu știți ce vă va aduce momentul următor.
Studentă-traducătoare: Lorena Juršić
Îndrumătoare: Silvia Giugiu și Ivana Olujić