Silvia Šesto (1962.) autorica je 14 knjiga (romana, kratke prozne, pjesama, dramskih tekstova) za odrasle i čak 54 za djecu. Dobitnica je više nagrada za svoje književno djelo, osobito za književnost za djecu i mlade. Mnogi njezini tekstovi namijenjeni mladim naraštajima izvode se i na pozornicama. Silvia Šesto autorica je koja se bavi suvremenim, često i osjetljivim temama i problemima s kojima se suočavaju mladi u društvu – u odnosu s roditeljima, odraslima općenito i s vršnjacima. Njezine tekstove odlikuje specifičan, živ i autentičan jezik obojen žargonom mladih i zagrebačkim dijalektizmima. Među najpoznatijim su joj djelima romani Debela, Dnevnik prve ljubavi, Vanda te zbirke priča kojima je pripovjedač dječak poznat po nadimku Bum Tomica.
Za naše najmlađe čitatelje izabrali smo ovaj put duhovitu i dojmljivu kratku priču iz zbirke Bum Tomica 2 u kojoj će podjednako uživati i djeca i roditelji.
Silvia Šesto (n. 1962) este autoarea a 14 cărți (romane, proză scurtă, poezie, texte dramatice) pentru adulți și nu mai puțin de 54 de cărți pentru copii. A fost distinsă cu numeroase premii pentru opera sa literară, în special pentru literatura pentru copii și tineri. Multe dintre textele ei destinate generațiilor tinere au fost adaptate și pentru scenă.
Silvia Šesto este o autoare care abordează teme contemporane, adesea sensibile, și probleme cu care se confruntă tinerii în societate – în relația cu părinții, cu adulții în general și cu prieteni, copii de aceeași vârstă. Textele ei se remarcă printr-un limbaj specific, viu și autentic, colorat de argoul tinerilor și de dialectisme din Zagreb.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără romanele Grasa, Jurnalul primei iubiri, Vanda, precum și volumele de povestiri în care naratorul este un băiat cunoscut sub porecla Ok Tomiță.
Pentru cei mai mici dintre cititorii noștri am ales, de această dată, o povestire scurtă, amuzantă și impresivă din volumul Ok Tomiță 2, care va fi pe placul atât al copiilor, cât și al părinților.
PROSTAK
– Da mu pas, hm, hm.. hebemti, hm, hm, pa tko je taj idiot koji je napravio taj hebeni, da mu hebem mater… – gospon striček, radnik u plavom kombine zonu, nešto je htio zakucati na zid nove trokatnice koja se gradila blizu dječjeg vrtića. Mama me taj dan zamolila da idem po Piksija jer je ona bila u onom svojem vremenskom škripcu. Osim što je morala napraviti nešto za posao, morala je dovršiti ručak i još skočiti meni na roditeljski. To mi je sve uredno nabrojila i ja se nisam bunio kad me lijepo zamolila kako to samo ona zna:
– Molim te, Tomice, idi ti po malog… Može?
Bio sam na granici da izustim ono „bum”, ali zbilja se odvikavam. I uspjelo mi je. Nekad znam i sto puta u sebi bum, bum, bum, ali onako za pravo, na van, ne.
Kontroliram se. Klinjoli nije bilo baš drago što sam ja došao po njega jer je to značilo da je došao braco s praznim džepovima i da nema ništa od soka i slanca. Ali, mi slio sam ja i na to, pa sam zvrknuo, naravno iz njegove kasice-trasice, jer je moja prazna od davnina, nekoliko kuna. Mamu nisam ni pitao za lovu jer je bila u takvoj žurbi da je nisam htio prekidati.
– Ti?! – gledao me kao da vidi klokana u ormaru za cipele.
– Ja!
– Zakaj ti?
– Zato kaj mama ne može. Ima gužvu.
– Dobro – skinuo je papuče i pomirio se sa sud binom. Valjda je bio sretan što je uopće netko došao po njega. Možda se sjetio prošlogodišnjeg slučaja kad je mama tati rekla:
– Zvonko, ti ideš po Darkasa, ja neću stići.
–U redu – rekao joj je tata preko telefona, ali kako njega jako rijetko zapadne da ide po malog, tako je to istog trena i zaboravio. Onda se dogodilo da je došlo pet sati i da smo se svi skupili na kasnom ručku, ali Piksa je nedostajao. I ja sam to prvi primijetio.
– Mali?! – mama je zurila u tatu.
– Kaj me tak gledaš? Pa ti uvijek ideš po malog.
– Ja? To je točno, ali danas sam ti rekla… – onda se tata lupio po čelu i sjetio da ga je mama nazvala, ali se i opravdavao:
– Čuj, drugi put me nazovi malo kasnije. Tko bi popamtio sve to od jutra…
Po Piksija smo poslije toga svi išli. Naravno, zbog pretrpljena straha koji je mali proživio s dežurnim tetama, tata mu je kupio malu lokomotivu, ja sam mu nosio lizalicu, seka bojanku, a mama vrsto obećanje da se to više neće ponoviti. Mali nas je gledao vrlo, vrlo ljutito:
– Ne volim vas više – rekao je tužno.
Zato mislim da se u ovom slučaju Piksi smirio jer – bolje išta nego ništa. Ali, kad sam mu pokazao one kune, naglo se razveselio. I krenuli smo… Na izlazu iz vrtića gradila se ta zgradurina. Piksi je nadgledavao radove od samih početaka. Bilo je tu svakakve mehanizacije, a osobito su mu se sviđali buldožeri i miješalice. Ja bih tu i tamo prošao pokraj nje kad sam s dečkima išao na školsko igralište.
Kad smo taj dan naišli na onog stričeka radnika, zgrada je bila pri kraju. I pročelje su joj već napravili.
– Zakaj je tak prost? – upitao me Piksi dok je ovaj dalje psovao i psovao. Sve „po spisku“.
– Nemam pojma. Pitaj ga ti!
– I bum! – odlučno je rekao moj bracek.
– Striček! – s leđa ga je zazvao dok je ovaj i dalje glasno i jasno izgovarao: da ti pas… da ti ovaj, da ti onaj, onome i ovome, svima.
– Striček! – ponovio je Piksi jer ovaj od svojih psovki ništa nije čuo. U međuvremenu su iza naših leđa prolazili ostali klinci po koje su došle mame i tate. Faca je i dalje psovala, najsočnije kaj sam ja do tada u životu čuo, ali tu neku stvar nije mogao srediti. Pomalo sam se i pribojavao da onim čekićem u lijevoj ruci i odvijačem u desnoj ne bi u bijesu pokušao nešto prema nama, pa sam predložio Piksu:
– Daj, idemo, vidiš da ima puno posla.
– Nema puno posla, nego puno kune – a onda mu se opet obratio: Striček! Striček!!! no glasnije i čovjek se okrenuo.
– Hmuhm? … izgovorio je nešto, a to je valjda trebalo značiti: što sad ti, klinjo, hoćeš, ne vidiš li da imam briga preko glave…
– Zakaj vi, striček, tak jako psujete? – upitao ga je, a ovaj se zbunio da se zbuniti više nije dalo… Mislim da mu je bilo jako neugodno.
– Ovaj, znaš… Ovaj, ne mogu… Mislim… Pojma nemam. Ja sam prostak. Evo zakaj!… rekao je to na rubu plača, dok mu se znoj slijevao niz leđa.
– Drago mi je. Ja sam Darko… i moj mu je brat pružio ruku u znak upoznavanja kao da je ovaj rekao neko svoje ime, recimo Željko ili Krešo. Totalna ludnica. Malac od mog brata izgledao je zadovoljan i rekao mi je da možemo dalje. Čovjek je zašutio i pokušavao nešto s onim alatom ne otvarajući usta. Hodali smo prema mjestu gdje smo svečano kupiti sok i slanac. Šutjeli smo. Nakon dvije ili tri minute Piks je izvalio:
– Prostak?! Čudno ime, kaj ne, braco?
| PORCOSU – ‘Tu-ți Paștele mă-tii, hm, hm… ‘tu-ți, hm, hm, cine-i idiotul ăla care a făcut rahatu’ ăsta, ‘tu-ți mama mă-tii… domnu’ nenea, un muncitor în salopetă albastră, încerca să bată ceva în peretele unui bloc nou cu trei etaje care se construia în apropierea grădiniței. Mama m-a rugat în ziua aceea să-l iau pe Piksi de la grădiniță pentru că ea era în criza aia a ei de timp. Pe lângă faptul că trebuia să rezolve ceva pentru serviciu, trebuia și să termine prânzul și să ajungă la ședința cu părinții la școala mea. Mi-a enumerat totul cu grijă și nu m-am plâns când m-a rugat frumos, așa cum numai ea știe să o facă: – Te rog, Tomiță, du-te tu după ăla micu… Bine? Era cât pe ce să-mi scape un „ok”, dar chiar încerc să mă las. Și mi-a reușit. Uneori repet în gând de o sută de ori „ok, ok, ok”, dar tare, adică cu voce tare, nu. Mă controlez. Puștiului nu i-a prea convenit că am venit eu după el, fiindcă asta însemna că a venit fratele cu buzunarele goale și că n-o să pupe nici suc, nici covrig. Dar, m-am gândit și la asta, așa că am șterpelit din pușculița lui bineînțeles, fiindcă a mea era goală de secole, câțiva bănuți. Nu i-am cerut mamei parale pentru că era atât de grăbită și n-am vrut s-o deranjez. – Tu?! m-a privit de parcă ar fi văzut un cangur în dulapul de pantofi. – Eu! – Da’ de ce tu? – Pentru că mama n-a putut. Are prea multe de făcut. – Bine, și-a dat papucii jos și s-a împăcat cu soarta. Probabil că era fericit că a venit cineva după el. Poate și-a amintit de incidentul de anul trecut când mama i-a spus tatălui: – Zvonko, mergi tu după Darko, eu nu voi avea timp. – În regulă, i-a spus tata la telefon, dar cum el rareori trebuie să meargă după cel mic, a și uitat imediat. Apoi s-a întâmplat că s-a făcut ora cinci și că ne-am adunat toți la masă pentru un prânz întârziat, dar Piksi lipsea. Eu am fost primul care a observat. – Ăla mic?! mama s-a uitat fix la tata. – De ce te uiți așa la mine? Tu mergi întotdeauna după el. – Eu? Așa e, dar azi ți-am spus… atunci tata s-a lovit cu palma peste frunte și și-a amintit că mama îl sunase, dar și-a găsit o scuză imediat: – Auzi, data viitoare sună-mă mai târziu. Cine poate să-și amintească tot ce a fost spus dimineața… După Piksi am mers cu toții. Desigur, pentru frica prin care a trecut împreună cu educatoarele de serviciu, tata i-a cumpărat o locomotivă mică, eu i-am dus o acadea, sora o carte de colorat, iar mama i-a făcut o promisiune fermă că nu se va mai întâmpla niciodată. Cel mic ne-a privit foarte, foarte supărat: – Nu vă mai iubesc, a spus trist. De aceea cred că de data asta s-a liniștit pentru că mai bine oricum decât nicicum. Dar când i-am arătat banii, s-a înveselit brusc. Și am pornit… La ieșirea din grădiniță se construia ditamai clădirea. Piksi supraveghea lucrările încă de la început. Erau fel de fel de utilaje acolo, dar lui îi plăceau în special buldozerele și betonierele. Eu mai treceam pe lângă clădire din când în când, când mergeam cu băieții la terenul de sport al școlii. În ziua aceea când am dat peste acel nene muncitor, clădirea era aproape gata. Chiar și fațada era deja terminată. – Da’ de ce-i așa de porcos? m-a întrebat Piksi, în timp ce omul continua să înjure și să înjure. Pe toți „pe rând”. – Habar n-am. Întreabă-l tu! – Chiar o să-l întreb! a spus hotărât frățiorul meu. – Nenea! l-a strigat când s-a aflat în spatele lui în timp ce acesta continua să pronunțe tare și răspicat: ‘tu-ți Paștele mă-tii… tu-ți aia, tu-ți ăla, tu-ți ăla și ăsta și pe toți. – Nenea! a repetat Piksi, pentru că muncitorul nu-l auzea din cauza înjurăturilor. Între timp, pe lângă noi treceau alți copii după care veniseră mamele și tații. Nenea continua să înjure, mai creativ decât auzisem vreodată în viața mea, dar tot nu reușea să rezolve ce avea de făcut. Începusem să mă tem că, de nervi, cu ciocanul în mâna stângă și cu șurubelnița în dreapta, ar putea să ne facă ceva necugetat, așa că i-am sugerat lui Piksi: – Hai, să mergem, vezi bine c-are mult de lucru. – N-are mult de lucru, înjură mult, apoi i s-a adresat din nou: Nenea! Nenea!!! de data asta mai tare și omul s-a întors. – Hmhm? a mormăit ceva, care probabil însemna: ce vrei, măi copile, nu vezi că am destule pe cap… – De ce înjurați așa tare, nenea? l-a întrebat Piksi, iar omul s-a fâstâcit cum rar am văzut pe cineva… Cred că i-a fost foarte rușine. – Eh, știi… Eh, nu pot… Adică… habar n-am. Io-s porcos. De aia! a spus aproape cu lacrimi în ochi, în timp ce-i curgea transpirația pe spate. – Îmi pare bine. Eu sunt Darko, și fratele meu i-a întins mâna ca să facă cunoaștință, de parcă omul i-ar fi spus cum îl cheamă, să zicem, Željko sau Krešo. Ce nebunie! Micuțul meu frate a părut mulțumit și mi-a spus că putem merge mai departe. Omul a tăcut și a încercat să facă ceva cu uneltele fără să mai scoată un cuvânt. Mergeam spre locul unde urma să cumpărăm cu fast suc și covrigi. Amândoi tăceam. După două-trei minute, Piksi a zis: – Porcos?! Ce nume ciudat, nu-i așa, frățioare? Traducere: Delia Ćupurdija |
