ePrivacy and GPDR Cookie Consent by TermsFeed Generator

Sanja Lovrenčić: Peștele de aur și Arielul pentru est

Prezentare: Ivana Olujić / Traducerea: Delia Ćupurdija

Sanja Lovrenčić s-a născut în 1961 în Knin, în partea Croației numită Dalmația. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Zagreb. Opera sa literară este foarte bogată și extrem de diversă pornind de la activități de traducere, editare și publicare trecând prin scris și ajungând până la proiecte de încurajare a lecturii și la realizarea de cărți artistice scrise de mână și pictate manual (în parteneriat cu artista plastică Iva Valentić). În calitate de scriitoare se conturează prin diferite scrieri: publică poezii, proză scurtă, romane, piese de teatru și drame radio. Ea are succes atât ca autor pentru copii cât și pentru adulți. Uneori experimentează. Astfel, cartea ei Jurnalul dublu al unei femei cu un dragon este un roman împletit cu dramă, iar În căutarea Ivanei, biografia Ivanei Brlić-Mažuranić este împletită cu povestea originii cărții – nu numai despre căutarea surselor despre viața Ivanei ci și despre modul în care această căutare o afectează pe biografă.

FOTO: Neven Petrović

Volumul de proză scurtă Peștele de aur și Arielul pentru est a fost publicat în 2010. Unele dintre texte au fost pregătite pentru radio și citite în emisiunea Riječi, riječi. Deși textele din volum sunt uniforme ca lungime – le putem defini ca „povestiri foarte scurte” („short short stories“) – împărțirea în trei părți reprezintă trei cercuri tematice clare. În timp ce prima parte, intitulată Cuvinte, include scurte note din viața de zi cu zi (nu neapărat autobiografice) dintre care multe sunt stilistic la un pas de poezie în proză, a doua parte, Jurnalul de navigație, o serie de jurnale de călătorie și a treia, Note dintr-o primăvară dificilă, un jurnal unic sau chiar un mini-roman despre despărțirea de cineva drag, despre moarte. Sanja Lovrenčić scrie cu căldură și nostalgie despre anumite momente din viață sau despre destinele umane plecând adesea de la detalii (parfumul Pino Silvestre, pantofi roșii) care determină personajul să aibă o privire retrospectivă asupra întregii sale vieți. Scrierile ei sunt poetice, pitorești, adesea impregnate de ficțiune și deseori de umor.

 

Din ghidul turistic: rent-a-cat

 

În acel oraș oamenii petrec mult timp stând în locuri ciudate și așteptând autobuze care vin rar și imprevizibil.

Unii stau și se privesc doar din când în când, de cele mai multe ori ostil, riduri adânci li se brăzdează pe frunte și este greu de spus la ce se gândesc cu adevărat în spatele acelei măști afișate, sunt într-adevăr atât de morocănoși, atât de critici, atât de prost dispuși și se grăbesc într-adevăr fiindcă se uită  mereu la ceas. Justificată este furia lor, desigur, pentru că aceste autobuze în conformitate cu dreptul și legea și orarul ar trebui să sosească, dar nu sosesc. Justificată este furia lor pentru că în centrul acelui oraș autoturismele sunt interzise. Și poate că i-ar apuca nervii pe acești oameni nemulțumiți pe drept, poate ar lua-o pe jos dacă simțul lor de orientare nu ar fi atât de prost, dacă în acel oraș n-ar fi atât de greu să te orientezi în general, dacă orașul n-ar fi atât de imens și de întortocheat astfel încât doar cu autobuzul să se poată ajunge undeva. Pe oamenii morocănoși nici chiar serviciul de închiriere pisici nu-i poate ajuta prea mult pentru că lor, de regulă, nu le plac pisicile.

Alții își petrec totuși mai vesel timpul în stații care sunt numite stații pe bună dreptate pentru că în ele se staționează. Aceștia fac cunoștință, spun glume, se destăinuiesc, își povestesc viețile cu un entuziasm romantic lăsând la o parte detaliile nesemnificative temându-se că nu vor avea destul timp, că poate autobuzul va sosi înainte ca să povestească ce-i mai important. Iar poveștile lor se conturează neted și frumos, mai frumos decât realitatea, cu toate că, uneori, sunt un pic prea repede terminate și parcă le lipsește ceva. Uneori, ei dezvăluie prea mult din intimitatea lor, se rușinează pentru un moment, uneori râd prea tare la propriile lor glume, uneori, pur și simplu, pălăvrăgesc prea mult doar pe jumătate conștienți de faptul că atât de multe cuvinte dezvăluie limitele lor, defectele lor ascunse, mărunta lor meschinărie rușinoasă. Din fericire, există serviciul de închiriere pisici.

Și încă ce pisici!

Turistului superficial i se poate părea că acestea sunt într-adevăr singurele ființe în această lume plină de imagini care se mișcă. Mari, frumoase, moi, lucioase, sătule și, de obicei, bine dispuse. Însăși furgoneta care le transportă de la o stație la alta răspândește în jur o căldură pisicească.

Turistului superficial i s-ar putea părea, de asemenea, că oamenii (din ambele grupuri) așteaptă autobuze doar ca să petreacă ceva timp cu pisicile – și că autobuzele chiar de aceea întârzie. Pentru că fiecare sosire a furgonetei este întâmpinată de valuri de bucurie, de zâmbete de ușurare.

Este important de menționat faptul că este absolut interzis să fotografiezi pisicile.

 

Peștele de aur – o variație

 

Totul a început în acea zi în care a prins un pește de aur. Un pește, da, a fost un pește, cu toate că lui după aceea, uneori, i se părea că a fost, de fapt, un cal. În orice caz, a fost ceva auriu și pentru o clipă al lui.

Lasă-mă liber, a spus, și îți voi îndeplini trei dorințe.

Da, totul a fost normal, așa cum era de așteptat. Și el ar fi trebuit să fie normal și să rostească trei dorințe oarecare, deși chiar și unui copil îi este clar că nimeni n-a avut niciodată niciun folos din asta și că ar fi fost mai bine să mănânce peștele. E foarte greu să mănânci ceva ce vorbește.

Dar el a vrut să pară deștept, cu toate că nivelul unei astfel de deșteptăciuni poate fi discutabil. Poate că nici măcar n-a fost deșteptăciunea lui, ci a tuturor acelor isteți care spun: eu știu ce mi-aș dori.

Am doar o singură dorință, a răspuns el solemn, ca toate dorințele mele să mi se îndeplinească.

Da, da, a spus creatura magică, așa răspund toți astăzi.

Și a oftat adânc, atât cât poate ofta un pește.

Știi, zise peștele, mă tem că ți se va întâmpla exact invers, tot ce îți dorești nu ți se va împlini, cred, poate că ți se va îndeplini, dar numai dacă nu spui niciun cuvințel nimănui, nici măcar ție însuți. Va trebui să înveți să disprețuiești tot ceea ce dorești și să consideri dezirabil tot ceea ce nu-ți trebuie.

Poate că după ce a rostit aceste cuvinte peștele a rânjit. Sau poate că nu.

Stai! a strigat el, dar peștele (dacă nu cumva a fost un cal) își întinse aripile magice și își luă zborul.

Îl credea clar foarte prost, căci din zbor i-a mai spus  încă o dată: ai grijă să nu-ți dorești ceea ce vrei cu adevărat! Un om căruia trebuie să i se spună totul de două ori.

Și-au început problemele cu propozițiile. Ce doriți? l-ar fi întrebat într-o cafenea. Cafea cu lapte, un pahar de bere … de îndată ce ar fi răspuns cu sinceritate la astfel o întrebare banală s-ar fi trezit pe mal, până la genunchi în apa rece din care se ivea peștele privindu-l mustrător. Apoi, trebuia să se întoarcă acasă pe jos, cu pantofii uzi.

Când a învățat denumirea cocktail-urilor și a băuturilor ciudate – de care nu avea nevoie și pe care nici nu le dorea într-adevăr – viața lui a devenit oarecum mai ușoară. Ce doriți? Puteți să-mi aduceți un eggnog, vă rog? Și într-adevăr, într-o clipită chelnerul s-ar fi întors cu băutura cremoasă. A fost atât de fericit când a reușit prima dată. Dar ce-i mai rău de-abia urma să se întâmple.

S-a îndrăgostit. Nu vreau să mă sune, bombănea în sine și cu voce tare. Nu vreau să o văd. Nu vreau să facă chestia asta și aia cu mine… dar forțele cerești nu aprobă metoda minciunii – și adesea se trezea până la genunchi în apa rece. A schimbat tactica, i-a căutat defecte și deficiențe, a batjocorit-o și a curtat alte femei. Cu astea n-a fost ea de acord, mai precis, după mai multe seri petrecute în acest mod în compania prietenilor și amicilor comuni, ea a început să se ferească de el. Și el încerca cu disperare și chiar inutil să găsească plăcere în sexul cu diferite femei de care nu-i păsa.

A vrut să se angajeze. Și-a depus dosarul. L-au chemat la interviu. Totul a mers bine până când omul din partea cealaltă a biroului nu i-a pus întrebarea fatală: vreți cu adevărat acest loc de muncă? Da, a răspuns el fără să se gândească – în plus, ar fi fost chiar ciudat dacă ar fi reușit să spună altceva – și s-a trezit din nou printre pești. Și a trebuit să se întoarcă acasă cu pantofii uzi, gândindu-se că poate ar putea obține un loc de muncă într-o bancă sau la un serviciu de marketing.

Cu timpul, din cauză la toate astea, a făcut gripă. Stătea întins în pat și o doctoriță drăguță îi venea în vizită la domiciliu. În fiecare zi îi aducea medicamente – pe care el nu le lua – și se uita îngrijorată la mercurul termometrului pe care el reușise să-l ridice la temperaturi foarte înalte. În cele din urmă, ea l-a întrebat într-un mod foarte serios: dar chiar nu doriți să vă faceți bine? Nu știu, a răspuns el cu un aer melancolic și viclean, dar iar a dat greș. Marea era tulbure și văluroasă, și foarte rece.

M-am săturat! a spus el, la dracu’ cu toate!

Oh, asta-i bună! a zis un pește foarte mare, foarte bătrân și foarte aurit care ieșea din apă. Vom face o excepție și-ți vom îndeplini dorința.

Și apoi nu a mai fost nimic.

 

Ariel pentru est

 

Ce vreți să vă aduc? a întrebat.

Ei au expus lista lor obișnuită de dorințe deloc modestă în care se găseau săbii, jucării transformers, pistoale cu apă. Și încă câteva lucruri.

Vreau…  am rostit și apoi am așteptat să se facă liniște. Nu s-a făcut.

Vreau doar o obișnuită, mică, cea mai mică… am încercat din nou, încercând să stârnesc curiozitatea familiei mele. Dar nu am stârnit-o.

Ascultă-mă! am rostit cuvintele fatale și de îndată în aer s-a făcut simțită o adiere de rezistență: ea vrea să fie ascultată?! Vreau doar o cutie de detergent Ariel, am spus. Cuvintele mi-au luat-o înaintea gândurilor. O cutie mică, cea mai mică pe care o găsești în magazin.

Dar de ce? a venit întrebarea. Doar avem Ariel în baie.

Exact, am spus. Dar ăsta e din est și vreau să-mi aduci din vest.

Apoi trebuie să mă mai gândesc și la asta, a spus el și așa a oftat de și o piatră ar fi plâns. Și apoi, trebuie să aduc un kilogram în plus în bagaj, aș putea avea probleme la aeroport …

Doar o cutie mică, cea mai mică cutie de 600 de grame, l-am rugat ca o adevărată eroină – modestă, frumoasă și timidă. Știu că-ți este foarte greu, dar poți să-mi aduci doar cutia goală.

Și ce am să fac cu detergentul?

Am să-l arunc în canalizare, am spus și-am ieșit din cameră fără a mai arunca nicio privire înapoi la fața lui îngrozită.

De fapt, cutia aceea aproape că nici nu-mi trebuia, dar dacă omul vrea să fie sigur…

Călătorul a plecat, eu am rămas. Îngropată sub un morman de cereri urgente care atunci, ca de fiecare dată când el pleca în călătorie, îmi cădeau asupra nepăsătoare.

Și nimeni între timp nu a abolit școala. Nici nevoia de a mânca. Și mașina de spălat haine continua să se învârtă fericită ajutând ziua să treacă mai repede. De obicei, rezist cu ușurință în primele trei zile. În a patra, răbdarea îmi este pe sfârșite. În a cincea apare disperarea, iar în a șasea – un miracol datorită căruia o luăm de la început cu forte noi…

Din fericire, în a treia zi partenerul meu de viață trebuia să se întoarcă. Din nefericire, în a treia zi a sunat și mi-a spus că a încheiat o afacere excelentă și că ne vedem de abia în următoarea săptămână. Cel mai probabil la sfârșitul săptămânii, nu la început.

A patra zi era sâmbătă, copiii erau la niște prieteni în vecini. Și așa, spre seară, am decis să-mi fac curățenie pe birou. Nu-i distracție mai bună când ești singur și la marginea disperării.

Am mutat toate cărțile de pe birou, de fapt, am mutat tot ceea ce am putut muta. Mi-am pus în față un castron mare, adânc, plin cu apă și-am aprins în el mici lumânări plutitoare. Trebuie să plec, mi-am șoptit, trebuie să plec de aici într-un fel. Am închis ochii.

Stele, pretutindeni erau stele și mi se părea că cântau. Și era un cântăreț ceresc. Cu vocea lui David Gilmour. Zbura sub stele și de aceea era invizibil. Și vocea lui zbura fără să dea ascultare trupului său, se rotea în jurul capului meu, agățându-se de lobii urechilor mele: poți face diferența, crezi că poți face diferența, diferența …

Unde ești? l-am întrebat.

Aproape.

Unde aproape?

Pământul nu mă ține așa că sunt sus.

De ce nu te ține pământul?

Nu știu să fac diferența, întotdeauna mă retrag din joc.

Să faci diferența – între ce?

Între acest rai și acel iad, între ceea ce am nevoie și ceea ce admir, între ceea ce vreau și ceea ce nu vreau …  nici între vântul bun și vântul care aduce furtuna, între strigătul unui pescăruș și strigătul unui copil …

Vocea lui aluneca inevitabil într-un cântec …

Arielul din est și Arielul din vest? am spus – și-am distrus tot farmecul.

Totul a reintrat în normal, ultimele stele au zburat pe ecranul computerului. Povestea a rămas în bucăți.

Când a sosit cutia s-a confirmat ceea ce știam deja – Arielul din est are fosfați, cel occidental n-are garantat.

Călătorul fiind o persoană preocupată de protejarea mediului a adus o cutie întreagă.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.