Cu ilustraţii de Andrei Măceşanu
Ilustracije: Andrei Măceşanu
Capitolul 1
O barză şi misiunea ei
Zilele dinainte fuseseră însorite. În numai o săptămână cenuşiul se preschimbase în verde, făpturile toate ieşiseră în drum ca să fie mângâiate pe cap de căldura soarelui.Până și din cele mai adânci vizuini ieşiseră toți la soare.
Gata, şi-a zis toată lumea, întinzându-se şi pocnindu-şi oscioarele. Gata cu lâncezeala, c-avem treabă.
Şi s-au pus pe treabă, numai că, de bine ce-a venit, după numai câteva zile, primăvara a fost luată pe sus de un vânt nesuferit care trăgea cu dinţii să smulgă din pomi petalele abia desfăcute.
– Ei, bine măcar că nu-i frig, zise barza.
Doamna Flavia trecuse pe-acasă un pic, ca să-şi mai tragă sufletul. Avea un cuib vechi şi ponosit, pe o turlă de biserică. Rămurelele şi paiele începuseră să curgă din el într-o parte, se străduia mereu să-l cârpească, dar nu mai avea putere şi parcă nici răbdare.
Era bătrână.
Şi locuia într-un sat de oameni bătrâni.
Era ultima misiune pe care o acceptase înainte să se pensioneze: să ducă bebeluşi în cioc unei familii. Numai că de data asta nimerise parcă cea mai grea misiune dintre toate, fiindcă era o familie de purcei de la o micăfermă de peste deal şi, cum purceilor le place să aibă copii mulţi, barza se trezi nevoită să le care în cioc nu unul, nu doi, ci unsprezece porcuşori!
Reuşise deja să ducă zece, rând pe rând, în zilele cu soare. Şi acum, pe vântul ăsta nesuferit, îi rămăsese al unsprezecelea, pe care îl lăsase la urmă fiindcă era cel mai gras. Atârna cel mai greu şi a tot evitat să-l ia, până n-a mai avut încotro.
– Ăsta şi gata, şi-a zis ea obosită, uitându-se în jos, bocceluţa de pânză albă, din care purcelul scosese afară capul lui roz, cu păr alb, ca de moş. M-am săturat de ei de nu mai pot.
Dar după o clipă, uitându-se la el, zise:
– Dragul de tine…
Căci era totuşi inimioasă.
În ultima vreme aştepta cu tot mai multă nerăbdare să iasă la pensie, să aibă tot timpul din lume numai pentru ea.
– Destul am muncit…
Dacă ar mai fi ţinut-o puterile, poate s-ar fi dus în ţările calde, la copiii ei, care plecaseră şi nu mai veniseră înapoi. E mai bine acolo, la ce să mă mai întorc? ziceau ei. Iar ea rămăsese singură de ani buni, în satul ei de bătrăni, care veneau cu greu duminica la biserică, târşâindu-şi picioarele, şi care de fiecare dată se uitau în sus, pe turlă, să vadă dacă mai e acolo cuibul.
Porcuşorul respira greu. Părea c-a adormit şi că sforăie niţel – un pic sforăit, un pic scâncet, în dorul de fraţii lui şi de mama pe care nici n-o cunoscuse încă.
Avusese mult de aşteptat până să-i vină rândul. Barza se întreba dacă nu cumva până acum i s-a făcut şi foame.
– Da, probabil că i s-a făcut destul de multă foame, se gândi ea.
Îl scărpina pe cap cu ciocul, ca să-l liniştească, apoi îi trase pânza bocceluţei peste frunta, ca să-l mai protejeze de vânt, astfel că micuţului îi rămăseseră afară numai râtul cu două nări.
– Ce îngrozitor să ai un bot ca ăsta, se gândi barza, care atunci se uita pentru prima dată cu atenţie la un porcuşor, căci înainte, grăbită cum era, nu avusese timp de ei.
Îi era drag de puii pe care trebuia să-i ducă, dar şi mai tare îi era drag de copiii ei adevăraţi, care acum erau departe şi-şi vedeau de ale lor şi nu mai dădeau doi bani pe ce s-a mai ales de ea.
– Groaznic. Cum să bagi un bot ca ăsta în apă să prinzi peşte cu el?
Oricât de obosită ar fi fost, nu era vreme de pierdut, totuşi. Trebuia să ajungă peste deal înainte de căderea întunericului.
Când era mai tânără, drumul ăsta era floare la ureche, odată cărase chiar şi trei pisoi în aceeaşi bocceluţă şi ajunsese cu ei înainte de ora mesei de prânz.
Dar acum n-o mai ţineau puterile, purcelul era gras, iar vântul nu dădea semne că s-ar potoli prea curând.
De la ziua asta nu-şi dorea decât să se termine. Şi apoi să se întoarcă pe turlă şi să doarmă, păstrând cu grijă sub aripă hârtia pe care mama scroafă trebuia s-o iscălească şi-n care se spunea că toţi cei unsprezece au ajuns cu bine şi că misiunea a fost îndeplinită. Un fel de confirmare de primire.
Era musai să aibă această hârtie iscălită, pentru ca Turnul de Control să-i aprobe retragerea cu acte în regulă.
Prvo poglavlje
Jedna roda i njezina zadaća
Zadnjih je dana bilo sunčano. Za samo tjedan dana sivilo se pretvorilo u zelenilo, a sva su bića izmiljela van da ih sunčeva toplina pomiluje po glavi. Čak i iz najdubljih jazbina svi su izašli na sunce.
Gotovo, rekoše si svi, protežući se i pucketajući koščicama. Dosta je bilo izležavanja, imamo posla.
I bacili su se na posao, samo što je, poslije samo nekoliko dana,tek što je stiglo, proljeće zgrabio neki strašan vjetar koji je svim silama nastojao počupati jedva rastvorene latice s voćaka.
– No, dobro barem što nije hladno. – reče roda.
Gospođa Flavia navratila je malko doma, da predahne. Imala je gnijezdo na jednome crkvenome tornju, staro i oronulo. Granje i slama počeli su s jedne strane ispadati iz njega i stalno se trudila da ga pokrpa, ali nije više imala snage, a izgleda ni strpljenja za to.
Bila je stara.
I stanovala je u selu staraca.
Bila je to posljednja zadaća koju je prihvatila prije umirovljenja: odnijeti u kljunu bebice jednoj obitelji. Samo što ju je, čini se, ovaj put zapala najteža od svih dosadašnjih zadaća, jer je to bila obitelj prasaca na malenoj farmi preko brda, a kako prasci vole imati mnogo djece, roda je bila prisiljena odnijeti im u kljunu ne jedno, ne dvoje, nego jedanaestero praščića!
Već je uspjela prenijeti prvih deset, jedno po jedno, za sunčanih dana. A sad, po ovom nepodnošljivom vjetru, ostao joj je jedanaesti, kojeg je ostavila za kraj jer je bio najdeblji. Bilo je najteži i uporno ga je izbjegavala uzeti, dok nije došlo do toga da više nema kamo.
– Još ovaj i gotovo. – reče si ona umorno, gledajući dolje, u zavežljajčić od bijeloga platna, iz kojeg je praščić podigao ružičastu glavu s bijelom kosom, poput kakva djedice. – Dosta mi ih je, ne mogu više.
No trenutak kasnije, gledajući u njega, reče:
– Dragosti malena…
Jer ipak nije bila srca kamena.
U zadnje je vrijeme sve nestrpljivije iščekivala da ode u mirovinu, pa da ima sve vrijeme svijeta samo za sebe.
– Dosta sam se naradila…
Da je još bila u snazi, možda bi bila otišla u tople krajeve, k svojoj djeci, koja su otišla i nisu se više vratila. Bolje je ondje, čemu da se više vraćam? govorili su oni. A ona je već godinama ostala sama, u svom selu staraca, koji su jedva, vukući noge, dolazili nedjeljom u crkvu, i koji su svaki put pogledavali gore, na zvonik, da vide je li gnijezdo još ondje.
Praščić je teško disao. Činilo se da je zaspao i da malčice hrče – tu i tamo hrk, tu i tamo cvil, iz čežnje za svojom braćom i za majkom koju još nije ni upoznao.
Dobrano se načekao dok nije došao njegov red. Roda se pitala nije li dosad možda i ogladnio.
– Da, vjerojatno je već prilično gladan. – pomisli ona.
Počeška ga kljunom po glavi, da ga umiri, potom mu navuče platno zavežljajčića preko čela, da ga još zaštiti od vjetra, tako da su malenome ostali vani samo rilo i dvije nosnice.
– Kako je grozno imati takvu gubicu. – pomisli roda, koja je tada prvi put pozorno pogledala nekog od praščića, jer prije, kako je bila u žurbi, nije imala vremena za njih.
Bila su joj draga djeca koju je nosila, ali još su joj draža bila njezina prava djeca, koja su sada bila daleko, bavila se svojim poslom i nije ih više bilo briga što je s njom.
– Grozno. Kako možeš ovakvu gubicu gurnuti u vodu i uhvatiti njome ribu?
Kolikogod bila umorna, nije ipak bilo vremena za gubljenje. Morala je stići preko brda prije mraka.
Kad je bila mlađa, taj je put za nju bio mačji kašalj, jednom je čak nosila tri mačića u zavežljajčiću i stigla s njima na odredište prije ručka.
Ali sad više nije bila u snazi, praščić je bio odeblji, a vjetar nije pokazivao nakanu da se uskoro primiri.
Od ovoga dana nije očekivala ništa drugo nego da se završi. I da se ona onda vrati na svoj toranj i da zaspi, pažljivo čuvajući pod krilom papir koji mama krmača treba potpisati i u kojem će pisati da je svih jedanaestero praščića sretno stiglo i da je zadaća izvršena. Svojevrsna potvrda o primitku.
Bilo je neophodno da dobije potpis na tom dokumentu, da bi joj Kontrolni toranj odobrio povlačenje s urednim papirima.
Capitolul 2
Mai apare cineva
Turnul de Control dădea prea multe indicaţii, era de părere doamna Flavia. Pentru ultimul zbor, de exemplu, i se spusese că trebuie să fie însoţită de o barză nouă, care-i va lua locul. S-o instruiască, aşa, în mare. Să-i explice cam ce-ar trebui să facă la un drum, să-i prezinte procedurile în situaţii de urgenţă.
Nu ştia nimic despre această tânără barză, pe care avea s-o întâlneasă înainte de a porni în drumul peste deal cu ultimul purcel. Ştia doar că trebuie să se întâlnească pe monument la ora stabilită.
Monumentul era ceea ce se numeşte un grup statuar, înfăţişând nişte oameni în uniforme militare. Unul dintre ei îi conduce, cu puşca pregătită de atac, iar ceilalţi îl urmează. Feţele nu le sunt prea clar conturate, aşa că nu-ţi dai seama ce simt oamenii chemaţi la luptă, dar bine cel puţin că sunt mulţi şi îngrămădiţi, şi turnaţi în aşa fel încât printre umerii lor e loc numai bine de poposit pentru o pasăre mare, cu picioare lungi. Pentru mai multe păsări, de fapt.
Monumentul era la o intersecţie, la intrarea în sat. Erau şi vreo două băncuţe în faţa lui, dar acolo nu stătea nociodată nimeni, fiindcă oamenii n-aveau pe unde să traverseze.
Doamna Flavia îşi lua inima-n dinţi şi se aplecă să apuce bocceluţa cu ciocul. Purcelul scoase afară un botic panicat, după care urmară doi ochi curioşi şi întrebători.
– Ne întâlnim cu fata asta şi după aia mergem acasă. Hai, stai liniştit acolo şi nu te zvârcoli, că asta mai lipsea. Să ştii că ceilalţî au fost toţi foarte cuminţi.
Purceluşul se zvârcoli.
– Până nu te potoleşti, nu decolăm, zise ea aspru, ca o învăţătoare. N-am avut parte niciodată de pui turbulenţi.
Purcelul scoase un guiţat scurt şi apoi înghiţi în sec.
– Stai liniştit, că ştiu ce-am de făcut. Numai să te ţină cârpa asta.
Micuţul se ascunse de tot în bocceluţă, de nu se mai vedea bucăţică de şorici, iar barza apucă traistă şi-şi desfăcu aripile. Bătu din ele de câteva ori şi apoi se înalţă, simţind imediat că vântul sufla dintr-o parte.
– Să fim atenţi să n-ajungem pe la Costeşti, zise ea amuzată.
Dar nici nu se înalţă bine, că simţi imediat cum i se îndoaie gâtul de la greutate şi că pierde altitudine.
Scrâşni din dinţi şi strânse din ochi a durere.
Porcuşorul înţelese imediat despre ce era vorba şi i se făcu ruşine. Se simţea vinovat să există.
Cu chiu cu vai ajunseseră pe monument, unde poposiră pe umărul ultimului soldat.
Soarele răsărise de-a binelea şi timpul trecea, dar doamna Flavia trăgea nădejde că tânăra barză pe care avea s-o întâlnească era vânjoasă şi dornică de treabă şi că avea să care ea porcuşorul. În felul ăsta, s-ar fi putut încadra numai bine în program şi să ajungă înainte de apus.
Lăsă bocceluţa jos şi se uită împrejur, pe deasupra caselor şi pomilor, dar nu văzu nimic. Doar două săgeţi mici hăt, deasupra ei, brăzdau cerul. Rândunele.
I se părea întotdeauna că rândunelele sunt păsări pe veci tinere, mereu gata să ţâşnească de oriunde, mereu cu energie pentru orice. O apucă o durere vagă de oase. Persoanele tinere îi provocau dureri de oase.
Vântul continua să bată. Acum parcă veneau rafale din toate direcţiile, înfoindu-i berzei penele. Flutura şi bocceluţa, dar purcelul rămăsese în continunare ascuns în întregime de cârpa veche.
– Oare pe unde respiră ăsta micu’? se întrebă ea.
Dădu pânza la o parte cu ciocul, să-i facă loc să scoată botul.
Porcuşorul dădu la iveală râtul mic şi zbârcit. Părea că-şi trage nasul.
I se făcu milă de el, cu toate că nu era mai mult decât un colet pe care trebuia să-l ducă la destinaţie cât mai repede.
Şi barza cealaltă nu mai apărea.
N-ar mai fi stat dacă Turnul de Control nu le-ar fi urmăritfiecare mişcare, dacă n-ar fi trebuit să raporteze acolo tot. Odată cu înaintarea în vârstă ar trebui să devii înţelept şi răbdător, iar ea se străduia să dea dovadă chiar de asta, de înţelepciune şi răbdare.
O durea gâtul de cât se uitase de jur împrejur.
Şi, la un moment dat, în intersecţia pustie, îi atrase atenţia o siluetă lungă şi deşirată, pe două picioare subţiri, care traversa neregulamentar şi se îndrepta spre monument.
Ceva era în neregulă cu persoana asta, care mergea pe jos, deşi părea că fusese proiectată pentru un alt tip de deplasare.
Era o barză!
Purta ochelari cu ramă groasă şi o căciulă tricotată, lungă şi largă, ce-i atârna pe spate. Avea o geantă de umăr petrecută pe după gât. Şi nu era barză, observă doamna Flavia când silueta ajunse foarte aproape, ci un bărzoi extrem de tânăr şi extrem de miop.
– Pe mine m-aşteptaţi? întrebă el când ajunse la baza monumentului.
Bătu din aripi şi se înalţă de pe loc, până la nivelul umerilor soldaţilor. Îşi găsi cu greu echilibrul, pe cuşma unuia.
– N-am mai stat niciodată pe o statuie, se scuză el.
– Ai întârziat, zise doamna Flavia.
– Ăăăă… da… m-am cam rătăcit, răspunse tânărul şi luă cu o aripă GPS-ul care îi atârna la gât. Mi-au dat ăsta de la Turnul de Control…
– Ei, drăcie, zise barza. Au vrut să-mi dea şi mie de anul trecut… Ghidul Păsărilor Sălbatice…
Dar, înainte să mai spună ceva, o voce robotică din mică jucărie o întrerupse:
– Reconfigurarea traseului…
– Da, cred că nu l-am ţinut bine, zise bărzoiul. Oare contează dacă-l ţii răsturnat?
Şi zăngăni cutiuţa electronică, de parcă s-ar fi aşteptat să sune ceva înauntru.
Vocea robotică, parcă zăpăcită de tot, mai spuse o dată:
– Traseului reconfigurarea…
– O cheamă Mariana, râse bărzoiul. M-au întrebat de la Turn, Marcel sau Mariana?
– Şi dumneata eşti…? zise doamna Flavia.
– A, da, exact. Eu sunt Zdrell.
Întinse o aripă, dar n-ajungea până la tovarăsa lui de drum, care oricum nu părea dornică să-i spună că e încântată de cunoştinţă.
– Deci unde trebuie s-ajungem? întrebă el, complet pierdut, cu ochii pe harta de pe GPS. Vlădeştii de Sus, nu?
Doamna Flavia pufăi.
– De Sus sau de Jos? Nu cred că are de Jos. Cred că de Sus, continuă Zdrell. Ştiţi, eu nu prea cunosc zona… Nici n-am mai fost angajat până acum.
– E grea geanta aia? zise doamna.
Dar părea că n-o aude, glisa cu vârful aripii pe ecran.
– Nu, nu, nu… Vreau înapoi, cum mă duc înapoi?
– Cum adică înapoi? întrebă ea uşor panicată.
– Adică aici. Cum mă întorc la meniu?
– Auzi, tu ce specie eşti? strigă iritată Flavia.
Luat prin surprindere, Zdrell ridică brusc ochii din ecran, luă o poziţie de drepţi, ca la armată, şi zise:
– Ciconia ciconia, desigur. Dumneavoastră ce specie sunteţi?
– Mă întreb dacă ne putem înţelege.
– Bineînţeles că putem comunica, nu văd unde bateţi.
– Atunci fii atent Trebuie s-o luăm încolo.
Şi-i făcu semn cu aripa peste deal.
– Şi avem de dus asta.
Şi-i arătă bocceluţa.
– Un porcuşor de 31 de centimetri şi 1 200 de grame, zise Zdrell. Mi s-a transmis de la Turn.
Îşi feri ciocul cu o aripă şi îi şopti doamnei:
– Putem noi să ducem 1 200 de grame?
– E musai, răspunse ea.
Drugo poglavlje
Pojavljuje se još netko
Kontrolni toranj daje previše uputa, držala je gospođa Flavia. Za posljednji let, na primjer, rečeno joj je da će morati imati pratnju nove rode, koja će je naslijediti. Da je pouči, tako, okvirno. Da joj objasni što otprilike treba raditi na putu, da je uputi u procedure u hitnim slučajevima.
Nije znala ništa o toj mladoj rodi, s kojom se trebala susresti prije polaska na put preko brda s posljednjim praščićem. Znala je samo da se trebaju naći na spomeniku u dogovoreno vrijeme.
Spomenik je bio ono što se zove skulpturalna skupina, predstavljao je neke ljude u vojnim uniformama. Jedan ih predvodi, s puškom spremljenom za napad, a drugi ga slijede. Lica im nisu posve jasno oblikovana, tako da se ne razaznaje što osjećaju ti ljudi pozvani u borbu, ali dobro je barem što ih je mnogo i što su na gomili, i izliveni tako da se između njihovih ramena nalazi taman toliko mjesta da predahne velika ptica dugih nogu. Više ptica, zapravo.
Spomenik se nalazio na raskrižju, na ulazu u selo. Bile su i dvije-tri klupe pred njim, ali tu nije sjedao nitko, jer ljudi nisu imali kuda prijeći cestu.
Gospođa Flavia prigne se stisnuta srca da uzme zavežljajčić kljunom. Praščić gurne van uspaničenu njuškicu, za kojom su slijedila dva radoznala i zapitana oka.
– Naći ćemo se s tom curom, pa onda idemo doma. Hajde, miruj tamo i ne meškolji se, još nam samo to treba. Da znaš da su svi drugi bili jako dobri.
Praščić se promeškolji.
– Dok se ne umiriš, ne polijećemo. – reče ona strogo, poput učiteljice. – Nikada nisam imala problematičnu dječicu.
Praščić zarokće kratko, a potom proguta knedlu.
– Miruj tamo, znam ja što mi je činiti. Samo da ova krpa izdrži tvoju težinu.
Mališan se sasvim sakrije u zavežljajčić, da se više nije vidio ni komadićak ružičaste kože, a roda zgrabi torbu i raširi krila. Zalepeće nekoliko puta a potom se uzdigne, osjećajući smjesta da vjetar puše s boka.
– Moramo paziti da ne bismo dospjeli na more. – reče ona zabavljajući se.
No nije se dobro ni podigla, a već je osjetila kako joj se vrat svija od težine i kako gubi visinu.
Zaškrguće zubima i stisne oči od boli.
Praščić smjesta shvati o čemu se radi i postidi se. Osjećao se krivim što postoji.
Teškom mukom stigoše na spomenik, gdje su stali da predahnu na ramenu posljednjega vojnika.
Sunce je sasvim izašlo i vrijeme je prolazilo, ali gospođa Flavia nadala se da je mlada roda s kojom se trebala susresti žilava i željna posla i da će ona ponijeti praščića. Na taj način, mogle bi taman ispoštovati raspored i stići prije zalaska sunca.
Spusti zavežljačić i pogleda uokolo, iznad kuća i voćaka, ali nije vidjela ništa. Samo su dvije majušne strelice iznad njih parale nebo. Lastavice.
Oduvijek joj se činilo da su lastavice vječno mlade ptice, svakog časa spremne sunuti odnekud, uvijek pune energije za bilo što. Uhvati je nekakva kostobolja. Mlade su joj osobe izazivale kostobolju.
Vjetar je i dalje puhao. Sada kao da su udari dolazili sa svih strana, razbarušujući rodi perje. Lepršalo je i platno zavežljaja, ali praščić je i dalje ostao u potpunosti pokriven starom krpom.
– Kuda li taj mali diše? – pitala se ona.
Odmakne kljunom platno, da mu napravi mjesta da proviri njuškom.
Praščić pokaže maleno, naborano rilo. Izgledalo je kao da ispuhuje nos.
Smilio joj se, iako je bio samo paketić koji je trebala što prije odnijeti na odredište.
A te druge rode nije bilo.
Ne bi više bila čekala, da Kontrolni toranj nije pratio svaki njihov pokret, da im nije morala podnijeti izvješće o svemu. S godinama bi trebao postati mudar i strpljiv, a ona se trudila pokazati upravo to, mudrost i strpljenje.
Bolio ju je vrat koliko se ogledala okolo-naokolo.
I, u nekom trenutku, na pustom raskrižju, pažnju joj privuče visoka, štrkljasta silueta, na dvije tanke noge, koja je nepropisno prelazila ulicu, zaputivši se prema spomeniku.
Nešto nije bilo u redu s tom osobom, koja je išla pješice, iako je, izgleda, bila stvorena za drugi tip kretanja.
Bila je to roda!
Nosila je naočale s debelim okvirom i pletenu kapu, široku i dugačku, koja joj je straga visjela. Imala je torbu na rame koju je prebacila oko vrata. I nije to bila roda, primijeti gospođa Flavia kad je silueta stigla jako blizu, nego rodan – strašno mlad i strašno kratkovidan.
– Mene čekate? – upita on kad je stigao u podnožje spomenika.
Zamahne krilima i podigne se s mjesta, do razine ramena vojnika. Jedva je uspio pronaći ravnotežu na šubari jednoga od njih.
– Još nikada nisam sletio na neki kip. – opravda se on.
– Zakasnio si. – reče gospođa Flavia.
– Hmmm… da… malo sam se izgubio. – odgovori mladi rodan i uzme krilom GPS koji mu je visio oko vrata. – Ovo su mi dali u Kontrolnom tornju…
– Eto ti ga na. – reče roda. – Htjeli su i meni dati prošle godine… Govorni ptičji smjerokaz…
No, prije nego što je stigla još što reći, prekine je robotski glas iz te igračke:
– Preračunavanje rute…
– Da, mislim da ga nisam ispravno držao. – reče rodan. – Zar ima veze ako ga okreneš?
I zvecne elektroničkom kutijicom, kao da očekuje da unutra nešto zazvoni.
Robotski glas, reklo bi se sasvim pogubljen, reče još jednom:
– Rute preračunavanje…
– Zove se Mariana. – nasmije se rodan. – Pitali su me iz Tornja, Marcel ili Mariana?
– A ti si…? – reče gospođa Flavia.
– A, da, točno. Ja sam Zdrell.
Ispruži krilo, ali nije dosezao do svoje suputnice, koja ionako nije izgledala kao da žudi za tim da mu kaže da je joj je drago što su se upoznali.
– Dakle, kamo trebamo stići? – upita on, potpuno izgubljen, pogleda uprta u kartu na GPS-u. – Gornji Vlădeştii, zar ne?
Gospođa Flavia otpuhne.
– Gornji ili Donji? Ne vjerujem da Donji. Mislim da Gornji. – nastavi Zdrell. – Znate, ja baš i ne poznajem ovo područje… I ovo mi je prvi posao.
– Je li ta torba teška? – reče gospođa.
Ali izgledalo je da je ne čuje, klizao je vrhom krila po ekranu.
– Ne, ne, ne… Hoću natrag, kako se vraća natrag?
– Kako misliš ‘natrag’? – upita ona već pomalo usplahirena.
– Mislim ovdje. Kako se vraća na glavni izbornik?
– Čuj, koja si ti vrsta? – podvikne Flavia iživcirano.
Zatečen, Zdrell naglo podigne pogled s ekrana, zauzme stav mirno, kao u vojsci, i reče:
–Ciconia ciconia, dakako. A koja ste vi vrsta?
– Pitam se možemo li nas dvoje naći zajednički jezik.
– Naravno da je komunikacija moguća, ne shvaćam kamo smjerate.
– Onda pazi. Moramo onuda.
I pokaže krilom preko brda.
– I trebamo prenijeti ovo.
I pokaže mu zavežljajčić.
– Prasence od 31 centimetar i 1.200 grama – reče Zdrell. – Obavijestili su me iz Tornja.
On zakloni kljun krilom pa šapne gospođi:
– Možemo li mi nositi 1.200 grama?
– Nema nam druge. – odgovori ona.
Prijevod: Ivana Olujić
*Praščiću Rostogolu hrvatsko ime dao je Toni Luka Frana.
