Robert Doričić lu Ovčarić: Kunfinu / Kunfinu

Kunfinu

Kunfinu, ta riječ na žejanskome jeziku kao da već svojom kratkoćom naglašava svu determiniranost, svu konačnost međe, granice koja se njome imenuje. I dok u prvi mah, svaki kunfinu označava kraj, on gubi svoje postojanje i svu smislenost bez onoga s druge strane međe, drugog posjeda, drugih navada, drugih svjetova onih Drugih.

Upravo odabrana riječ jezika koji se već više od pet stotina godina čuje u mjestu Žejane, smještenom u planinskom dijelu istarskog poluotoka koji nazivaju Ćićarijom, jezika koji je i sam bio međašem njegovih govornika prema Drugima, istovremeno je dokaz upućenosti jednih na druge. Već oni Drugi koji žive u najbližim susjednim mjestima istom će riječju imenovati među. I ne samo ondje. Brojni kunfini/konfini, bilo oni označeni u vinogradima križem uklesanim u kamenu međašu, bilo oni mentalni, koje se učilo ili ih se na drugi način stjecalo u viđenju onoga Drugoga, svi ti međaši kojima je prošaran Poluotok, istovremeno upućuju na sve bogatstvo istarskog povijesno-kulturološkog mozaika. Pa ipak da bi se uistinu i doživjela sva ljepota toga mozaika, potrebno je biti spremnim prihvatiti različitost, prihvatiti sebe pa onda i Drugoga.

Žejane u svom dugom trajanju svjedoče životu na kunfinima. Štoviše, upravo je odmjeravanje snaga na graničnom području dvaju vjekovnih suparnika, mletačkog lava i austrijskog orla doprinijelo da i Žejane otada živom riječju potvrđuju višejezičnost Istre. Tu je živu riječ, boraveći u Žejanama, jedne srpanjske nedjelje 1856. uz ostalo, u domu žejanskog župana Grge Turkovića čuo i među prvima zapisivao Ioan Maiorescu, rumunjski učitelj i političar. Svu kompleksnost života i identiteta onih na kunfinu ocrtava i lingvistički naziv za ovaj idiom, istrorumunjski – jer Istra je nekad u mentalnim granicama Žejanca bila preko međe. Ne vidjevši vinove loze u oklici sela, ukoliko biste u prošlosti upitali žejanskog gostioničara gdje odlazi kupiti vino za gostionicu, odgovorio bi: Ȃn Jistra (U Istru.). U takvu su gostionicu, uz čašu tog istarskog vina, u nekome trenutku žejanske prošlosti navratili, uz Ioana Maiorescua, i Teodor Burada, Leca Morariu i Traian Cantemir i ondje marno upisivali u terenske bilježnice ono što bi čuli od okupljenih muškaraca. Svi su oni, kao i brojni drugi koji su dolazili istraživati jezik i/ili navade Žejanaca, zasigurno zapazalili i nošnju koju su u to vrijeme nosile Žejanke koje bi sreli u mjestu. No, teško bi na nedjeljnoj misi u župnoj crkvi u susjednim Velim Munama, u mnoštvu crvenih rubaca ukrašenih motivima cvijeća i obrubom od isto tako crvenih vunenih resica, rubaca kojima je bila prekrivena djevojačka i ženska kosa, mogli sa sigurnošću utvrditi da on pripada upravo Žejanki. Utoliko teže bilo je to u tijelovskoj procesiji po Velim Munama. Mnoštvu crvenih rubaca i isto toliko šarenih pregača na koju se tako skladno nadovezivalo svježe zelenilo okolnih travnjaka i ukrašenih postaja procesije, sve u kontrastu s tamnim suknjama ženskih nošnji, dolazili su se diviti izletnici iz grada Rijeke i šire. Za njih su pak sve te djevojke i žene u munskoj tijelovskoj povorci bile jednostavno Ćićke. Ćićima i Ćićkama nazivali su ih i u susjednim slovenskim mjestima, a da oni sami nisu te nazive doživljavali svojima. U slovenskim se mjestima pak kupovao pučki kalendar na slovenskom jeziku Pavlihova pratika, koji su mogli pratiti i nepismeni. Ne čudi možda što se u žejanskom jeziku čitati kaže beri koje je tako slično slovenskoj riječi berilo (štivo). A čitanje je male Žejanke i Žejance u seoskoj školi – šula (njem. Schule) – podučavao šumåjštȃru (njem. Schulmeister). Sa sjevera su se, zasigurno nerijetko i nakon povratka s jesiharenja, ambulantne prodaje octa po teritoriju Habsburške Monarhije i kasnije Austro-Ugarske (sve do 1918.), žejanski domovi opremali i novim predmetima i novim riječima. Stizali su tako u njih glažu (čaša), špegla (ogledao) i žajfa (sapun). I dok su u žejanski jezik ulazile i nove posuđenice, istovremeno je on čuvao one naučene i posuđene od susjeda kod kojih su se te iste riječi već odavna izgubile.

A onda su se počele gubiti i one žejanske. Minulo stoljeće, osobito nakon Drugog svjetskog rata dovelo je do promjene dotad tako predvidljive žejanske svakodnevice. Prekrajanje kunfina otvorilo je neke nove, manje dostupne mogućnosti. Sada se češće postajalo onim Drugim, bilo u drugome mjestu, drugome gradu ili na drugome kontinentu. A jezik koji je obilježavao mjesto postao je u njemu samome – Drugi. Žejanski je jezik platio danak suvremenosti.

Osjetiti život kunfina jest dragocjeno. Neovisno reflektira li se kroz areale definirane administrativnim granicama, bivšim ili sadašnjim, ili onima mentalnim, on neminovno nosi sa sobom i ambivalenciju. Istovremeno podrazumijeva svjesnost o vlastitoj posebnosti koja može hraniti duh i biti vrelom ponosa, no s druge strane može biti izvorom lošeg osjećanja, možda nekad i zbog nametnute stigme. Ono što jest sigurno, daje svakome ponaosob izbor kako ga iskoristiti. Svaki je kunfinu kraj, no istovremeno i početak, a na nama je samima koliko ćemo si dozvoliti da uistinu to i postane.

Kunfinu

Kunfinu – acest cuvânt din limba jeiană, fiind atât de scurt, parcă subliniază toată determinarea, toată finalitatea hotarului, a graniței (a confiniilor) pe care o denotă. Și dacă la prima vedere orice kunfinu înseamnă și un sfârșit, el își pierde existența și întreaga semnificație în absența a ceea ce este de partea cealaltă a hotarului – alt ținut, alte obiceiuri, alte lumi: lumile Celorlalți.

Cuvântul pe care l-am ales din limba vorbită de peste cinci secole în Jeiăn (Žejane), localitate aflată în Ćićarija, o  zonă muntoasă a Peninsulei Istria – o limbă care era, si ea, linia de demarcație dintre vorbitorii ei și Ceilalți – este în același timp și dovada faptului că locuitorii acestei regiuni trăiau în bună înțelegere, unii alături de ceilalți. Deja și Ceilalți care locuiesc în cele mai apropiate localități învecinate folosesc același cuvânt pentru hotar. Și nu doar ei. Numeroșii kunfini/konfini, fie cei din podgorii, gravați în pietrele de hotar, fie cei ai minții, modalități învățate sau oarecum moștenite de a-l privi pe Celălalt, toate aceste hotare care se întretaie prin toată Peninsula dau dovadă de bogăția mozaicului istoric și cultural istrian. Totuși, pentru a putea simți din plin toată frumusețea acestui mozaic, este necesar să fim pregătiți să acceptăm diversitatea, să ne acceptăm pe noi înșine și apoi și pe Celălalt.

Cu lunga sa existență, satul  Jeiăn este un martor al vieții de la kunfinu. Mai mult, tocmai acele manifestări de putere dintre cei doi rivali seculari, leul venețian și vulturul austriac, au contribuit la faptul că  Jeiăn, de atunci înainte, a început să manifeste natura multilingvă a Istriei. Graiul acesta viu a fost auzit de învățătorul și politicianul român, Ioan Maiorescu, într-o duminică de iulie din 1856, în casa primarului Grgo Turković din  Jeiăn. De altfel, Ioan Maiorescu a fost printre primii care a notat în scris acest idiom. Toată complexitatea vieții și identității celor de la kunfinu este ilustrată și prin termenul lingvistic folosit pentru acest idiom: istroromână. În mintea locuitorilor din Jeiăn, Istria, pe vremuri, era de partea cealaltă a hotarului. Dacă, văzând că în apropierea satului nu crește vița de vie, l-ați fi întrebat, în trecut, pe vreun ospătar din Jeiăn de unde își cumpără vinul, el v-ar fi răspuns: Ân Jistra (Din Istria). Pe lângă Ioan Maiorescu, într-o cârciumă ca aceasta, au stat, la un pahar de vin din Istria, și Teodor Burada, Leca Morariu și Traian Cantemir, în diferite momente din trecutul Jeiănului, fiecare notându-și cu râvnă în caietele de teren tot ceea ce auzeau de la bărbații strânși în acest loc. Ei toți, la fel ca mulți alții care au venit să cerceteze limba și/sau obiceiurile oamenilor din  Jeiăn, cu siguranță că au remarcat și portul în care, în acea vreme, erau îmbrăcate femeile prin sat. La slujba de duminică de la biserica parohială din satul vecin, Vele Mune, în mulțimea de marame roșii brodate cu motive florale, tivite cu ciucuri de lână la fel de roșie, care acopereau părul fetelor și al femeilor, le era destul de greu să se asigure că este într-adevăr portul femeilor din Jeiăn. Cu atât mai dificil le-ar fi fost dacă se uitau la procesiunea de Corpus Christi din Vele Mune. Până și vizitatorii din Rijeka, dar și din locuri mai îndepărtate, veneau să admire mulțimea de marame roșii și de catrințe multicolore care se potriveau atât de armonios cu verdeața proaspătă a livezilor din jur și cu popasurile împodobite de pe traseul procesiunii, contrastând toate cu fustele în culori închise ale portului femeiesc. Pentru cei veniți din afară, toate aceste fete și femei din procesiunea de Corpus Christi din Vele Mune erau pur și simplu ćićke. Erau numiți ćići și ćićke și în localitățile slovene limitrofe, însă ei înșiși nu simțeau aceste denumiri ca pe ceva ce le aparținea. În localitățile slovene se cumpăra calendarul popular în limba slovenă, Pavlihova pratika (Almanahul lui Pavlih), care putea fi folosit și de persoane neștiutoare de carte. Prin urmare nu este de mirare că în limba jeiană pentru a citi se spune beri – un cuvânt care seamănă atât de mult cu cuvântul sloven berilo (lectură). Arta cititului o învățau micile jeiănence și micii jeiăneni la școala din sat – šula (din germană Schule) – de la šumåjštâru (ger. Schulmeister). Mai mult ca sigur, de multe ori casele din Jeiăn erau înzestrate cu obiecte și cuvinte noi în urma expedițiilor negustorești numite jesiharenje (ger. Essig, oțet), când oamenii circulau prin teritoriul Imperiului Habsburgic și, mai târziu, al Austro-Ungariei (până în 1918). Așa au ajuns la Jeiăn glažu (pahar), špegla (oglindă) și žajfa (săpun). Și dacă în limba jeiană intrau împrumuturi noi, ea a prezervat, în același timp, unele cuvinte învățate și împrumutate de la vecinii care le uitaseră demult. Până la urmă, însă, au început să dispară și cuvintele jeiănești. Secolul trecut, mai ales perioada de după cel de-al Doilea război mondial, a adus o mulțime de schimbări în viața de zi cu zi din Žejane, previzibilă până atunci. Redesenarea kunfinilor a deschis alte posibilități, drumuri sau activități mai puțin practicabile în trecut. Acum deveneau și ei, mai frecvent ca oricând, Ceilalți – fie că se mutau în alte sate și orașe, fie că emigrau pe alte continente. Până și limba care caracteriza locul a devenit, chiar și în sat, limba Celorlalți. Limba jeiană a plătit prețul modernității.

Este un lucru valoros să simți viața de la kunfinu. Indiferent dacă se oglindește în zonele definite prin granițe administrative, cele din trecut și cele actuale, sau în granițele care țin de mentalitate, acest mod de trai aduce cu el, fără excepții, ambivalența. El presupune o conștiință a propriei particularități, care poate hrăni spiritul și poate fi o sursă de mândrie, dar în același timp și sursa unor sentimente neplăcute, uneori poate și din cauza unor stigmate impuse de ceilalți. Cu siguranță, însă, fiecare membru al comunității poate alege ce să facă cu această particularitate. Orice kunfinu este un sfârșit, dar și un început. Noi suntem cei care decidem în privința acestei medalii, care dintre cele două fețe are, pentru noi, o greutate mai mare.

Traducere: Goran Čolakhodžić