Foto: Robert Doričić
În ultimul an de liceu, printre titlurile de pe lista de lecturi obligatorii se afla și Combray a lui Marcel Proust. Când a venit rândul acelei cărți, fiind un elev conștiincios, un elev meritoriu, am deschis-o și am început să o citesc. După primele pagini și menționarea unei încăperi căptușite cu plută și a unei madlene care îi trezește amintiri personajului principal, am închis cartea, întrebându-mă la ce mi-ar putea folosi și de ce mi-aș pierde timpul citind așa ceva. Revolta adolescentului din mine m-a făcut să decid că nu voi citi cartea, chiar cu riscul de a fi scos la tablă de profesorul de limba croată de a primi în catalog nota patru.
Zece ani mai târziu, pe neașteptate, o sosire în zori de zi în satul Jeiăn mi-a reînviat amintirile din copilărie. Era probabil pe la mijlocul verii, a doua jumătate a lunii iulie, nu-mi amintesc prea bine. Am coborât din autobuz și am simțit prospețimea dimineții de munte. Roua încă mai zăbovea pe frunzele tufișurilor de-a lungul drumului. Am pornit spre casa în care au locuit bunicii mei. Gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut în acea zi, de-a lungul peretelui unei gmajne (proprietate împrejmuită) din apropiere, nările mi s-au umplut de mirosul puternic de iarbă cosită. În acel moment m-am oprit și, ca atunci când doi oameni se îmbrățișează înainte de a se despărți și nu vor să se despartă din acea înlănțuire conștienți fiindcă s-ar putea să nu se mai întâmple niciodată, așa mi-am dorit și eu ca acel moment să dureze mult. Aceasta era dulcea mea madlenă.
Diminețile de vară ale copilăriei mele din Jeiăn începeau cu trezirea mea în camera bunicilor mei. Eram singur în camera de la etaj și ascultam vocile care alternau cu mugetul vacilor din grajd, cu cotcodăcitul găinilor sau cu lătratul scurt al animalului meu preferat, câinele negru Fido. Încercam să îmi dau seama dacă în bucătărie erau numai bunicii sau dacă vreun vecin venise deja dis-de-dimineață la un pahar de vorbă, bineînțeles, fără să se fi anunțat. Când era liniște, mă ridicam încet din pat și coboram. În partea de jos a scărilor, în cămăruță, lângă chiuvetă se găsea o găleată cu lapte proaspăt muls acoperită cu un tifon alb pentru a ține muștele departe. Era laptele care era lăsat pentru a fi consumat de cei din casă.
Bunica dusese deja în zori restul de lapte în sat, la casa lui Bariško. După mutarea proprietarilor, casa a fost transformată într-o cooperativă pentru colectarea laptelui de vacă din Jeiăn, lapte care era transportat cu camionul în orașul sloven din apropiere, Ilirska Bistrica, până în anii 1990. Colectarea la Bariško a laptelui din casele din ce în ce mai rare care încă mai creșteau vaci era prima ocazie de a afla ce era nou în sat și în împrejurimi. Aș fi putut merge și eu cu bunica să duc laptele și să văd, măcar o dată, cum e. Însă laptele trebuia dus dimineața foarte devreme, iar curiozitatea mea evident nu a fost suficient de puternică. Dorința de a sta în pat și de a mă trezi încet era mai puternică.
În bucătărie nu era nimeni. În soba mare, albă, deși era vară, trosnea focul și pe marginea ei se încălzea apa într-un vas de metal. Prânzul de vară, ușor, trebuia gătit dimineața. Minestrone de fasole cu paste făinoase la care se mai adaugă câțiva cârnați și care se va mânca cu cartofi fierți și cu salată de andivă roșie. Lângă vasul metalic, în colțul aragazului se găsea o oală cu cafea din cicoare divka pregătită. Am luat o olicică albă și am turnat în ea divka și lapte. Deasupra plutea o crustă. Nu trebuia decât să mai tai brânză și o felie din pâinea atât de bună cumpărată de la vânzătoarea Mira.
În schimbul laptelui din Jeiăn, din Ilirska Bistrica soseau alte camioane cu pâini mari, aranjate în coșuri mari de răchită. Pâinea ajungea mereu la aceeași oră, iar în magazin o așteptau jeiănencele, câte un jeiănean și uneori cineva ca mine care venea acolo vara dintr-un oraș din apropiere, sau de mai departe, poate din America sau Australia. În timp ce așteptau ca vânzătoarea să le servească din partea cealaltă a tejghelei, jeiănencele pălăvrăgeau. În funcție de ce doreau clienții, vânzătoarea mergea la rafturi, de la un capăt la altul al magazinului. Când o femeie sau un bărbat nu mai dorea nimic, vânzătoarea calcula pe o foaie de hârtie cu un pix și îi făcea nota de plată. Uneori ea adăuga și o datorie de dinainte la nota de plată. După aceea, ea o bifa în caietul ei. Cine nu prindea de veste că cineva din sat se căsătorește, afla imediat în magazin. Și nu din conversație, ci se vedea pe rafturi. În astfel de zile, în magazin se găseau cadouri deja pregătite: seturi de ceai sau cafea, pahare, lenjerie de pat sau prosoape împachetate în celofan. Mie îmi plăcea, totuși, cel mai mult frigiderul din dreapta ușii din față, unde era înghețata.
În timp ce stăteam singur la masa din bucătărie luând micul dejun, prefăcându-mă că nu arde focul, mă întrebam unde era oare bunica. Poate că a dat o fugă până în grădină după andivă sau s-a dus să pregătească hrana pentru porci? Cu siguranță nu plecase încă la fân pentru că prânzul nu era încă gata. În acel moment aud bătaia ritmică a unui ciocan pe fier. Mă uit prin ușă și îl văd pe bunicul întins într-o parte pe iarba din curte, pe salopeta albastră pe care o purtase ca șofer de autobuz, ascuțind coasa. L-am văzut rar făcând asta pentru că încă din vremea amintirilor mele coasa nu mai era folosită ca pe vremuri. La vremea aceea, coasa lăsase deja locul mașinii de tuns iarba pe care cel mai des o manevra unchiul meu Luciano.
Mă întorc la masă și nu după mult timp sosește bunicul meu împreună cu vărul său care poartă același nume și prenume ca și el, Miho Doričić. Celălalt Miho este fierar și locuiește în celălalt capăt al satului. A învățat meseria de la tatăl său, tot Miho care s-a născut în casa noastră, în familia Ovčarić. Cei doi veri stau la un capăt și la celălalt al mesei și la un pahar de rachiu, discută scurt. Fumul de la două țigări Opatija[1] aprinse se răspândește în bucătărie, iritând-mi nările, dar nu plec de la masă. Acest miros îmi trezește și astăzi amintiri frumoase.
La scurt timp, intră în casă bunica Ana cu un vas plin cu andivă deasupra căreia sunt trei ouă. Le-a luat din coteț. Lasă castronul și se duce să termine supa minestrone. După aceea, va merge la fâneața noastră Kod lokve (La baltă) pentru a întoarce fânul pe care Luciano l-a cosit ieri după-amiază. Vor veni să o ajute și cumnata ei, sora bunicului, mătușa Ana lui Fijip și prietena ei Darinka lui Bilin.
După prânz și după odihna de după-amiază, trebuie să se meargă la fân. Pe car sunt puse deja tramele (loitrele), părțile lateralele ale lăzii de lemn legate transversal cu sârmă pentru transportul fânului. Trama din dreapta și cea din stânga sunt legate prin žlajdre (lanțuri de oțel) între care sunt așezate furci și greble pe car.
În amintirile mele, după fân se mergea cu un car tras de un tractor mic. Nu lipsea ajutorul la greblat. Alături de bunicii mei, de fiii și nurorile lor, de alții din familie, ajutam și eu. Fiecare avea sarcina lui. Femeile greblau mai ales fânul în căpițe de-a lungul cărării pe care bunicul conducea tractorul. Ceilalți bărbați aruncau cu furcile fânul pe car. După un timp, unul dintre bărbați se urca în car și îndesa fânul ca să se poată încărca totul de pe fâneață de prima dată. Dacă fâneața era mare, se mai venea încă o dată după fân.
Îmi plăcea să greblez fânul, iar cei mai bătrâni m-au învățat cum trebuie greblat corect. Greblam prin fiecare colț, pe lângă fiecare tufă din gmajne, și așa mi-au rămas în amintire confiniile (limitele proprietății) – până aici este al nostru, în partea cealaltă este fâneața lui Magata, lui Kljone sau a altcuiva. „Uită-te la această piatră de pe koruna (pajiște). De aici în sus, până la tufișul acela, și din spatele tufișului drept înainte până la drumul spre Vele Mune, e al nostru” – îmi arăta bunicul când eram la fâneața noastră din Ograda. Lucrul la fânul de pe fâneață putea fi întrerupt scurt dacă saluta cineva de pe drum – cei care mergeau și ei după fân sau cei care se întorceau acasă cu carurile pline. Salutau și cei care veneau să-și vadă cartofii sau fasolea crescând pe câmpurile lor. Ei salutau și întrebau: „S-a uscat?” În tot acest timp soarele strălucea, umbră nu ofereau decât câteva tufe de frasin mai mari sau câte un nor mai mic care ascundea soarele. Dar chiar dacă era cald, se grebla încet. Și când cerul era cenușiu, ochii se ridicau mereu în sus și se întrebau dacă ne lasă să adunăm tot fânul, să-l ducem acasă și să-l depozităm în șură înainte de ploaie.
Îmi plăcea să mă uit la gmajne din vârful carului plin cu fân în timp ce tractorul se îndrepta spre casă. Aveam senzația că arată ca un fel de parc, cel de tip englezesc. Îmi imaginam cum va arăta când vor fi cosite toate fânețele din jurul fâneței noastre. În copilăria mea cele mai multe erau necosite. O lesa (despărțitor de lemn) așezată la intrarea fâneței, întărită cu două pietre, marca sfârșitul lucrului la câmp în acea zi. Trebuie să mergem acasă și să facem ultimul lucru, să depozităm fânul în șură.
Sosirea tractorului în curte era întâmpinată de mugitul ca un salut al vacilor din grajd. În grajd erau doar două vaci și viței. Pe vaca cea mai bătrână am numit-o Sivka, iar cea mai tânără nu avea nume, poate pentru că era cam capricioasă și de aceea i-a supărat pe bunica și pe bunicul. Aceste două vaci, spre deosebire de dobitoacele care trăiau în același grajd cu patruzeci de ani înainte, nu erau înjugate să aducă acasă un car plin cu fân, nu arau și nici nu transportau lemne din pădure. Mai puțină muncă și timpurile noi au condus la faptul că vacile noastre, Sivka și cealaltă, nu mergeau niciodată la pășunat pe câmp după cosit și nu gustau niciodată frunzele din tufișuri. Nici nu mergeau după pășunat, la întoarcere, să bea din apa proaspătă de izvor care umplea Donja lokva (Balta de jos) și din care se adăpau dobitoacele din Sankovci.
Știam deja cum se vor desfășura lucrurile. În răcoarea hambarului, lângă butoaiele de varză murată se găseau lăzile verzi de bere Laško. O așteptau unchii, tata, rudele sau prietenii care au dat o mână de ajutor la fân în acea zi. Sticla rece nu stătea năboită mult timp pe masa din fața casei. O așteptau încă de pe câmp, setea era mare și sticla de bere era băută dintr-o suflare. Acum începea ultima muncă a zilei – depozitarea fânului. Soarele bătea direct în ușa șurii unde fânul trebuia ridicat cu furcile din carul încărcat. S-ar putea crede că îi era cel mai greu celui care ridica fânul din car până la ușa șurii, dar eu cred că nimeni nu și-ar fi schimbat locul cu cel care se afla sub acoperișul încins al șurii, în semi-întuneric, înconjurat de praful de flori uscate și fân, uneori aplecat, mergând încoace și încolo, trebuia să preseze fânul. În același timp, trebuia să sară peste grinzile șurii când alt fân urma să ajungă de la ușa șurii. Zgomotul furcilor zgâriind scândurile carului era un semn că era gol carul și nu mai era fân de depozitat.
Seara liniștea se așternea peste curte. Doar codobatura albă alerga prin curte, iar muștele continuau să nu ne dea pace. Pe masa de afară se aflau din nou sticle de bere – acum erau băute încet, cu bucuria dată de satisfacția muncii depuse și prinzând puteri pentru ziua ce urma. Și mâine va merge unchiul să cosească gmajna Pod Crkvom (din josul bisericii). Din direcția Triestului, amurgul era roșu ceea ce însemna că ziua următoare va fi o zi frumoasă. Așa au spus la televizor, iar bunicul a verificat și în Pavlihova pratika (îndreptarul lui Pavlih), un calendar tradițional care era folosit în familie de zeci de ani pentru a prognoza vremea și pentru a monitoriza schimbările lunii pentru a prezice când va făta Sivka. Conversațiile din serile petrecute în fața casei aduceau cu sine și fragmente din care se putea reconstitui povestea cositului de pe vremea când bunicul meu Miho era tânăr.
În acea vreme, cositul începea după Sf. Petru și dura două luni. La sărbătoarea Sfintei Magdalena, sărbătoare a parohiei Mune, oamenii nu mergeau la muncă pe câmp. Câțiva dintre ei mergeau la cosit devreme în zori de zi. Acestora le ziceau zilieri. Cositul era întrerupt de gustarea de dimineață – cafea și pâine, iar după aceea femeile aveau să aducă micul dejun când veneau a doua oară. Și după micul dejun, în gamele (castroane de tablă) varză murată, o bucată de mămăligă cu cartofi și niște cârnați sau carne uscată, toate acestea pentru prânz. Înainte de a se întoarce în sat, femeile tăiau iarba din jurul pietrelor mari cu o seceră pentru ca cositorii să nu-și tocească lama coasei. Întrucât unele fânațuri sunt foarte abrupte, ca cel care se afla Kod studenca (La izvor), fânul uscat era legat de un stâlp lung și coborât până pe drum. După aceea, era dus acasă în care trase de vaci sau de boi.
În acele vremuri trebuia să se pregătească suficient fân pentru câțiva boi, două-trei vaci și câteva oi, deși aceste animale pășteau pe câmp până la prima ninsoare. Dacă nu era suficient spațiu pentru depozitarea fânului în șură se făceau stive în curte, lângă curte sau lângă grajd.
Când cânta huhurezul, era timpul să ne ducem la culcare. În vise, se amesteca ceea ce am văzut în acea zi cu imagini de la cositul de odinioară din jurul Jeiănului.
Grajdul este gol astăzi, nimeni nu mai doarme în camera bunicii și a bunicului. Mă gândesc din ce în ce mai des să iau din nou Combray în mâini, dar de data aceasta să citesc cartea până la capăt. A sosit timpul în viața mea să fac asta.
Traducere: Delia Ćupurdija
[1] Opatija – țigări ca țigările Carpați
