Interviu realizat de: Goran Čolakhodžić
Am putea începe cu primul subiect care îmi vine în minte din perspectiva unui „fost-iugoslav“, croat, care știe ce scrii și ce motive tind să reapară în cărțile tale. Și anume, cum se face că universul (fost-)iugoslav, spațiul acesta dintre Adriatica și granițele Banatului, te fascinează atât de mult? Desigur, ești bănățean și ai crescut la graniță, având tot timpul contacte cu cultura iugoslavă (mai ales cea sârbă). Să nu fie totuși și vreun motiv mai adânc, mai lăuntric? Trista realitate a faptului că inocența există numai ca să fie pierdută?
Cred că motivul principal e exact acela că am crescut la granița cu fosta Iugoslavie, foarte-foarte aproape, îndeajuns de aproape pentru ca oamenii din zona mea să poată intra în legătură cu oameni de peste graniță. Și că totul s-a întîmplat în vremea comunismului românesc, fiindcă asta explică totul: și fascinația pentru lumea de dincolo de granițe, și atracția pe care o exercita fosta Iugoslavie, văzută de peste gard. E greu să explici azi cît de închiși erau românii între granițe și cît de puține știau despre lumea din afara lor. Nu eram chiar precum Coreea de Nord, dar nici departe de ea. Iar în Coreea noastră ceaușistă cei de la granița cu fosta Iugoslavie erau niște privilegiați.
Noi ascultam la posturi de radio iugoslave muzică occidentală (și iugoslavă), popul și rockul epocii, care altfel ajungeau cu greu la noi. Vedeam la televiziunea de stat iugoslavă videoclipuri occidentale, vedeam filme de consum americane, sitcomuri și filme de artă. Vedeam chiar și filme porno, ceea ce pentru un cetățean dintr-un stat comunist însemna și o formă de defulare, dar și de sfidare a regimului – gîndește-te că la noi la televizor nici fustele mini nu mai erau acceptate! Apoi vedeam desene animate pentru copii (da, și astea ne lipseau), ba chiar și reclame. O, reclamele de atunci! Ne uitam fascinați la reclamele iugoslave, unde vedeam prosperitatea occidentală. Le țin minte și acum: cele la Coca-Cola, care ne făceau să înghițim în sec, cele la blugii Lee Cooper (a fost una faimoasă, a preluat-o/parodiat-o și Lepa Brena într-un cîntec, Uske pantalone), la Kraš, Bambi Plazma, apoi „To je to, Biopro“, reclamele la albume de muzică… Și mai era una, la o băutură răcoritoare, Pipi, care în română sună prost (pipi!), numai că era filmată pe o plajă, cred că la Bačvice, în Split, nu știu sigur, și ne fascina decorul acela pseudo-american de anii 1980, cu tineri pe motociclete și în costume de baie la malul mării.
Mai mult, cei din proximitatea imediată a graniței, cum eram și eu, aveau așa-numitul permis de mic trafic. Asta însemna că puteau merge de 12 ori pe an în Iugoslavia (48 sau 72 de ore, nu mai departe de 50 de kilometri de la graniță). Îți dai seama? Într-o țară unde ideea de a ieși peste graniță – și mai ales într-o țară cu parfum occidental – era un vis și un privilegiu rar, țăranii din satul meu aveau această libertate. Ba chiar aveau voie să cumpere de acolo mărfuri de negăsit în România, visate de orice român, de la blugi și ghete sport Puma ori Adidas la cafea, țigări, Vegeta, săpunuri, dulciuri, tot ce lipsea în România. Și în România lipsea totul. Un fapt banal – să zicem, posibilitatea de a vedea un campionat mondial de fotbal la televiziunea iugoslavă (în România nu se transmitea) – devenea o bucurie simțită ca un privilegiu: cel al apropierii de lumea aceea.
Am mai zis-o și în altă parte: Iugoslavia a fost pentru noi Occidentul la care aveam acces. Poate un Occident mai second-hand, dar totuși Occident. O sursă de informații, de mărfuri, chiar de idei destabilizatoare pentru regimul comunist de la noi: uite, și Iugoslavia e comunistă, ei de ce au Coca-Cola? ei de ce pot călători în Occident? de ce pot munci în străinătate? țăranii de la ei de ce au pămînturi în proprietate, de ce nu le-a luat statul? Faptul că revoluția din 1989 a izbucnit la Timișoara s-a datorat parțial și influenței Iugoslaviei mai liberale de lîngă noi.
Dar ai dreptate: e adevărat că romanele mele (cel puțin romanele) vorbesc despre maturizare, despre pierderea privirii inocente, despre corupere și trădare – inclusiv despre trădarea a ceea ce ai fost sau ai visat. Atîta doar că totul se modelează pe o lume și o realitate istorică anume, ca la orice scriitor. Toate sînt ca un fluid, care curge și ia forma vasului în care e pus, cum spun legile fizicii – personajele, viețile lor, faptele se desfășoară în cadrul acesta istoric ce îi modelează. Și trebuie să recunoști că anii aceia de revoluție și război, oricît de cinic ar suna, sînt foarte buni pentru ficțiune. Nu sînt evenimente obișnuite și toate au semnificații mai ample, universale.
În primul număr al revistei noastre am publicat un fragment din romanul tău din 2016, Disco Titanic, în traducerea Ivanei Olujić. Disco Titanic a fost, deci, printre primele noastre asociații când ne-am gândit la legăturile culturale dintre Croația și România. Aceasta în contrast cu faptul că romanul încă nu a fost publicat în Croația. A apărut, acum un an, traducerea acestuia în sârbă de Ljubinka Perinac Stankov, la Partizanska knjiga din Kikinda – o traducere peste care am avut șansa să arunc un ochi și mi s-a părut chiar foarte bună. Ți-ai dori ca Disco Titanic să devină accesibil în întregime și cititorilor din țara în care se află, efectiv, fosta discotecă „Titanic”? Ce lucruri noi ar putea să învețe, ca să spunem așa, din această carte publicul croat?
N-aș putea spune că ar fi acolo ceva clar, o învățătură, un mesaj anume. Evident că mi-ar plăcea ca Disco Titanic să ajungă la cititorii din Croația, mai ales că jumătate (mai mult de jumătate) din roman se desfășoară în Split – Splitul iugoslav din 1989 și Splitul croat din 2010. Poate că pentru cineva din Croația ar fi totuși interesantă perspectiva „străinului“ asupra lumii în care trăiește. Mai ales că e perspectiva unui străin care nu e tocmai străin, e de afară, dar e apropiat și interesat de lumea lui. E perspectiva cuiva care s-a atașat de lumea aceea, o simte familiară și, în același timp, străină. Ca scriitor, încerc să prezint cu luciditate fosta Iugoslavie, Croația, Serbia, cu istoriile lor frămîntate; pe de altă parte, ca bănățean de la graniță, mă simt implicat emoțional în ea. N-am folosit tema asta sensibilă, ce implică și destrămarea Iugoslaviei, războiul, ororile din război, ca pe un subiect exotic, care să atragă publicul cititor. Am scris despre asta pentru că m-a impresionat, m-a marcat. Și sper să fi transmis ceva din emoția asta.
Îmi dau seama că subiectul în sine e unul sensibil tocmai pentru cititorii din fosta Iugoslavie, însă și ăsta e rostul literaturii: să aducă în discuție teme sensibile. Pentru că, dincolo de teorie, propagandă și retorică, cei care contează sînt oamenii, cu destinul lor și ceea ce face istoria cu ei. Oamenii, cu cruzimea și milostenia lor, cu deciziile lor bune sau greșite, oamenii peste care istoria trece și ei mor sau supraviețuiesc trist și confuz. Din perspectiva mea, cartea e și o mărturie de atașament față de fosta Iugoslavie și față de acel spațiu, așa cum arată azi. Dacă am fost uneori critic sau dur, am făcut-o pentru că îmi pasă. Despre lucrurile care te lasă indiferent nici nu te deranjezi să scrii.
Au fost reacții – fie pozitive, fie negative – la modul în care în roman sunt prezentate faptele istorice legate de a doua jumătate a secolului XX în Iugoslavia și, în mod special, de războaiele din anii ’90 din țările fostei Iugoslavii?
Reacțiile la cartea propriu-zisă au fost, cred, aproape toate pozitive. Poate și fiindcă pînă acum cei care au comentat-o au fost critici și cititori din România… deși au fost și cititori din Ungaria, Germania, din Serbia, care au fost impresionați (zic eu) de roman. De aceea cred că cel mai mult a contat dimensiunea umană, caracterul și destinul personajelor, al oamenilor ce fac povestea/poveștile din roman. Faptul că romanul a avut un impact mare – și a plăcut – în București (unde se află cam jumătate din publicul cititor român) înseamnă ceva, fiindcă în București nu a existat un atașament emoțional față de lumea din fosta Iugoslavie, așa cum a existat în Banat.
Eu m-am bucurat că romanul a fost citit așa cum îmi doream: ca o poveste despre destinele unor oameni, ale unor adolescenți ce se maturizează în vremuri grele, din 1989 în 2010, și în România, și în Croația. Aș fi curios să văd cum îl judecă un croat sau un sîrb ce a trăit toate tulburările din anii 1990-1993 și care e mult mai implicat emoțional. Nu cred că ar putea fi la fel de detașat ca un comentator din Bucureștiul anului 2020.
Într-o recenzie a romanului din noiembrie 2016, Mihaela Ursa observă că tema principală a „porțiunii croate” a romanului este „dificilă pentru că poate cădea oricând în tezism”, dar și că „autorul o mută la nivel individual, îi dă materialitate, carne și sânge”. Te-ai gândit poate, în timp ce lucrai la Disco Titanic, că ți-a fost mai ușor dacă alegeai o tematică mai puțin încâlcită și apăsătoare?
Nu, nu. Nu voiam o temă ușoară, voiam o temă care să tulbure și să pună pe gînduri. Pentru că evenimentele extreme, momentele critice din istorie fac să se vadă mai clar ce sîntem. Atunci ne ies la iveală calitățile, lipsurile, puterea și slăbiciunea. E ca o substanță chimică revelatoare, care face să se vadă esențe. Și nici n-am vrut să-mi fie ușor. Am avut în minte tema asta mare, a secesiunii, a separării unor teritorii, cu accent pe destinul și reacțiile oamenilor care trăiesc acolo. Și am elaborat în paralel o poveste vagă despre independența Banatului, care e latura ușor caraghioasă a cărții (sau așa o prezint eu), și cealaltă poveste, cea tragică, legată de războaiele de după destrămarea Iugoslaviei.
E acolo și un spațiu istoric pe care nu puteam să nu îl folosesc: sfîrșitul anilor 1980. Eu cred că anii 1990-1995 au fost de fapt o prelungire a anilor 1980, un fel de încheiere a lor. La noi, în România, s-a prăbușit comunismul, dincolo de graniță s-a destrămat Iugoslavia (și s-a prăbușit comunismul), și toate teritoriile astea, țări noi, țări înnoite, au trebuit să o ia cumva de la capăt. Vremuri tulburi, asta au fost, vremuri grele pentru oamenii normali, minunate pentru profitorii de război sau de revoluție și foarte bune ca sursă de inspirație pentru prozatori.
Greșesc dacă spun că eseul „Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o țară)”, care face parte din cartea ta Românii e deștepți: Clișee minoritice, a fost un fel de „proiect” pentru Disco Titanic?
Nu, nu greșești și îmi place că ai remarcat legătura și că ai pomenit-o. M-am gîndit și eu la asta după ce am scris Disco Titanic. Mi-am amintit de eseul respectiv (scris cu vreo 15 ani în urmă) și mi-am zis: „Ia uite! Tot obsesia aia veche!“ Și acum îmi amintesc că mai am o povestire scurtă apărută în volumul Numele mierlei, care e scrisă prin 2006-2007. Se numește „O boală a locului“ și include tot o poveste din fosta Iugoslavie, numai că e plasată în America.
De aceea am și ajuns la roman: am simțit că nu am spus tot ce voiam să spun în eseu și am avut nevoie de încă vreo 400 de pagini ca să îmi lămuresc lucrurile. E drept că în 2011, cînd am început să mă gîndesc la Disco Titanic și să îi conturez subiectul, eram mai bătrîn (sau mai matur, cum vrei) și asta se simte: vedeam deja lucrurile într-un ansamblu mai mare, mai amplu. Și mai complicat, desigur. Totuși esența, ideea și emoțiile de bază sînt, cred, toate acolo, în eseul din 2002 sau 2003, exact așa cum ai zis.
În același text ai declarat că naționalitatea nu reprezintă pentru tine un lucru foarte important, iar cetățenia română și mai puțin. Este ceva ce pot înțelege foarte bine din perspectiva cuiva care lucrează în primul rând în producție și mediere culturală. S-a schimbat poziția ta de când a apărut volumul respectiv?
Știi, mie mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care naționalitatea și cetățenia să nu conteze prea mult. Să nu conteze mai mult decît, de exemplu, adresa de domiciliu. Mi-ar plăcea o lume cam ca aceea pe care, din perspectiva asta, încearcă să o creeze Uniunea Europeană, unde toți cei din Uniune, indiferent că sînt români, germani, croați sau cehi, să fie tratați la fel și să se trateze unii pe alții la fel. Sînt conștient că e un ideal naiv, dar prefer idealul ăsta unui ideal izolaționist, în care politica dominantă să fie sublinierea specificului, a diferențelor dintre noi. Eu caut asemănările și vreau să văd ce ne leagă, nu ce ne desparte. De aceea poate că mă simt bine cînd ajung în spațiul fostei Iugoslavii, fie că e Serbia sau Croația, ca și atunci cînd ajung în Bulgaria, Ungaria sau Slovacia: recunosc o lume ce mi-e familiară, cu orașe asemănătoare, cu sate ca la noi, cu oameni ca oamenii pe care îi știu (sună prostește, dar așa e). Mă simt ca acasă. În Serbia sau Croația poate un pic mai mult, fiindcă pot spune patru-cinci propoziții în limba locului (sîrbă, croată, sîrbo-croată?) și oamenii se deschid, zîmbesc – e o formă de apropiere și o recunoaștere reciprocă: „De unde ești? Temišvar? A, da, znam Temišvar!“. Lumea noastră comună. Accept granițele ca semne, ca repere, dar nu-mi plac granițele ca ziduri.
Un alt mare roman al tău este Noapte bună, copii! din 2010. Iugoslavia figurează și acolo ca un fel de poartă spre Occident (spre Vestul „adevărat” – SUA): ceva apropiat, dar și un deziderat. Cum comentezi această dorință de a fi altundeva, de a intra în alte roluri? Care este importanța ei pentru viața și creația ta?
Păi, ca scriitor trebuie să intri în pielea altor personaje, să schimbi chipuri, să fii proteic. Dar în fiecare din ele există ceva din autor. Știi, afirmația aceea mult citată a lui Flaubert, „Madame Bovary, cʼest moi“, e 100% adevărată. Personajele din Noapte bună, copii! sînt, fiecare, cîte o bucățică din mine. Obsesia Occidentului la care nu puteai ajunge decît cu mari riscuri, chiar cu riscul de a muri, este una a generației mele și e una din temele romanului. Dar e doar una. Mai sînt și altele. Cea mai importantă e cea a maturizării ca dez-vrăjire: cînd crești, cînd devii adult, renunți la ceva din tine. Visurile din copilărie nu se mai împlinesc sau, dacă se împlinesc, nu se împlinesc așa cum voiai. De fapt toate personajele din roman își împlinesc visurile copilăriei, doar că într-o formă coruptă, tristă sau tragică. Așa cum am avut o imagine idealizată a Iugoslaviei, noi am avut și o imagine mitizată, înfrumusețată, a Occidentului. Prin personajele mele eu am încercat în fiecare carte să arăt mai multe fațete, mai multe perspective asupra unor idei și obsesii general umane. De aceea am nevoie în scris de personaje diverse și perspective diverse: toate ilustrează ceva din mine, din gîndurile, visurile și meditațiile mele. Dar asta e valabil pentru fiecare om, nu doar pentru scriitori. Toți sîntem mai mult decît un singur individ, sîntem în nenumărate feluri, sîntem zeci, sute în fiecare clipă.
Am menționat Statele Unite. Despre timpul petrecut în acea țară ai scris în volumul de eseuri și confesiuni Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Cum se face că te-ai întors, totuși, acasă? Ai fost acolo, mi se pare, când au avut loc evenimentele din 11 septembrie 2001, care au afectat profund dinamica lumii de astăzi. Cum le-ai trăit acolo, mai aproape de focarul lor seismic?
Da, am fost în Statele Unite vreme de un an, împreună cu Alina, soția mea. Am cîștigat la Loteria Vizelor și am primit faimoasa green card, dar nu am vrut să rămînem acolo. Nu ne-a plăcut și e greu de explicat de ce nu ne-a plăcut. Statele Unite sînt un loc bun, primitor cu străinii, un loc în care, ca emigrant, ești acceptat mai ușor decît oriunde în lumea asta: „A, ești emigrant? Și tata/bunicul/străbunicul a fost emigrant. De unde vii?“. Și totuși nu am putut rămîne. Simțeam că acolo parcă ne-am rupt de ceva. Că ne-am rupt de amărîta noastră de sărăcie din Balcani de care ne era dor. Țin minte că ascultam pe computer Bajaga și Prljavo kazalište și Magazin și Bijelo dugme și ne era dor de România, de Banat. Ca să vezi cît de încîlcite sînt gîndurile și emoțiile oamenilor!
Cît despre atacul terorist din 11 septembrie, l-am trăit într-adevăr intens, cu înfiorare și teamă. Am descris pe larg în cartea respectivă cele cîteva ore și apoi zile de după prăbușirea Turnurilor Gemene. Noi eram pe coasta opusă, în zona Seattle, dar lumea era îngrijorată, evident. Interesant mi s-a părut că totuși ritmul vieții nu a fost afectat: oamenii mergeau la muncă, discutau – desigur – despre atac, se întrebau ce ar trebui să facă, dar lucrul cel mai important era să-și facă treaba, să meargă mai departe. Am văzut atunci și acolo un echilibru al societății și un patriotism cum rar am întîlnit. Nu știu dacă și azi lucrurile stau la fel. Am senzația că nu, dar e foarte posibil să mă înșel.
În 2008 ai coordonat, împreună cu Dan Lungu, un volum interesant intitulat Tovarășe de drum: Experiența feminină în comunism, în care ați strâns un număr reprezentativ de texte literare ale autoarelor românce privind acest subiect sensibil – una dintre principalele teme, aș spune, ale literaturii române contemporane. A fost acest volum un fel de premieră feministă în România, cel puțin într-un sens, în momentul în care a apărut?
Din cîte îmi amintesc, atunci cînd am discutat ideea cărții, nici Dan, nici eu nu ne-am gîndit la o perspectivă ideologică. Nici nu știu de unde a răsărit ideea. Cred că, vorbind noi unul cu altul despre literatură și istorie, ne-am amintit de un proiect al nostru de la Clubul 8, Cartea roz a comunismului. Așaam ajuns la un moment dat la ideea din subtitlul cărții, cea a experienței feminine în comunism. Ne-am dat seama că, dincolo de mult vehiculata idee a egalității între genuri, femeile au trăit mult mai apăsător decît bărbații perioada comunistă, că au avut mai mult de suferit. România era o combinație de societate tradiționalistă și societate pe model comunist impus forțat, așa că femeia trebuia să fie și mamă/soție/gospodină, în stilul rural din Balcani, dar și muncitoare/angajată/activă politic, după dogmele comuniste.
În general, toate lipsurile epocii erau resimțite mai acut de femei, de „tovarășele de drum“. Eu tocmai citisem un text al Slavenkăi Drakulić, un fragment din volumul Cum am supraviețuit comunismului și am și rîs, care trata exact această problemă – și mi-am dat seama că în România situația fusese mult mai dură decît în fosta Iugoslavie. De aici am pornit. Și ne-am gîndit să le propunem unor scriitoare de diverse vîrste de la noi să scrie pe această temă. Am cuprins astfel cu mărturiile lor toată perioada comunismului, de la anii 1950 și 1960 pînă la 1989.
Cred că și faptul că autoarele aveau experiența scrisului a determinat succesul cărții, dar mărturiile lor sintetizează foarte bine o perioadă sumbră. În plus, textele acelea marchează bine diferențele de gen, căci societatea comunistă ajungea, practic, să supună femeile la un grad de oprimare mai mare și mai umilitoare decît în cazul bărbaților. Mă bucur că am reușit să facem și să publicăm volumul. E una din cărțile la care țin cel mai mult, deși nu sînt deloc autorul ei – cu toate că eu și Dan apăream pe copertă.
Traducerea ta a nuvelei lui Hemingway, Bătrânul și marea, publicată în 2014, a fost premiată. De ce ai ales să traduci acest clasic al literaturii americane, care (cel puțin în Croația) chiar face parte din lista de lecturi obligatorii în licee? Ai în prezent alte proiecte de traducere literară?
Traducerile sînt pentru mine o activitate colaterală scrisului. Recunosc, am început să traduc pentru bani. În timp, a devenit și o pasiune. Nu și o plăcere, dar – zic în paranteză – nici scrisul nu e distracție și plăcere, e chin și frămîntare și agitație și nervi. Un scriitor care lucrează la ceva e un om nesuferit, nervos și morocănos, mai ales cînd nu îi iese ce vrea, adică aproape tot timpul.
Revenind la traduceri, eu colaborez de vreo douăzeci de ani cu Editura Polirom. Nu decid pur și simplu ce traduc. De obicei traduc ce mi se sugerează sau aleg din cărțile care mi se propun. Bătrînul și marea a fost o provocare, așa cum a fost și primul roman de succes al lui Hemingway, Fiesta. La lectura în engleză pare o scriitură simplă, dar abia la traducere îți dai seama cît de greu e să remodelezi frazele alea curgătoare în română ca să sune la fel, să fie la fel de curgătoare. Doar la traducerile din Philip Roth cred că mi-a fost tot așa de greu, deși în alt stil. Acum traduc ceva mai ușor: al treilea volum al memoriilor lui David Lodge, tot pentru Polirom. Sper să îl termin la începutul lui 2023.
Dar uite că am aflat ceva interesant: că Bătrînul și marea e lectură obligatorie în liceele din Croația. Nu știu dacă în școlile din România există așa ceva, adică lecturi obligatorii din literatura universală. Poate la liceele de Filologie. Acum sînt curios, o să mă interesez.
