Oana Băcanu: Un român la Zagreb

„Mergeţi până la Arad, domnişoară?”, mă chestionează colega de compartiment de tren rapid, evaluând şansele de a rămâne singură pe banchetă o bucată de drum.

„Până la Budapesta, doamnă. Acolo schimb trenul – merg în Croaţia.”, răspund şi citesc dezamăgire în ochii ei căci nu va putea să se întindă nici măcar un pic.

„Acolo lucraţi?”, continuă conversaţia acum că tot nu putem dormi.

„Deocamdată nu lucrez nimic, doar locuiesc acolo. Viitorul meu soţ e croat”. Nu zic „prietenul meu” că sună prea puţin serios, mai bine mă dau viitoare doamnă să nu mă suspecteze de prostituție prin țări străine.

„Auziţi, da’ nu e periculos acolo, la Belgrad?”, mai întreabă tovarăşa mea de drum, de-a dreptul îngrijorată acum că şi-a dat seama unde mă duc.

„De ce să fie periculos?”, întreb neştiind cum să zic că Belgradul e în altă ţară, fără să pară că mă dau atotștiutoare.

„Păi cum de ce? E război acolo!!!”

Am avut parte de o grămadă de dialoguri de felul ăsta în viaţa mea pe la începutul anilor 2000. Între timp românii au descoperit că în Pola există unul dintre cele mai bine conservate amfiteatre romane şi aleg tot mai des Croaţia ca destinaţie turistică. Cred că între timp au și uitat de ostilităţi, de-acum suntem în UE cu toții.

Nu aş fi aflat nici eu prea multe despre ţara asta relativ nouă şi cu siguranţă n-aş fi emigrat în ţara lui Mesić Vodă… (țara cui?! A lui Stjepan Mesić, președintele croat în momentul în care m-am mutat eu în Croația, nu cred că ați auzit de el. După el a mai fost unul și apoi a venit Kolinda Grabar-Kitarovic pe care sigur o știți pentru înfocarea cu care și-a susținut echipa națională la Mondialul din 2018. Oana, de câți ani trăiești la Zagreb?! De 14 ani și, o viață de om.)

Nu aş fi aflat nici eu prea multe despre ţara asta relativ nouă şi cu siguranţă n-aş fi emigrat aici dacă n-ar fi fost El. Blond. Ochi albaştri. Trup atletic. Asta pentru admiratorii de romanţe. Cu început de chelie şi cu ochelari, for the record. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? Trec peste relaţia la distanţă şi ajung aproape de zilele noastre ca să analizez unde e pentru mine „acasă”.

„Cum unde? La Braşov! Acolo m-am născut, acolo am copilărit, acolo m-am împrietenit, acolo m-am şcolit, acolo m-am îndrăgostit prima oară. Şi a doua, a treia şi a cincea. Acolo e casa părintească, acolo e familia. Acolo e Tâmpa, vârful meu preferat, acolo am făcut primele mele drumeții! Ce întrebare e asta?”.

Aşa-mi ziceam, sigură pe răspuns, când am ajuns aici. Pentru că aici oamenii vorbesc o limbă care nu suna deloc familiar urechilor mele, nici simplă ca engleza, nici melodioasă ca italiana, nici romantică precum franceza. O limbă pe care nu credeam să ajung să o stăpânesc vreodată. Nu mă gândisem niciodată că vorbitul limbii materne este o nevoie şi o plăcere. Mi-am dat seama de asta doar când am văzut că n-am ocazii să o folosesc. Aşa e omul, îşi dă seama de ce are doar când pierde acel ceva.

Mi s-a părut la început că localnicii nu-i privesc cu prea multă simpatie pe străini. Am avut nevoie de permis de muncă la început așa că am muncit și la negru. Oricum nu voi uita prea curând cozile umilitoare la poliţie ca să-mi obţin permisul de şedere pe un an. Şi aşteptarea: îmi aprobă, nu-mi aprobă… Era altfel. N-aveam încă prieteni, parcă oamenii sunt mai reci, n-au simţul umorului. Poate că au  pizza bună, mandarine și ulei de măsline, dar n-au auzit de borș, brânză de burduf, leuștean, nici măcar de spirt medicinal! Of, era mai bine în România.

După o vreme am revenit pe meleagurile natale. Bucuroasă de revedere şi hotărâtă să nu fac ca alţii care critică ţara mumă cu fiecare ocazie, la ei, în Străinezia, e mult mai bine, acolo câinii umblă cu covrigi în coadă. Acum ştiu că nu-i chiar aşa, dar sunt dornică să împărtăşesc din experienţele mele noi căci, orișicât, diaspora te căleşte, te învaţă, te deschide.

Când-colo prea puţini interesaţi. La întrebarea: „Cum e?”, răspunsul corect şi aşteptat era: „Aşa şi-aşa”. Nici „bine” că ar fi fost geloşi, invidioşi pe tine, lor le merge prost. Ei în veci n-au să fie mulţumiţi oricâți „bani, maşini, faimă şi ţoale” ar avea, dar asta e o altă problemă. Nici „rău” nu puteam răspunde că atunci mă luau peste picior: „Păi bine, mă’, Gogule, la ce-ai mai plecat atunci?”. Nu mai zici de păr blond, ochi albaștri, trup atletic că știi că vor zâmbi cu subînțeles, lasă că știu ei mai bine

În orice caz, era de preferat ca răspunsul să fie cel mult trisilabic. Orice cuvânt în plus era o încercare de a atrage atenţia asupra propriei persoane, atenţie pe care nu o meritai. Dacă făceam vreo referire la ce-i bun în viaţa mea, eram un lăudăros care se dădea mare. Aşa că mai bine am tăcut. Şi am ascultat lamentările nesfârşite cu privire la viața în România. Ce ştiam eu? Eu am avut noroc, am scăpat.

Şi apoi, deşi m-am jurat că n-am să o fac, m-am enervat când mi s-or întâmplat tot felul de neplăceri stupide. N-am putut schimba o bancnotă de o sută de euro că-i lipseşte un colţ, deşi la mama ei, în UE, n-ar fi fost o problemă. Dar stai aşa, şi România a intrat în UE!

Sau mi-a dat birocraţia vreun bobârnac să-mi amintească pe ce lume trăiesc. Sau m-am bucurat că nu se mai fumează în tren până am avut nevoie la toaletă şi-am descoperit-o înfundată cu chiştoace. Sau am cerut un cappuccino şi am primit o apă neagră înspumată la suprapreţ. Sau m-am cutremurat la fiecare: „Mda, ce doriţi?” zis în silă de vânzători.

Şi atunci am înjurat şi eu laolaltă cu concetăţenii mei de odinioară sistemul ticăloşit. Pentru o clipă am simţit că sunt de-a lor. M-am întors acasă. Sau nu prea? Că mă cam detaşasem, de fapt. Circul ieftin de la televizor cu politicieni şi vedete nu mă mai preocupa. Nu eram la curent, deci nu prea puteam contribui la discuţie. Atunci mi-a încolţit în minte o întrebare: dacă e, totuşi, mai bine la ei?

M-am întors la Zagreb din vacanță și mi-am văzut de treabă.

„Aaa, din România? Nu prea arăți ca Nadia Comăneci, dar poți intra”, îmi spune omul la ghișeul de unde cumpăr bilet de intrare la bazin și îmi zâmbește larg. 

M-am străduit și am învățat limba în primul rând ca să impresionez autoritățile în albastru pe care a trebuit să le conving că merit să trăiesc la Zagreb. „Bine că mai sunt și români de treabă, n-ați venit toți la furat…”, se scapă ofițerul de poliție care se ocupă de dosarul meu. Am înghițit în sec, m-am străduit să las o impresie cât mai bună și m-am jurat că nu voi deveni niciodată traducător autorizat ca să nu cumva să am de-a face cu „băieții buni”. Și fetele, hai să recunoaștem că în domeniul ăsta măcar avem egalitate de gen, și români și românce încalcă legea prin Croația.

„Aaa, din România? Papanași!” M-am apucat să caut rețetă și am făcut ca să-i fac o surpriză amicului care tot povestea de perioada frumoasă din viață petrecută la Cluj.

S-a schimbat și legea, având în vedere că scopul șederii mele în Croația era reîntregirea familiei, chit că nu eram căsătoriți, am dobândit automat și drept de muncă. Am găsit de lucru, m-am integrat, plătesc taxe, am fost și sunt cetățean model, am dat chiar cu mătura prin fața blocului pentru puncte în plus de la vecinii care de acum știu că sunt din România.

În același timp m-au întristat mesajele citite pe facebook care spuneau că diaspora nu ar trebui să voteze pentru că nu cunoaște situația din România și nici nu contribuie cu nimic la viața de acolo. Cu un nod în gât am plecat capul și nu m-am dus la vot la alegerile parlamentare din 2008.

Am făcut pe ghidul pentru români prin Zagreb și mi-am dat seama că știu suficient despre orașul acesta pentru a putea prescrie rețete individuale de mini-vacanțe reușite la Zagreb luând în considerare nevoile și dorințele fiecăruia. Știu restaurante bune pentru fiecare specific, obiective turistice, dar și locuri care nu apar în broșurile turistice, povești și curiozități. Mi-am dat seama că sunt un ghid mai bun pentru Zagreb decât pentru Brașovul care s-a transformat și el în toți anii aceștia odată cu mine.

Am întâlnit lume nouă. „Aaaa, din România? Și? Cum e pe acolo?”, m-au întrebat croații și i-am suspectat că vor să audă că e mai rău ca la ei. Competitivi rău, zău. A, păi depinde, e frumos și aici și acolo, oricum eu am venit pentru niște ochi albaștri… Au zâmbit complice,  lasă că știu ei mai bine. A durut puțin.

„De când trăiești la Zagreb? Ooo, ești de-a noastră! Hrvatska nevjesta!”

Povestesc cu ei și mă întreabă la un moment dat de unde sunt din Croația. „Zagorje? Nu, stai! Istria poate…”, căci aude o melodie nelalocul ei în accentul meu… Zâmbesc mândră și răspund că sunt din România și croata nu e limba mea maternă. La finalul unei întâlniri unde am fost în formă maximă și mi-a ieșit traducerea ca la carte, interlocutorii croați m-au întrebat unde am învățat așa de bine româna… Cu mama, am răspuns mucalit și am câștigat o nouă rundă de laude. E o victorie căci cu doar câțiva ani în urmă rezolvam exerciții din Teach Yourself Croatian și plângeam cu sughițuri.

Am umblat, am văzut mult din Croația și am hotărât că a avut dreptate vecinul de la Brașov care avusese ocazia să vadă Iugoslavia pe vremea când lucra la Uzina Tractorul Brașov:  e o țară splendidă și ai avea ce vedea nou în fiecare concediu până la pensie.

Mi-am făcut cunoștințe și prieteni noi, unii dintre ei au fost în România, nu e chiar așa de rău, OK, nu „aveți“ autostrăzi, dar drumurile sunt decente, am fost până la Constanța… Când aud de bine despre România mă umflu în pene de mândrie de parcă aș fi dat personal cu lopata la drumurile de care vorbește omul.

După 6 ani am primit permisul de ședere definitivă. În ziua în care mi-au lipit ultimul abțibild pe pașaport atestând că de-acum pot să stau la Zagreb cât vreau, toată viața dacă nu mă plictisesc, la ieșirea din secția de poliție l-am văzut pe președintele croat, Ivo Josipović era pe atunci, nu știu dacă îl știți. Se plimba prin centrul orașului cu un om din garda de corp probabil. No, așa semn de bun augur mai rar.

„Aaaa, din România? Am și eu un vecin, soacra lui știe pe cineva din Brașov…” sau „Știu și eu pe cineva din Galați!”. Mereu când aud asta sper din tot sufletul că restul poveștii e de bine, că nu va trebui să spăl rușinea națiunii. De obicei este și răsuflu ușurată. 

Cine are permis de ședere definitivă poate depune cerere să obțină cetățenia croată. E o șmecherie însă, eu nefiind căsătorită cu acte în regulă ar trebui să renunț la cetățenia română. A, nu, asta nu. Nu pot articula exact de ce, pur și simplu mă simt român, nu mă simt croat.

Chit că statul român îmi face din când în când surprize extrem de neplăcute, de exemplu m-a pus să plătesc retroactiv niște taxe și impozite pentru o greșeală care nu a fost a mea. M-am revoltat, m-am agitat, dar până la urmă am ascultat sfatul prietenei din Brașov care se pricepe: Cu ANAF-ul să nu te pui. Am plătit scrâșnind din dinți și mi-am zis că așa mi-am recâștigat dreptul de vot. Pe viață.

ANAF-ul îți ia fără milă, Fiscul croat îți restituie impozitul plătit în plus fără să-l fi cerut și te simți mai puțin străin. După care urmează un alt duș rece.

După ce am concurat ani buni la triatlon legitimată la un club croat și m-am mai și suit pe podium la categoria mea de vârstă, federația lor s-a trezit într-o zi să decreteze că nu poți fi campion național în Croația fără cetățenie. Păi și cum rămâne cu ești de-a noastră? Pe de altă parte cine știe dacă la Brașov sau București m-aș fi apucat vreodată de sportul ăsta, poate n-aș fi învățat niciodată să mă dau cu bicicleta… Ulterior am mai aflat ceva surprinzător: străinii nu pot dona sânge în Croația conform unei legi care n-a ținut pasul cu timpurile și nevoia acută de donatori.

Cu timpul am reușit să facem economii, ne-am dus în plimbare în Austria și m-am gândit: ba aici mă simt ca acasă! E ordine, e liniște, munții sunt semeți, oamenii corecți – cel puțin cei pe care i-am întâlnit eu. Am verificat cu familia să nu cumva să îmi curgă sânge austriac prin vine, am aflat doar că bunica maternă pe care am apucat-o prea puțin vorbea bine germană, învățase singură la fabrica de postavuri din Brașov de la colegele de muncă. Învățase și ungurește și dintr-o dată mi-a fost clar cui trebuie să-i mulțumesc pentru urechea muzicală.

Episoadele s-au repetat succesiv, când eram aici tânjeam să fiu acolo şi invers. Am tot pendulat între două realităţi până mi-am găsit, într-un final, pacea. Dintr-un om nici aici, nici acolo, m-am transformat într-unul şi aici, şi acolo. Sunt un cetăţean al lumii şi pot trăi (bine) şi în România, şi în Croaţia, şi oriunde îmi vine cheful să mă duc într-o zi. Aşa că m-am hotărât: acasă e acolo unde sunt eu. Pur și simplu într-o zi mi-am dat seama că mi-am făcut probleme și dileme degeaba: și România și Croația au sarmale, mici și drumuri de munte. Și până la urmă acasă e o stare de spirit. Acasă e și pe canapea râzând la o comedie românească, și în bucătăria mamei care coace cozonaci, și în vârf de munte unde mă simt mică și nesemnificativă, și pe drumul pe care nici măcar nu l-am început încă. Între timp a venit și pandemia și mi-a cimentat ideea că acasă e peste tot unde am oameni dragi. Acasă mai nou e și pe Facebook Messenger și Viber, acasă e oriunde ne întâlnim să facem haz de necaz.

„Ești din România? Foarte bună cinematografia contemporană, felicitări!”. Te simți mândru de parcă ai fi scris personal scenariul pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și pregătit să răspunzi la următoarea întrebare: Unde merită mers în vacanță acolo?

(va continua)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.