Nenad Popović: Despre (fragment din Jurnal din orașul P.[1])
M-am stabilit într-unul dintre cele mai vechi orașe de la mediterană, ceva precum Cartagina probabil. Câteva sute de mii de ani. Față de el Dubrovnikul, așa cum stă el astăzi, e un oraș tânăr, un copil.
Dar am picat într-un oraș-garnizoană care tocmai a fost golit. De parcă aș fi ajuns în 1995 în Knin.
Chiar și douăzeci de ani mai târziu se simte acest gol. A fost oraș militar, iar acum nu mai este. Văd acest lucru la fiecare pas, orice vede. Peisaje militare întregi, cu cazarme mari și părăsite, hangare, instalații de tot felul. Întinse pe kilometri întregi ele se află la trei minute de centru. Oriunde te-ai plimba, prin pădurile din apropiere, dar și oriunde înăuntrul orașului, la fiecare cincizeci, o sută de metri dai peste buncăre, intrări de fier, găuri de ventilație, ziduri înalte cu sârmă ghimpată ruginită, turnuri de pază și puncte de observație. La un pas de promenada din crâng vezi buncăre uriașe, șine de fier pentru vagonete cu proiectile și torpile.
În inima orașului este amenajată o parcare imensă pe un platou, loc de instrucție și de paradă al unei cazărmi militare imense cum n-am mai văzut nicăieri în Europa (și am trăit în cel mai mare oraș-garnizoană din Germania). Platoul e atât de mare încât îți cauți mașina după culoare și după amintirea relativă a zonei în care ai lăsat-o.
Peisajul militar nu numai că domină orașul, ci se extinde în jur în cercuri concentrice pe o rază de aproximativ douăzeci de kilometri. Astfel că în însăși interiorul orașului clădirile masive nu arată nicidecum atât de dramatic pe cât s-ar crede – în orice alt oraș ar sări în ochi, nelogice, imense, stranii, respirând un aer închis, neprietenos – pentru că tocmai aici, la periferia orașului încep primele clădiri într-adevăr serioase, structuri militare colosale, forturi, dealuri și peninsule-cetate.
Astăzi ele sunt doar niște memoriale ale golirii orașului, care, vine vorba, s-a întâmplat mai deunăzi.
Orașul ar trebui să se întoarcă acum la caracterul său de oraș mediteranean. De într-adevăr „oraș vechi mediteranean“, așa cum este descris fiecare oraș în prospectele noastre turistice. Țesutul urban sufocat de megainstalațiile militare ar trebui să iasă din nou la suprafață, să redea privirii țesătura bogată, milenară a orașului. Pentru că totul este aici. Catedrala de piatră, un întreg registru de biserici, de la cele în stil romanic dar și mai recente, cu tot felul de campanile, complexe monastice, calla grande (ah, Calea largă!), inclusiv pavajul ei vechi, arcurile de triumf romane, liniile zidurilor antice și medievale scufundate pe jumătate, marele port odată plin ochi de corăbii andocate; chiar și dialectul arhaic roman este aici, amestecat cu limba slavă.
Dar scoaterea orașului la suprafață evident nu reușește. Orașul nu a putut face față plecării ultimului trio militar alcătuit din armate foarte diferite dar toate exagerat de mari, cum nu a putut face față nici venirilor lor. Pentru a fi capabil să suporte așa ceva trebuia să fie de mărimea Berlinului, pe care nu l-au răvășit nici armata prusacă, nici cea a lui Hitler, nici măcar dominația de jumătate de secol, acum încheiată, a districtelor militare, unul dintre ele controlat nici mai mult nici mai puțin de însăși marea Armată roșie iar celelalt de US Army.
Totuși, acest oraș mic s-a aflat timp de un secol și jumătate în umbra mașinăriei militare, a fost practic o funcție a ei, a clădirilor militare, a industriei militare, a liniillor de producție aferente – și cum fiecare militar își aduce cu sine familia, orașul a fost inundat cu o populație imensă, adusă. Ca întotdeauna, odată cu căderea imperiului s-a ajuns și la exodul masiv al acestei populații, un exod de proporții aproape biblice. Pentru că populația armată vine și pleacă la următorul ordin, ea este tross, logistică și etapă care urmează transferului elitei – câțiva generali.
Una dintre plecările unei vechi armate succedată de venirea alteia noi – iar amândouă pe lângă forță au insistat și pe apartenența etnică a teritoriului imperiului lor – a luat cu sine ceva din substanța vie a micului oraș. Nici nu a plecat bine din oraș armata de atunci că imediat în urma ei au fost alungați și oamenii obișnuiți care îi aparțineau în chip «etnic». Iar aceasta înseamnă acei oameni care deja de o mie-două mii de ani vorbeau absolut întâmplător limba comandamentului armatei care a plecat.
Atotputernicul nou comandant-imperator (zagorian[1]de meserie) a spus, deci, italienii în Italia! Astfel încât vorbitorii limbii ofițerești din imperiul de douăzeci de ani al lui Musssolini – acest domnimperator a fost de meserie un jurnalist ratat – au trebuit să părăsească orașul aproape cu toții. A plecat «masa biologică» și fondul genetic al orașului. Ceea ce, bineînțeles, a însemnat că în fapt casele lor au rămas goale: ușile de la intrare ale caselor și apartamentelor s-au zguduit o vreme în vânt până când au fost aduși subiecții noului imperiu – care va dura chiar patruzeci de ani – și încă atât de mulți încât ani de zile au debarcat în gara centrală și s-au instalat în oraș. În orașul P.
Totuși astăzi, când orașul este eliberat de ultima mega-armată, și încă de una care, din păcate, avea ca principală caracteristică multietnicitatea – foarte mulți militari, foarte puține vapoare – vidul pe care aceasta l-a lăsat în urmă este evident pentru oricine își face aici sejurul mai mult de câteva zile.
La fel, se vede, se simte cum orașul nu poate să-și înnoiască matrița lui naturală și culturală precedentă, chit că acest secol și jumătate din urmă, milităros, de garnizoană, a reprezentat doar un episod din povestea milenară a urbei. Perforarea orașului istoric și a centrului viu datorată armatelor nu este o metaforă, ea se poate vedea cu ochiul liber. Pentru că în penultimul război a fost și el bombardat sever. «L-a cuprins»
A fost bombardat din acele avione numite în mod foarte potrivit «fortărețe zburătoare». Au atacat dispozitivele terestre, așă că luând la țintă astfel de obiective au distrus în treacăt și orașul vechi. Astfel că acolo unde odată a fost zona cu cea mai mare densitate de clădiri vechi astăzi cresc copacii. Pe locurile unde au fost blocuri orășenești, străduțe și intersecții acum sunt un fel de alee, sau părculețe; astfel că deodată între case privirea răzbate brusc – undeva. De parcă Albert Speer[2]a marseilles-izatorașul punctual și aleator intervenind cu explozibil la nivel microchirurgic. Astfel că deodată undeva pe la mijlocul unei străzi venețiene cu clădiri de trei etaje se ivește o zonă în care crește verdeață, în care adie aer curat, iar panorama ți se deschide spre peisaje dintre cele mai neverosimile: largul mării cu apus de soare sau un utilaj imens din șantierul naval.
Despre ceea ce nu mai este, ceea ce a fost smuls din țesutul vechi, nu ai nici cea mai vagă idee, despre asta știu doar locuitorii «străvechi» ai orașului, singurul nume care se mai potrivește rămășiței miniaturale a populației tradiționale care a reușit cumva, mai degrabă întâmplător, să se mențină în labirintul orășenesc, astfel că puhoiul noilor populații nu a împins-o mai departe.
Astfel că, frunzărind odată o carte foarte frumoasă în care sunt reproduse câteva vedute vechi cu priveliști ale orașului (fotografiate undeva până în anii treizeci ai secolului trecut), în câteva dintre ele am putut recunoaște orașul, în altele deloc.
Prima impresie pe care o am este că în carte au fost incluse din neatenție și ilustrații dintr-un alt oraș. Nimic, absolut niciun detaliu din ciotul urban pe care îl arată nu mai există astăzi. Un întreg ansamblu de străzi și clădiri, peisaje, șiruri și rânduri de blocuri. Sub ilustrația unei clădiri de mărimea unei universități scrie că aceasta a fost un cămin cultural dar că a fost dărâmat prin dinamitare. (Într-o perioadă anume fusese căminul cultural al unei «etnii» greșite). Dar asta-i încă bine, floare la ureche. Pentru că în secolul douăzeci astfel de lucruri sunt business european as usual. În Germania din miezul orașelor vechi templele evreiești, mici și mari, au zburat cu sutele în aer, iar pe timpul ultimului război (războiul de acum[3]), distrugătorii de temple conștienți de apartanența lor etnică numeau minaretele pershing, după numele rachetelor care țâșnesc săgetător la cer: așa le aruncau frumos în aer. (Și prin urmare în anumite regiuni aceste pershing-uri nu mai există, la fel ca cum nu mai există nici templele acelea în Germania – precum nici centrele culturale «greșite» din orașul P.)
Că aproape nimic nu a putut supraviețui valurilor armatelor politice ale secolului XX., se înțelege de la sine. Dar, când într-o carte e reprodusă imaginea unei intersecții cu magazine, tramvaie, trecători grăbiți și oameni care se plimbă, atunci totuși îți taie respirația. Așa că întrebi un prieten – prietenul este chiar editorul acestei cărți și întâmplător și un locuitor «străvechi» al orașului: Ce e asta? Unde-i asta?
El aruncă o privire și răspunde: AICI NU E NIMIC. AICI ASTĂZI NU MAI E NIMIC, AU SĂDIT UN COPAC CARE A CRESCUT.
Și continuă: Care a crescut atât de mare, încât poți crede că a fost întotdeauna acolo. Și crezi că e un parc. De unde parc, omule!
Problema nu constă în faptul că orașul a fost bombardat. În Europa sunt cu sutele astfel de orașe, de la Stalingrad până la Rotterdamul de la Atlantic, cu Varșovia în mijloc. Problema e că știu că nu mai există nici descendenți ai oamenilor din fotografii, cei care se plimbă, trecătorii grăbiți, tramvaiele, proprietarii de magazine și vânzătoarele lor. Nu mai există nici un rând întreg de limbi care la momentul când au fost luate imaginile respective se vorbeau și se chemau una pe cealaltă: italiana, croata, germana austriacă, istrovenețiana.[4]Vederile vechi mă deprimă pentru că readuc în conștiință acest loc comun (remember Sarajevo), anume că nu numai clădirile fac orașele, ci și oamenii, mișcarea lor și vorbirea, corelațiile dintre liniile de tramvai și grădinile private, dintre centrele culturale și apartamentele de toate felurile și mărimile, dintre parcuri și spații verzi și depozite și fabrici, da, și dintre parcuri, spații verzi și decorații urbane, dar dintre cele care se ivesc organic. Și nu ca cele de astăzi, bizare și în unghi drept, plate, cu un copac și o bancă, care arată de parcă ar fi închipuite de un tehnician sanitar care mergând prin oraș spune una-două fiecăruia: Aici parc, Aici parc, Aici străbatem până la mare și sădim iarbă, Aici dărâmăm pentru un parc de copii. Astfel că miezul dens al orașului (miezul milenar) e la fiecare pas aerisit cu ceva ce seamănă cu parcurile din curtea spitalelor: copac, bancă, tufă, soare, aer și la mijloc, vizibil, un coș de gunoi înfipt pe un picior de metal (ca nu cumva tuberculoșii să-și arunce împrejur șervețelele cu expectorații, respectiv să nu le îndese în buzunarele pijamelelor). După toate aceste vizite pline de glorie ale marilor armate, locuitorii și locuitoarele orașului P. stau astăzi pe bănci în jurul coșului de gunoi asemeni unor pacienți, se uită pierduți în el precum bolnavii cronic.
Am ajuns într-un oraș de pacienți rărit igienic în care nu pot culege nici măcar câteva fraze de dialect urban, pentru că nu se aude pe stradă. Vânzătoarea de la un magazinaș de cartier îmi zice Aici nu deținem țigarete, de parcă m-aș afla în Sarajevo; un domn în vârstă pe care îl întreb de o anume stradă, îmi spune într-o sârbă curată Mergeți până la bulevardapoi întrebați mai departe. Bulevard. De parcă m-aș afla în Belgrad (iar mai la vest de orașul P. primii locuitori sunt deja în Franța). Ce înseamnă bulevard pentru el, mă întreb în timp ce-i mulțumesc. Un domn în vârstă, în cu totul altă ocazie, îmi zice într-un dialect štokavian destul de neclar E, astăzi apartamente cumpără doar oamenii cu bani. El face parte dintr-o perioadă și civilizație în care în orașul P. apartamentele se cumpărau de la oamenii care nu aveau bani.
Dar, ca nou venit în orașul P., am noroc că amintitul meu coleg, care este editorul acestei cărți despre orașul acesta care pe jumătate nu este, mă îndrăgește ca pe un prieten și mă cheamă în librăria lui la evenimente literare. Acolo am ascultat pentru prima dată, iar apoi am și făcut cunoștință, un literat care scrie poezii și în vechile dialecte locale. El se numește Daniel Načinović și e un nume cunoscut în cercurile poetice. Prietenul mi-a spus: NEAPĂRAT SĂ VII LA NAČINOVIĆ.
Micuța librărie era plină ochi. Atmosferă deasă, audiența înghesuită asculta încordată cum poetul, acompaniindu-se la chitară, recită și cântă poeme în limba veche a orașului. De fapt, în limbile vechi. În librărie a apărut să-l asculte și episcopul, astfel că stătea și el acolo înghesuit între noi. Aveam impresia că domnește acolo o atmosferă conspirativă, de parcă am fi în1968 în Praga, iar afară sunt rușii: dizidenții au venit în micuța librărie să asculte despre democrație.
La final s-a oferit și un mic cocteil. Nu a plecat nimeni, nici doamnele, nici domnii, nici cei câțiva oameni mai tineri care veniseră de asemenea să asculte. Prietenul meu m-a introdus unora dintre ei, și era evident că și ei sunt din teapa lui, trădători, reprezentanți, supraviețuitori ai populației indigene: de la medici la bibliotecari și muzicieni, funcționari din administrație și vecini. Am avut impresia fatală că așa înghesuite într-o încăpere îngustă i-am văzut pentru scurt timp pe toți locuitorii străvechi ai orașului. Prea încordați, deci, ascultau, prea înghesuiți, inclusiv episcopul.
Iar pe Načinović ei îl văd în fiecare zi pe stradă și pot să stea cu el la trăncăneală, în vechea noastră limbă – și astfel să-l citească cât vor. Dar totuși s-au adunat aici pentru poeziile pe care le-a scris. În limba veche, aproape dispărută a orașului său, cu vorbele ei, muzica ei, vechile înțelesuri, anecdote, atmosfera unor meserii precum cea a a marinarului, sau a unor flăcăi de stradă, cu expresiile lor de curtare amoroasă dintr-un timp dispărut, de fapt mai degrabă scufundat.
Sper, bineînțeles, că imaginea aceasta cu locuitorii străvechi înghesuiți într-o librărie mică am născocit-o eu, exagerând în felul meu propriu. Sper că acest text s-a ivit din pesimismul meu cronic moștenit și în privința lucrurilor despre care nu am habar. Ca și despre acest oraș în care am aruncat ancora acum câteva săptămâni.
Traducere de Adrian Oproiu
[1]Locuitor al regiunii Zagorje din nord-vestul Croației
[2]Albert Speer, 1905-1981, arhitect german, ministrul înarmării și producției de război în periada celui de-al al Treilea Reich.
[3]Cu referire la războaiele iugoslave, 1991-1995.
[4]O limbă romanică, aflată astăzi pe cale de dispariție, vorbită în sud-vestul Istriei. Potrivit diferiților lingvişti, înrudită cu dialectul venețian sau cu ladina din nord-estul Italiei.
[1]Cu referire la orașul Pola, din peninsula Istra
