Mugur Ioniță, Odiseea adriatică / Jadranska odiseja

Pentru cititorii noștri, de această dată am ales o călătorie neobișnuită pe mare – un fragment din romanul Odiseea adriatică, publicat recent (în 2025) la Editura Lebăda Neagră din Iași. Autorul acestei cărți de aventură pline de umor este scriitorul și navigatorul român Mugur Ioniță (n. 1972).

Odiseea adriatică este o operă de ficțiune (inspirată parțial din experiențe reale de navigație cu vele pe Marea Adriatică), un roman despre aventura nautică a naratorului Cristi și a fratelui său Virgil pe Marea Adriatică, care începe ca o navigație idilică printre insulele croate, dar care devine rapid tot mai complicată și tensionată – începând cu o avarie neașteptată chiar din prima zi a călătoriei (ce le va aduce o faimă nedorită pe rețelele sociale) și continuând cu o serie de întâlniri neașteptate: cu o tânără frumoasă care ascunde secrete, cu mafioții, cu poliția…

Romanul oscilează între descrieri realiste ale vieții pe mare/la bord, adesea presărate cu o doză de autoironie, și scene comice, aproape parodice, care conturează intriga de tip polițist a romanului. Și, așa cum se întâmplă în orice adevărată aventură maritimă, nu lipsesc nici romul, nici cântecele, nici pasagerii clandestini și nici contemplarea cerului înstelat.

Za naše smo čitatelje ovaj put izabrali jedno neobično morsko putovanje – ulomak iz romana Jadranska odiseja koji je nedavno (2025.) objavila izdavačka kuća Lebada Neagră iz Iașia. Autor ove duhovite avanturističke proze rumunjski je pisac i jedriličar Mugur Ioniță (1972.).

Jadranska odiseja fikcionalno je djelo (nadahnuto i stvarnim iskustvom plovidbe Jadranom), roman o jedriličarskoj avanturi pripovjedača Cristija i njegova brata Virgila na Jadranskom moru, koja započinje kao idilično jedrenje između hrvatskih otoka, da bi situacija vrlo brzo postala sve kompliciranija i sve napetija, počevši od iznenadne havarije na prvi dan putovanja (kojom će steći neželjenu slavu na društvenim mrežama) i nastavljajući se nizom neočekivanih susreta – s lijepom djevojkom koja ima tajne, s mafijašima, s policijom… Roman se kreće između realističnih prikaza života na moru/brodu, često s dozom autoironije, i komičnih, gotovo parodijskih prizora koji tvore krimi-zaplet romana. Pritom kako to biva  u svakoj pravoj pomorskoj avanturi, ne nedostaje ni ruma ni pjesme, slijepih putnika ni promatranja noćnoga neba.

Ivana Olujić

— Hai să ridicăm velele! îi spun lui Virgil după ce traficul din apropierea marinei se diminuează.

Ne uităm chiorâș la multitudinea de sfori. Nu seamănă deloc cu cele de pe „Făcălețul vesel”, pe care am făcut școala. Credeam că sunt standardizate. Unde naiba se află funga, școta și toate celelalte manevre învățate la curs? Aici, pe pian, parâmele au alte culori, iar denumirile sunt în engleză : halyard, mainsail, outhaul, jib, reef sau boom, nu am timp să caut în dicționar, așa că ne hotărâm să le luăm pe rând până le dăm de cap. Mai sunt vreo trei parâme în plus a căror utilitate îmi este imposibil de ghicit.

— Ia, trage de aia albă!

— Nu merge, zbiară frate‑miu în timp ce se opintește.

— Ah, stai să desfac sacul velei.

Urc pe cabină să trag fermoarul. Vela mare doarme pliată de‑a lungul ghiului.

— Trage acum! îi spun după ce verific ca totul să fie în regulă.

— Tot nu merge, futu‑i!

— Atunci trage de cea albastră.

— Nimic.

— Ai desfăcut blocatorul?

— Da, Cristi, e desfăcut. Dar tot nu vrea.

Presupunând că este nevoie de mai multă forță, cobor de pe cabină și trag împreună cu el, până ne ies ochii din cap ca la melc.

— Bro, nu vezi că e legată de tachetul ăla de pe catarg? mă întreabă.

— Ah, da, fi‑v‑ar barca de râs!

În fine, ridicăm un sfert de velă după care iar se blochează.

Fără om la timonă, barca plutește în derivă, iar vântul dinspre babord a creat o burtă, ceea ce face imposibil demersul de ridicare a velei.

— Direcția! Băga‑mi‑aș! Trebuie să țin prova în vânt, strig în timp ce sar peste parâmele de pe punte înapoi la timonă.

Odată stabilizată barca pe direcția vântului, pânza începe să fluture viguros și zgomotos, se deblochează, iar Virgil reușește să o ridice cu o relativă ușurință. După ce colțul velei ajunge în vârful catargului, cârmesc câteva grade la babord, barca se înclină foarte puțin, iar pânza căpătă o formă frumoasă, arcuită. Genovezul îl dibuim repede și îl desfășurăm până la capăt.

Barca se înclină un pic mai mult, accelerează câteva noduri, iar după ce oprim motorul suntem cuprinși de o stare pură de beatitudine. Navigăm, în sfârșit. Navigăm în liniște cu ajutorul vântului, fără motor, ca niște vikingi. Nu contează că înaintăm doar cu două‑trei noduri[1], bucuria este copleșitoare.

Ne uităm în jur și realizăm că suntem singurii cu velele ridicate. La vântul acesta slab nimeni nu se mai obosește să le ridice. Dar noi n‑am venit pe mare să mergem pe motor.

— Mai dă drumul la vela mare! ordon cu o oarecare autoritate și sucesc barca spre sud‑vest, cu intenția de a trece prin strâmtoarea dintre insulele Ugljan și Pašman, aflată la trei mile distanță.

Deși vântul este slab, în momentul în care desface blocatorul, școta randei îi fuge dintre palme. Frate‑miu scoate o înjurătură printre dinți, a uitat să‑și ia mănușile.

— Mai mult!

Virgil mai desfășoară câteva spire de pe vinci, de data asta cu grijă, ținând parâma ferm în palma înmănușată.

Însă vântul de nord a slăbit deprimant de mult. Tot efortul nostru a fost aproape zadarnic și, cu pânzele desfăcute la maximum, nu mai depășim două noduri. Oricât de mult ne dorim să navigăm cu ajutorul vântului, după jumătate de oră în care am avut impresia că mai mult stăm pe loc, hotărâm să pornim motorul. Velele le lăsăm ridicate, este prea complicat și obositor să le mai dăm jos.

Strâmtoarea este destul de aglomerată, zărim circulând în ambele sensuri ambarcațiuni de toate dimensiunile. Soarele a trecut de zenit, iar vântul slab îmi flutură tricoul de marinar din colecția de vară „Adventure Yourself ” – inspirată de bărbatul invincibil, aventuros și autentic, de la C&A, cumpărat toamna trecută când s‑au anunțat reducerile de sfârșit de sezon. Pipa îmi atârnă de colțul gurii, iar șapca à la Anton Lupan zace lăsată pe o ureche. Aducem mai mult a niște clovni decât a marinari adevărați. Înaintăm la economic, cu patru noduri, turația o mie cinci sute de rotații pe minut și cu Rod Steward, Sailing, răsunând la maximum în boxe. De pe cele două insule din dreapta și, respectiv, din stânga, oameni îmbrăcați în ținute ușoare, printre care remarcăm un număr semnificativ de fete în rochițe scurte, sufocate de căldură, ne fac frenetic cu mâinile, inundându‑ne cu un sentiment de fală.

— Atenție la tribord, o barcă rapidă!

— O văd, stai chill[2], nu suntem pe traseu de coliziune, va trece prin fața noastră, îi răspund.

Dacă tot port chipiu și țoale de marinar, sunt nevoit să folosesc și terminologia marinărească.

Frate‑miu se duce la prova.

— Filmezi, da? îl întreb.

— Acum?

— Da. Fă o panoramă și prinde‑mă și pe mine.

Iau o poziție țanțoșă, poza iese bine, iar ego‑ul meu este satisfăcut. Deși traficul se întețește, considerând că am atenția distributivă, mă grăbesc s‑o încarc pe Insta cu haștagul #oceantherapy. De la plecarea din marină, în două ore am făcut cel puțin o sută de fotografii și douăzeci de clipuri, aproape că n‑am văzut marea și peisajele decât prin obiectivul camerei telefonului.

Vântul slăbește de tot, iar velele încep să fluture. Le lăsăm așa, nu ne deranjează. Bag un pic mai mult motor pentru a lua fața unui feribot, iar când intrăm în strâmtoare auzim câteva strigăte de încurajare la care răspundem chiuind.

Frate‑miu continuă să facă poze, deși pare sătul de întreaga fanfaronadă. Cu o lipsă totală de curtoazie marinărească, copleșiți de un epatant patriotism, arborăm la straiul babord tricolorul României, cu dimensiuni duble față de steagul țării gazdă. PAVILIONUL reprezintă, nu‑i așa, drapelul de luptă al navei, este simbolul gloriei, onoarei și vitejiei și este legătura pe care marinarii o au cu patria și cu poporul. Ne bate gândul să ridicăm și marele pavoaz, ca la sărbători, pentru o trecere triumfală pe sub podul Ždrelac, împânzit de zeci de turiști cu telefoane în mână, dar renunțăm, manevra este prea complicată.

Reduc viteza, având în vedere că trebuie să trecem printr‑un pasaj îngust de câțiva metri. Pfff, un vas uriaș de pasageri vine pe sub podul dintre cele două insule din sens opus. Încetinesc și mai mult pentru a‑i da prioritate, însă curentul este destul de puternic din spate. Fără propulsie, pierd un pic controlul și încep să mă precipit. Nu se poate, încă un velier apare din sens opus, echipajul ne salută energic, parcă prea energic. Feribotul din spatele nostru deja se află periculos de aproape. În fine, strâmtoarea se eliberează și bag ceva motor pentru a accelera și recăpăta controlul. Frate‑miu nu are nicio grijă, sprijinit de straiul prova, admiră peisajul. Verific adâncimea: șase metri. Pe harta de navigație arată un minim de patru metri pe mijlocul canalului, suficient pentru chila navei. Țin ochii pe sonar: adâncimea cinci metri, baliza roșie la dreapta, verde pe stânga, distanța perfectă, apropierea ideală, cursul stabil. Pe pod, un grup de bicicliști a oprit să ne salute, fluturând mâinile. Prima zi se anunță spectaculoasă.

Barca, împinsă de curent, accelerează mai mult decât îmi doresc. Feribotul din spate trage goarna, mă întorc să le răspund la salut, deși distanța mică dintre noi și vasul uriaș are darul să mă îngrijoreze. Locul este destul de strâmt, nu am cum să‑i fac loc să treacă. Mă gândesc că știe ce face. Căpitanul zbiară în megafon, dar nu înțeleg. Să fie sănătos, nu are decât să încetinească. Încep să disting chipurile turiștilor de pe pod, am impresia că toți chiuie de fericire, iar frate‑miu fotografiază fetele ce își flutură pălăriile în semn de salut. Deja văd cum vor curge like‑urile și inimioarele la fotografiile pe care le voi distribui imediat cum voi avea un pic de răgaz. Mulțimea se bulucește pe pod ca la spectacol. N‑or mai fi văzut iahturi? Sau al nostru este cel mai frumos?, mă întreb. Silueta albă a bărcii se strecoară frumos printre stânci. Le văd clar cu ochiul liber în stânga și în dreapta, dar nu mă sperie. Adâncimea patru metri, aici trebuie să o țin fix pe mijlocul canalului. Pescăruși mari cât curcanii scot țipete stranii, prevestind o catastrofă. Curentul ne împinge destul de puternic din spate.

Prova intră sub pod, suntem atât de aproape încât disting expresiile oamenilor. Nu par a fi saluturi. Din contră, par îngroziți. Nu strigă „HELLO, HELLO!”, ci zbiară „STOP, STOP, STOP!”, încrucișând energic mâinile. Ce naiba vor, ne‑a căzut ceva în apă? Este vreun obstacol? Suntem exact pe mijlocul canalului unde podul este cel mai înalt. Feribotul din spate trage din nou goarna, iar strigătele din megafon se intensifică. Probabil sunt nervoși că le‑am luat fața. În ultima fracțiune de secundă apuc să văd indicatorul mare de pe pod: WARNING HEIGHT LIMIT 16,5 M[3]. Prea târziu să opresc și să dau îndărăt.

Cu un zgomot asurzitor de hală industrială unde se prelucrează metale, amplificat de schelele podului, lovim cu vârful catargului suprastructura. Barca se ridică de bot, se rotește subit către tribord, apoi se înclină periculos pe o rână, în timp ce girueta, antena radio, becul de ancoră și alți senzori de pe catarg se prăvălesc în apă. Precipitat, trec motorul pe neutru, dar curentul apei își face treaba, continuând să ne împingă din lateral. Înclinația face ca vârful catargului să scape de prima grindă a podului și să se lovească de a doua cu un zgomot de șantier, fier pe fier. Barca pârâie, ceva se rupe, dar nu realizez pe moment unde. Sunt total lipsit de control. Feribotul s‑a oprit la distanță, măcar am scăpat de temerea că dă peste noi. Ne apropiem amenințător de stâncile de la marginea canalului. Frate‑miu stă ciuci și se ține strâns de balustradă. Nici el nu are ce să facă. Ne aflăm la mila curentului.

Deși totul se succedă foarte repede, am timp să reflectez la ce poate fi mai rău: dacă ne scufundăm, nu avem decât câțiva metri de înotat. Măcar scăpăm vii. Totuși, ar fi jenant. Bun, înțeleg un naufragiu pe o furtună puternică, undeva în larg, sau pe o insulă pustie, are ceva eroic, spectaculos, vitejesc chiar. Dar aici, în văzul tuturor, în prima zi de navigație, într‑un canal de patru metri adâncime, suntem îngrozitor de caraghioși. Nu atât faptul că suntem pe cale să eșuăm mă deranjează, ci modul absolut dizgrațios în care o facem. Poate ar fi mai bine să mă înec, dar refuz să o fac în aceste adâncuri umilitoare. Nici măcar nu‑l pot numi naufragiu, ci doar un eșec ridicol.

Din nou, ne înclinăm puternic. Sunt gata să dau ordinul de abandon al epavei și să înotăm până la mal. Într‑un mod greu de înțeles, mă gândesc la ce aș putea salva de pe barcă. Primele obiecte vizate sunt borcanele de zacuscă, mama s‑ar supăra teribil dacă le‑am abandona pe fundul mării. Apoi îmi trec prin minte sticlele de Captain Morgan. Dacă or mai fi întregi, desigur. Am dat totuși optsprezece euro pe fiecare.

Din nou, același zgomot de frecare metal pe metal, după care vârful catargului scapă spontan și de ultima grindă. Barca intră într‑un ruliu accentuat, stânga‑dreapta, mergem cu spatele, iar pupa se îndreaptă spre mal. O hurducătură înfundată îmi dă de înțeles că ne‑am izbit de stânci. Mă uit peste bord, pietrele uriașe se freacă de cocă și trăiesc cu speranța că stâncile submarine nu au lovit cârma sau elicea. Turez ușor motorul, barca se desprinde de mal, dar în sens invers – către pod. Între timp, am pierdut direcția și rotesc aiurea timona, nu mai știu unde să o opresc pentru a merge înainte. Virez puternic către babord. Nu mai aud nici o bufnitură când trecem razant pe lângă stâncile de pe malul opus și răsuflu ușurat când ieșim în larg. Arunc o ultimă privire înapoi și realizez că numărul spectatorilor s‑a triplat. Toți filmează cu telefoanele în mână.

Urmează câteva clipe de liniște apăsătoare, niciunul dintre noi nu are chef să spună nimic. Abia acum sunt izbit de vederea autocolantului amplu, lipit lângă trapa tambuchiului, ce înfățișează un pod tăiat de două dungi roșii încrucișate. L‑am ignorat până acum sau mi s‑a părut prea stilizat ca să înțeleg la ce se referă.

După cinci minute, îl întreb pe frate‑miu – care în aceste momente are chipul stacojiu – cu un ton cât se poate de preocupat:

— Ia vezi, a mai rămas vreo sticlă de rom întreagă?

„Catastrofă” este singurul cuvânt care‑mi trece prin minte. Am crezut că motivația și aspirațiile noastre sunt mai înalte decât un catarg, dar fizica s‑a dovedit a fi mai presus decât metafizica. Bun, se putea și mai rău, însă realitatea este că s‑a întâmplat o adevărată catastrofă. Dar nu pot pronunța acest cuvânt. Nu în fața echipajului.

— Avem mici daune: sunt sparte două sticle de whisky, trei farfurii și două borcane de zacuscă, strigă Virgil din burta navei. Dar romul este întreg. Ah, și nu mai merge frigiderul.

Cu paharul plin, realizez cât de tare îmi tremură mâinile. Jumătate se varsă pe punte, iar restul îl dau pe gât ca pe ceai, după care mă simt în măsură să spun:

— Am belit‑o!

— Cum naiba au trecut ăia înaintea noastră, ai văzut ce mare era vasul ăla de pasageri?

— Cine se gândea că e atât de înalt catargul? De jos nu pare, declar eu cu o mimă supărată, deși era responsabilitatea mea să citesc manualul bărcii.

Evaluăm pagubele: nu mai avem indicator de vânt, radio, giruetă, nici lumina de ancoră. De fapt, probabil din cauza unui scurt circuit, nu mai avem curent deloc. Fără indicator de vânt, ne luăm după fluturatul drapelului. Al României, că este mai mare. Cel al Croației este prea mic și zdrențuros. Ne uităm prin santină, se pare că n‑am luat apă la bord. Un sart, cel de la tribord, este moale, talpa de care este prins pare că a rupt fibra punții. La fel și în zona în care catargul se îmbină cu puntea, fibra este crăpată, iar buloanele ieșite un pic. Chiar dacă încă avem catargul în poziție verticală, barca este în mod evident decalibrată și este clar că nu mai are viață lungă. Coca are câteva zgârieturi, zone înfundate, dar nu pare spartă. Pentru noi, este de ajuns că își păstrează flotabilitatea.

— Ai’ de capul nostru, astea costă jdemii de euro, estimează Virgil.

— S‑a dus garanția noastră. Am luat patru salarii din descoperirea de cont.

— Când am lovit podul, mi‑a căzut și telefonul în apă.

— Pe bune?! Cu sutele noastre de poze? îl întreb.

Pavilionul tricolor continuă să fluture mândru.

— Dă‑l naibii jos de acolo, ne mai facem și nația de râs. Să nu semnalizezi când ești prost este tot o formă de patriotism.

— Ce facem? Ne întoarcem? întreabă Virgil, dezumflat complet. Nu pare să mai aibă nici plăcere, nici voință să continue aventura.

Nu avem cum să ne întoarcem direct, în calea noastră se află podul. Ca să ocolim una dintre cele două insule, ori într‑o parte, ori în alta, trebuie să mai navigăm două zile.

— Pe sub pod? În niciun caz. De ce? Vrei să cauți telefonul?

— Și, dacă ne întoarcem, ce facem cu toată mâncarea?

— Serios? La asta te gândești acum?

Râdem ca proștii, dar de fapt ne vine să plângem. Atât de mult am visat la această aventură, încât nu putem accepta ce ni s‑a întâmplat chiar în prima zi.

— Mi‑e teamă că dacă bate vântul mai tare ne rupe catargul, se arată frate‑miu îngrijorat, în timp ce umple iar paharele cu rom.

Abia la al treilea pahar îmi încetează tremurul mâinii, iar lichidul puternic alcoolizat se stabilizează în recipientul de sticlă. Îmi revin, devin euforic, iau o poziție țanțoșă și chiar îmi recapăt încrederea de dinainte de pod. Mai bine să fiu expus ridicolului, decât să pierd încrederea echipajului, mă gândesc.

— Și acum? Încotro? întreabă Virgil.

Analizăm pe unde este cel mai indicat să revenim în port. Totuși, am plătit o groază de bani. Dau să mă uit pe harta electronică de navigație și sesizez că, fără curent, ecranul este negru. Găsim siguranțele ascunse undeva pe sub pat, dar tot nu reușim să rezolvăm defecțiunea electrică. Scot din cabină o hartă maritimă și, alături de Google Maps de pe telefonul meu, caut o insulă cât de cât primitoare unde să înnoptăm.

— Găsim un golf aici și la noapte hotărâm ce facem mai departe.

— Bun, vedem și cum se comportă catargul până acolo, confirmă Virgil.

Deși vântul este slab, valurile – nu prea mari, dar largi, venind din lateral – încep să ne salte și să ne balanseze. Odată cu ele apare și răul de mare. Pe Marea Neagră nu am avut parte de așa ceva. Acolo, probabil mirosul algelor putrezite – care aici lipsesc cu desăvârșire – are efect anti‑greață. Luăm câte un emetiral, cumpărat dintr‑o benzinărie din Ungaria, dar efectul este prea mic. Mama ne‑a băgat în pachet ceai și chiar rădăcini de ghimbir, dar niciunul dintre noi nu îndrăznește să coboare în cambuză, unde, fără orizont, starea de rău se amplifică. Mai bine stăm nemâncați și nebăuți decât să intrăm sub punte. Nu putem să vomităm, dar nici bine nu ne simțim. Cu toate acestea ne cuprinde o stare teribilă de foame. Frate‑miu coboară doar zece secunde – cât să caute un pachet de biscuiți – și este de ajuns. Iese rapid cu mâna la gură, se apleacă peste balustrada de la babord și, cu un horcăit feroce, redă mării fructele mâncate în cursul dimineții. Imaginea lui îmi produce milă, dar îmi și accentuează greața, așa că vine rândul meu să borăsc peste tribord. Repetăm procedura dizgrațioasă de câteva ori. Dăm vina pe fructe și alcool, nu recunoaștem niciunul că suferim de rău de mare. Apoi, ne pișăm de pe platforma de înot. Vântul neregulat și tangajul navei ne fac să ne stropim pe picioare, dar tot e mai bine decât să coborâm în minuscula toaletă, a cărei utilizare este un adevărat coșmar. Cu ușa închisă nu ai loc nici să te învârți, iar balansul navei face imposibil demersul de a nimeri jetul prin gura vasului WC, de dimensiunile celor pe care le aveam la grădiniță. În poziția șezut, capul este nevoit să stea în dreptul coșului în care se depozitează hârtia igienică folosită (nu există alt loc disponibil), iar înainte și după utilizare se dau atât de multe pompe încât, după o săptămână de folosit sistemul complex de tragere a apei, bicepșii sunt vizibil mai tonifiați. Nu vă închipuiți starea de relaxare și de nobilă destindere din toaleta spațioasă de acasă, unde, cu paginile larg deschise, te poți scufunda liniștit în divagațiile filosofice ale lui Pleșu, din Dilema. Sper să nu vă descurajeze acest mic aspect. Găsesc chiar o oarecare delectare, o manifestare a libertății, atunci când văd lichidul gălbui cum se pierde în siajul înspumat, în timp ce cu mână mă țin de straiul pupa și cu alta de prohab. Astăzi nu cred că am avut bucurii mai mari.

Pe direcția de înaintare se profilează un grup de insule.

— Pregătiți volta! mă adresez eu unui echipaj imaginar variat, folosind pluralul.

— Suntem pregătiți! răspunde Virgil, intrând în joc cu o urmă de sarcasm.

Nu‑i place acest circ, dar pentru a menține disciplina la bord este conștient că trebuie să se supună. Îi motivez că o fac în scop didactic, pentru a învăța comenzile.

— Facem volta acum?

— Nu, mai așteptați, îi spun. Acționăm în ultimul moment ca să prindem unghiul cel mai bun și să nu mai fim nevoiți să facem alta.

Mai trec două minute.

— Acum! strig, în timp ce smucesc timona.

Virgil trage ghiul pe mijloc, folosindu‑se de manivela vinciului, apoi desfășoară parâma de pe vinciul de la babord pentru a trece vela genovezului pe partea cealaltă.

În plină manevră, o altă barcă apare de după insulă, exact pe direcția pe care trebuie să o luăm noi. Futu‑i!

---

[1] 1 nod = 1,85 km/h

[2] Relaxat.

[3] Avertizare: înălțime limită 16,5 metri.

– Razvijmo jedra! – kažem Virgilu kad se promet u blizini marine prorijedio.

Gledamo iskosa na mnoštvo konopaca. Uopće ne sliče na one na „Veseloj oklagiji“, na kojoj sam se učio. Mislio sam da su standardizirani. Gdje su, majke ti, podigač, škota i svi ostali konopi koje sam naučio na tečaju? Ovdje užad na vodilici ima druge boje, a nazivi su na engleskom: halyard, mainsail, outhaul, jib, reef ili boom, nemam vremena tražiti u rječniku, pa odlučujemo probati jedan po jedan konop dok ne shvatimo što je što. Ostaju nam neka tri konopa viška, ne uspijevam pogoditi njihovu svrhu.

– Hajde povuci taj bijeli!

– Ne ide! – dere se moj brat naprežući se.

– Ah, čekaj, da otvorim navlaku za jedro.

Penjem se na kabinu i povlačim zatvarač. Glavno jedro spava složeno uz deblenjak.

– Sad povuci! – kažem mu nakon što sam provjerio da sve bude u redu.

– Opet neće, jebem mu!

– Onda povuci plavi.

– Ništa.

– Jesi li otvorio stoper?

– Da, Cristi, otvoren je. Ali svejedno neće.

Pretpostavivši da je potrebno više snage, silazim s kabine i povlačim skupa s njim, dok nam oči ne iskoče iz glave kao puževima.

– Bro, ti ne vidiš da je zavezana za onu bitvicu na jarbolu? – pita me.

– Ah, da, brod mu da mu brod!

Konačno podižemo četvrtinu jedra, nakon čega se opet blokira.

Bez čovjeka za kormilom, brod pluta kako ga nosi more, a vjetar s lijevoga boka napuhao je trbuh jedra i to sada onemogućava postupak podizanja.

– Smjer! Kvragu! Moram okrenuti pramac u vjetar. – vičem skačući preko konopa na palubi i vraćajući se za kormilo.

Čim se brod stabilizira u smjeru vjetra, jedro počinje snažno, bučno lepršati, otpušta se, pa ga Virgil uspijeva relativno lako podići. Kad rogalj jedra stigne na vrh jarbola, okrećem kormilom brod nekoliko stupnjeva prema lijevom boku, brod se vrlo lagano naginje, a jedro poprima lijep, zaobljen oblik. Genovu otkrivamo brzo i razvijamo je do kraja.

Brod se još malo naginje, ubrzava nekoliko čvorova, a kad zaustavimo motor, obuzima nas stanje čiste opijenosti. Plovimo, konačno. Plovimo u tišini uz pomoć vjetra, bez motora, poput Vikinga. Nije važno što nam je brzina samo dva-tri čvora, radost nas preplavljuje.

Ogledamo se i shvaćamo da smo jedini s podignutim jedrima. Po ovom slabom vjetru nitko se ne trudi razviti ih. Ali mi nismo došli na more da bismo koristili motor.

– Još otpusti glavno jedro! – zapovijedam s određenim autoritetom i okrećem brod prema jugozapadu, u namjeri da prođemo kroz tjesnac između Ugljana i Pašmana, nekoliko milja dalje.

Iako je vjetar slab, u trenutku kad brat otpušta stoper, škota glavnog jedra proklizava mu kroz dlanove. Opsuje kroz zube, zaboravio je uzeti rukavice.

– Još!

Virgil odmotava još nekoliko namotaja s vitla, ovaj put pažljivo, držeći konop čvrsto rukom u rukavici.

No sjeverni je vjetar oslabio toliko da deprimira. Sav naš napor bio je gotovo uzaludan i čak i sasvim razvijenih jedara ne prelazimo brzinu od dva čvora. Kolikogod da želimo jedriti, poslije pola sata još uvijek nam se čini da više stojimo na mjestu, pa odlučujemo pokrenuti motor. Jedra ostavljamo podignuta, previše je komplicirano i zamorno spuštati ih.

U tjesnacu je prilična gužva, primjećujemo kako u oba smjera prolaze plovila svih veličina. Sunce je prošlo zenit, a na slabašnom vjetru leprša moja mornarska majica iz ljetne kolekcije „Adventure Yourself“ – nadahnute nepobjedivim, pustolovnim, autentičnim muškarcem – kupljena u C&A prošle jeseni, kad su najavljeni popusti na kraju sezone. Lula mi visi na uglu usta, a kapa à la Anton Lupan nagnuta je na stranu. Više podsjećamo na klaunove negoli na prave mornare. Napredujemo štedljivo, brzinom četiri čvora, uz tisuću i petsto okretaja u minuti, dok iz zvučnika na maksimum odzvanja Sailing Roda Stewarda. S oba otoka – slijeva i zdesna – ljudi u laganoj odjeći, među kojima zamjećujemo i priličan broj djevojaka u kratkim haljinicama, omamljenih vrućinom, mašu nam mahnito, preplavljujući nas osjećajem ponosa.

– Pazi, s desnog boka brzi brod!

– Vidim ga, ajde chill[1], nismo na kursu sudara, proći će ispred nas. – odgovaram mu.

Kad već nosim mornarsku kapu, moram koristiti i pomorsku terminologiju.

Brat odlazi na pramac.

– Snimaš, je li tako? – pitam.

– Sada?

– Da. Napravi panoramu i uhvati i mene.

Zauzimam gizdavu pozu, slika ispada dobro i moj je ego zadovoljan. Iako je promet sve gušći, uvjeren da mogu istodobno paziti na više stvari, žurim se uploadati je na Insta s heštegom #oceantherapy. Od polaska iz marine, za dva sata napravili smo najmanje stotinu fotografija i dvadeset snimki, skoro i nismo vidjeli more i krajolike osim kroz objektiv kamere telefona.

Vjetar sasvim slabi, pa jedra počinju lepršati. Puštamo ih tako, ne smeta nam. Dodam malo gasa motoru da prestignemo neki trajekt, a na ulazu u tjesnac začujemo nekoliko ohrabrujućih povika na koje odgovaramo oduševljenim poklicima.

Moj brat nastavlja fotografirati, iako se čini da mu je dosta cijele parade. Posve lišeni mornarske znatiželje, obuzeti zadivljujućim domoljubljem, podižemo na lijevu priponu rumunjsku trobojnicu, dvostruko veću od zastave zemlje domaćina. POMORSKA ZASTAVA predstavlja, zar ne, bojnu zastavu broda, simbol je slave, časti i hrabrosti te označava vezu mornara sa svojom domovinom i svojim narodom. Pada nam na pamet da podignemo i veliku zastavnu galu, kao za praznike, za trijumfalni prolaz ispod mosta Ždrelac, koji su okupirali desetci turista s telefonima u rukama, ali ipak odustajemo, postupak je prekompliciran.

Smanjujem brzinu, imajući u vidu da trebamo proći kroz uzan prolaz od svega nekoliko metara. Pfff, golemi putnički brod stiže iz suprotnog smjera pod most između dva otoka. Još usporavam da mu dam prednost, no struja s krme je dosta jaka. Bez pogona malo gubim kontrolu i počinjem se žuriti. Nevjerojatno, još jedna jedrilica pojavljuje se iz suprotnog smjera, posada nas pozdravlja energično, reklo bi se i previše energično. Trajekt iza nas već je opasno blizu. Konačno, tjesnac se oslobađa i ja dodajem malo gasa da bih ubrzao i ponovo uspostavio kontrolu. Brat, bezbrižno oslonjen na prednje leto, divi se pejzažu. Provjeravam dubinu: šest metara. Pomorska karta kaže minimum četiri metra na sredini kanala, dovoljno za kobilicu broda. Držim pogled na sonaru: dubina pet metara, crvena oznaka desno, zelena lijevo, savršen razmak, idealna udaljenost, stabilan kurs. Na mostu je skupina biciklista zastala da nas pozdravi, mašući rukama. Prvi dan bit će spektakularan.

Brod, nošen strujom, ubrzava više nego što bih htio. Trajekt iza nas povlači sirenu, okrećem se da im odgovorim na pozdrav, iako me mali razmak između nas i golemoga broda pomalo zabrinjava. Mjesto je prilično usko, nemam mu kako napraviti mjesta da prođe. Pretpostavljam da sam zna što radi. Kapetan se dere na megafon, ali ja ne razumijem. Što ću mu ja, nema druge nego da uspori. Počinjem razaznavati lica turista na mostu, imam dojam da svi kliču od sreće, a moj brat fotografira djevojke koje mašu šeširima u znak pozdrava. Već vidim kako će poteći lajkovi i srca za fotke koje ću podijeliti čim uhvatim trenutak predaha. Mnoštvo je nahrupilo na most kao na predstavu. Nisu nikad vidjeli jahtu? Ili je naša najljepša? pitam se. Bijela silueta broda elegantno se provlači između hridi. Jasno ih vidim prostim okom i lijevo i desno, ali ne plaše me. Dubina četiri metra, tu se moram držati točno po sredini kanala. Galebovi veličine purana kriče čudno, navješćujući katastrofu. Struja nas prilično snažno gura s krme.

Pramac ulazi pod most, toliko smo blizu da razabirem izraze lica ljudi da mostu. Ne bi se reklo da nam šalju pozdrave. Naprotiv, čini se da su zgroženi. Ne kliču „HELLO, HELLO!“ nego viču „STOP, STOP, STOP!“, energično upozoravajući prekriženim rukama. Kojeg vraga hoće, da nam nije što palo u more? Da nije pred nama neka prepreka? Točno smo na sredini kanala, gdje je most najviši. Trajekt iza nas ponovo povlači sirenu, a povici iz megafona se pojačavaju. Vjerojatno su živčani što smo ih prestigli. U zadnjem djeliću sekunde ugledam veliki znak na mostu: WARNING HEIGHT LIMIT 16,5 M[2]. Prekasno da zaustavim i krenem unatrag.

Uz zaglušujuću buku industrijske hale za preradu metala, koju pojačavaju potpornji mosta, udaramo vrhom jarbola konstrukciju. Brod se propinje, naglo se rotira udesno, zatim se opasno naginje na desni bok, dok vjetrokaz, radioantena, sidreno svjetlo i drugi senzori s jarbola padaju u more. U žurbi, stavljam motor u ler, ali morska struja čini svoje, nastavlja nas gurati s boka. Zahvaljujući nagibu vrh jarbola oslobađa se prve grede mosta i udara u sljedeću, uz buku gradilišta, željezo o željezo. Brod krcka, nešto se lomi, ali trenutno ne shvaćam gdje. Sasvim sam izgubio kontrolu. Trajekt se zaustavio podalje, barem se ne moramo bojati da će udariti u nas. Opasno se približavamo hridima uz rub kanala. Brat je čučnuo i čvrsto se drži za ogradu. Ni on ništa ne može. Prepušteni smo na milost struji.

Iako se sve odvija vrlo brzo, imam vremena promisliti što bi bilo gore: ako potonemo, trebamo preplivati samo nekoliko metara. Barem ćemo preživjeti. Ipak, bilo bi sramotno. Dobro, razumijem brodolom u snažnoj oluji, negdje na pučini, ili na pustom otoku, u tome ima nešto herojsko, spektakularno, viteško čak. Ali ovdje, pred svima, prvoga dana plovidbe, u kanalu dubokom četiri metra, mi smo zastrašujuće smiješni. Ne smeta mi toliko činjenica da nećemo uspjeti, nego apsolutno neugodan način kako se to događa. Možda bi bilo bolje da se utopim, ali odbijam to učiniti na ovim ponižavajućim dubinama. Ne mogu ovo čak ni nazvati brodolomom nego samo podsmijeha vrijednim neuspjehom.

Ponovo se jako naginjemo. Spreman sam izdati zapovijed za napuštanje broda koji tone pa da otplivamo do obale. Na neki neshvatljiv način razmišljam što bih s broda mogao spasiti. Prvi predmeti koji mi padaju na pamet su tegle ajvara, mama bi bila strašno ljuta kad bismo ih ostavili na dnu mora. Zatim mi padaju na pamet boce ruma Captain Morgan. Ako su cijele, naravno. Ipak smo platili osamdeset eura svaku.

Opet, isti zvuk trenja metala o metal, nakon kojeg se vrh jarbola spontano oslobađa zadnje grede. Brod se počinje snažno ljuljati, lijevo-desno, idemo unatrag, krma skreće prema obali. Potmuli zvuk govori mi da smo udarili o stijene. Gledam preko boka, golemo kamenje tare se o oplatu, a ja živim u nadi da podvodne hridi nisu oštetile kormilo ili propeler. Lagano dodajem gas, brod se odvaja od obale, ali u suprotnom smjeru – prema mostu. U međuvremenu sam izgubio smjer i okrećem kolo kormila nasumce, ne znam više gdje bih ga trebao zaustaviti da bismo krenuli ravno naprijed. Snažno skrećem prema lijevom boku. Ne čujem više nikakav udarac dok prolazimo opasno blizu hridi uz suprotnu obalu i odahnem s olakšanjem kad izađemo na pučinu. Bacam zadnji pogled unatrag i shvaćam da se broj gledatelja utrostručio. Svi s telefonima u rukama, snimaju.

Slijedi nekoliko trenutaka mučne tišine, nijedan od nas nema volje išta reći. Tek me sada šokira pogled na oveću naljepnicu kraj poklopca potpalublja, na kojoj je nacrtan most prekrižen dvjema ukrštenim crvenim crtama. Ignorirao sam je dosad jer mi se činila previše stilizirana da bih shvatio na što se odnosi.

Pet minuta kasnije pitam brata – koji je u tim trenutcima crven kao rak – najzabrinutijim mogućim tonom:

– Hajde pogledaj, je li koja boca ruma ostala cijela?

„Katastrofa“ je jedina riječ koja mi pada na pamet. Mislio sam da naša motivacija i naše težnje nadvisuju neki tamo jarbol, ali pokazalo se da je fizika iznad metafizike. Dobro, moglo je i gore, no realnost je da se dogodila prava katastrofa. Ali ne smijem izgovoriti tu riječ. Ne pred posadom.

– Imamo nešto štete: razbile su se dvije boce viskija, tri tanjura i dvije tegle ajvara. – viče Virgil iz trbuha broda. – Ali rum je čitav. A, i ne radi frižider.

Držeći punu čašu, shvaćam koliko mi drhte ruke. Pola se prolijeva po palubi, a ostatak strusim kao da je čaj, nakon čega osjećam da sam u stanju reći:

– Najebali smo!

– Kako su, kvragu, uspjeli proći oni prije nas, jesi vidio koliki je bio onaj putnički brod?

– Tko bi mislio da je jarbol tako visok? Odozdo se ne bi reklo. – izjavljujem ja ljutitog izraza lica, iako je čitanje brodskog priručnika bilo moja odgovornost.

Procjenjujemo štetu: više nemamo vjetrokaz, radio, anemometar, ni sidreno svjetlo. Zapravo, vjerojatno zbog kratkog spoja, uopće nemamo struje. Bez vjetrokaza, ravnamo se po vijorenju zastave. Rumunjske, jer je veća. Hrvatska je premalena i iskrzana. Pregledavamo kaljužu, izgleda da nismo imali prodor vode u brod. Jedna od pripona, ona desna, opuštena je, izgleda da je hvatište za koje je pričvršćena oštetilo materijal palube. Isto je i na mjestu gdje se jarbol spaja s palubom, materijal je napukao, a vijci malo odignuti. Iako još uvijek imamo uspravan jarbol, brod je očito izvan ravnoteže i jasno je da će biti kratkoga vijeka. Oplata ima nekoliko ogrebotina, udubljena mjesta, ali izgleda da nije probijena. Nama je dovoljno da još uvijek pluta.

– Ajme nama, to sve košta tisuće i tisuće eura. – procjenjuje Virgil.

– Ode naš polog. Ušao sam četiri plaće u dopušteno prekoračenje.

– Kad smo udarili u most, pao mi je telefon u more.

– Stvarno?! Sa stotinama naših slika? – pitam ga.

Trobojnica se i dalje ponosno vijori.

– Spusti je, kvragu, odatle, još i naciju sramotimo. Ne davati do znanja kad si glup, i to je oblik domoljublja.

– Što ćemo? Vratiti se?– pita Virgil, posve bezvoljno. Izgleda da ne osjeća ni zadovoljstvo ni želju za nastavkom pustolovine.

Nema načina da se vratimo direktno, put nam preprječuje most. Da bismo zaobišli jedan od ta dva otoka, bilo s jedne, bilo s druge strane, trebaju nam dva dana plovidbe.

– Ispod mosta? Ni u kojem slučaju. Zašto? Misliš tražiti telefon?

– A ako se vratimo, što ćemo sa svom hranom?

– Stvarno? Na to sad misliš?

Smijemo se kao budale, ali zapravo nam dođe da zaplačemo. Toliko smo sanjali tu pustolovinu da ne možemo prihvatiti što nam se dogodilo već prvi dan.

– Bojim se, ako vjetar zapuše malo jače, da će nam slomiti jarbol – brat iskazuje zabrinutost dok nam puni čaše rumom.

Tek kod trećeg točenja prestaju mi drhtati ruke, tako da se snažna alkoholna tekućina smiruje u staklenoj čaši. Dolazim k sebi, postajem euforičan, zauzimam gizdav stav i čak vraćam samopouzdanje od prije mosta. Bolje biti izvrgnut ruglu nego izgubiti povjerenje posade, mislim si.

– A sad? Kuda? – pita Virgil.

Analiziramo kuda bi bilo najuputnije vratiti se u luku. Ipak smo platili gomilu novca. Hoću pogledati elektroničku navigacijsku kartu, ali shvaćam da se bez struje ekran crni. Pronalazimo osigurače skrivene negdje pod krevetom, ali ipak ne uspijevamo riješiti kvar struje. Vadim iz kabine pomorsku kartu i, uz Google Maps na svom telefonu, tražim koliko-toliko gostoljubiv otok da prenoćimo.

– Naći ćemo ovdje neki zaljev i navečer se odlučiti što ćemo dalje.

– Dobro, vidjet ćemo kako će se dotad ponašati jarbol. – potvrđuje Virgil.

Iako je vjetar slab, s boka nam dolaze valovi – ne previsoki, ali široki – i počinju nas podizati i valjati. Skupa s njima pojavljuje se i morska bolest. Na Crnom moru nije nam se to događalo. Vjerojatno ondje miris trulih algi – kojih ovdje uopće nema – djeluje protiv mučnine. Uzimamo antiemetik, kupljen na nekoj pumpi u Mađarskoj, ali učinak je preslab. Mama nam je spakirala čaj, čak i korijen đumbira, ali nijedan od nas ne usuđuje se sići u spremište, gdje se, bez pogleda na obzor, mučnina potencira. Bolje biti gladan i žedan nego ući pod palubu. Ne povraćamo, ali ne može se reći ni da se osjećamo dobro. Uza sve to, obuzima nas strašna glad. Brat silazi samo na deset sekundi – samo da potraži paket keksa – i to je dosta. Izlazi brzo držeći ruku na ustima, naginje se preko lijeve ograde i, uz grozan hroptaj, vraća moru njegove plodove, pojedene tijekom prijepodneva. Slika mi izaziva sućut, ali i pojačava mučninu, tako da je sad moj red za riganje, preko desnog boka. Nekoliko puta ponavljamo nimalo dražestan postupak. Krivimo plodove mora i alkohol, nijedan od nas ne bi priznao da patimo od morske bolesti. Poslije pišamo s krmene platforme. Zbog vjetra na udare i posrtanja broda prskamo se pritom po nogama, ali sve je bolje od silaska u minijaturni toalet, čija je uporaba prava noćna mora. Sa zatvorenim vratima nema mjesta ni da se okreneš, a ljuljanje broda onemogućuje ti da mlazom pogodiš WC-školjku dimenzija onih kakve smo imali u vrtiću. U sjedećem položaju prisiljen si stajati glavom u smjeru koša za korišteni toaletni papir (nema drugog mjesta), a prije i poslije uporabe potrebno je toliko pumpati da nakon tjedan dana uporabe složenog sustava povlačenja vode bicepsi vidno dobiju tonus. Ne možete zamisliti opuštenost i plemenitu rasterećenost u prostranom toaletu kod kuće, u kojem se, uz širom otvorene novinske stranice, možeš bezbrižno udubiti u filozofska razglabanja Andreia Pleșua u Dilemi. Nadam se da vas ta sitnica u cijeloj priči neće obeshrabriti. Pronalazim u tom trenutku čak i određeni užitak, izraz slobode, dok gledam kako se žućkasta tekućina gubi u zapjenjenoj brazdi, držeći se jednom rukom za krmeno leto, a drugom za rasporak. Mislim da mi je to bila najveća radost u danu.

Ispred nas nazire se skupina otoka.

– Spremni za letanje! – obraćam se u množini imaginarnoj raznolikoj posadi.

– Spremni smo! – odgovara Virgil, prihvaćajući šalu s daškom sarkazma.

Ne sviđa mu se taj cirkus, ali radi zadržavanja discipline na brodu svjestan je da mora poslušati. Objašnjavam mu da to činim u didaktičke svrhe, da nauči zapovijedi.

– Letanje sada?

– Ne, pričekajte još. – kažem mu. – Krenut ćemo u zadnji čas da uhvatimo najbolji kut i da ne moramo ponavljati.

Prolaze još dvije minute.

– Sada! – vičem, dok okrećem kormilo.

Virgil, okrećući ručicu vitla, povlači deblenjak na sredinu, zatim odvija konop s vitla na lijevom boku da bi genova prešla na drugu stranu.

U punom manevru, drugi brod pojavljuje se iza otoka, točno na pravcu kojim mi trebamo krenuti. Jebem mu!

Prijevod: Ivana Olujić

---

[1] Samo opušteno.

[2] Upozorenje: ograničenje visine 16,5 metara.