Miljenko Jergović (n. 1966, Sarajevo) este un scriitor bosniac de origine croată stabilit din 1993 în Zagreb. Autor de proză foarte productiv, fiecare nouă carte a lui se bucură de multă atenție şi interes atât din partea criticilor cât şi a cititorilor din Croația, Bosnia şi Herțegovina, dar şi din celelalte țări ale fostei Iugoslavii. Cum deja de la începutul carierei sale de scriitor a abordat subiecte controversate legate de ultimul război din Balcani din anii 90 – fir pe care îl urmăreşte până în ziua de astăzi – a devenit un autor pe cât de iubit de către unii, pe atât de contestat de alții. Însă chiar şi majoritatea detractorilor lui Jergović sunt de acord: în tehnica lui narativă e greu să găseşti defecte.
A publicat până în prezent şapte volume de poezie, şase volume de proză scurtă şi opt romane. A primit numeroase premii pentru activitatea sa literară, atât în Croația şi Bosnia şi Herțegovina, cât şi în străinătate (Germania, Italia, Polonia). Cărțile lui au fost traduse în peste douăzeci de limbi străine; romanul Tata este tradus în limbile germană, polonă, slovenă şi macedoneană.
Tataa fost publicat în anul 2010 la Belgrad de către editura Rende. Cartea are mai puțin de 160 de pagini, fiind împărțită în 50 de capitole scurte și este scrisă în forma unui flashback, sau a unui rezumat al relației tată-fiu imediat după moartea părintelui. Este o poveste emoționantă, dar expusă în general într-un mod relativ reținut şi cu un ton resemnat, despre slăbiciunea omenească şi bărbătească, despre neputința generală a oamenilor din familia povestitorului (şi nu numai) să se adapteze la schimbările sociale şi politice din spațiul iugoslav al secolului XX. Cartea are şi un alt aspect, care este poate şi cel mai interesant pentru un cititor străin, inclusiv pentru cititorii români: aspectul istoric, sociologic şi socio-psihologic al romanului, care constă în modul în care povestitorul/autorul încearcă să îşi explice sieși, precum şi cititorului, situația din anii destrămării Iugoslaviei, desenând o imagine amplă şi bine studiată a cauzelor care au înlesnit triumful naționalismelor populare din acel timp. Deşi avem de-a face cu o perspectivă a istoriei pornind de la latura subiectivă a relației tată-fiu, Tata rămâne o sursă excelentă de informații de tip insider despre mentalitatea şi istoria (şi istoria mentalității) spațiilor post-iugoslave afectate de război şi va putea oferi unui cititor atent o înțelegere bună a conflictelor din această zonă, care deseori sunt descrise în străinătate ca fiind practic imposibil de pătruns.
***
A murit tata.
Joi a sunat telefonul, m-a contactat o femeie cu care am făcut cunoștință odată demult la o serată literară în Dubrovnik, mi-a spus că l-au dus dimineață la spital.
Alminteri, ea e sora soției lui tata, pe care nu am cunoscut-o niciodată.
Întreb ce are. Ea spune: diabet, dar susține că are și pielea plină de melanoame, numai că nu i s-a pus diagnosticul. În afară de asta, mai are și escară.
Spune: mă duc să-l vizitez la prânz, cam în jur de două, așa că v-aș suna atunci, să vorbiți cu el. Deși e foarte tulburat în ultimele zile.
Telefonul sună puțin după ora două, sunt în mașină, pe șoseaua spre Velika Gorica. Cotesc și intru la benzinăria Tifon, opresc lângă aparatul de controlat uleiul și presiunea în pneuri, și răspund.
Ea spune: poftim pe taică-tău. Mi se pare ciudat să aud acest cuvânt, nu îl pot lega de mine, nu l-am rostit de cel puțin treizeci de ani, de când am intrat în pubertate.
De abia îi recunosc glasul. De parcă s-ar fi prefăcut într-un balon iar cineva puternic stă pe acest balon, îl strivește și încearcă să îl spargă.
Mi s-a părut că vorbește bazaconii: Acum am înțeles ce înseamnă lagărele de concentrare ale lui Hitler, spune, ăsta e unul dintre ele.
Ce mai faci? îl întreb, ca și cum totul ar fi în regulă.
Sunt vinovat, zice, n-am fost niciodată în stare să-ți arăt toată recunoștința mea.
Pentru ce?
Pentru scrisul tău. Pentru corectitudine.
Hai lasă, ai tu grijă de tine, trebuie să te refaci acum, îi spun cu stânjeneală.
Apoi tăcem, între noi bruiază universul telecomunicațiilor, firele de telegraf bruiază, regele Petar ordonează – gândesc, și spun – bine, atunci sănătate, și ai grijă de tine, trebuie să te refaci.
Apoi intră ea pe fir, zice – iată, v-ați auzit, cu dumneavoastră a fost mai liniștit – de parcă el nici n-ar fi în cameră, ori de parcă ar fi plecat deja acolo unde pleacă, după ce se chinuie bine, bătrânii despre care se spune, în locul unui verdict mai potrivit asupra vieții lor, că au escară.
Duminică dimineața m-a așteptat un sms: Dobroa murit azi-noapte. Condoleanțele noastre.
XVI
Se ocupa cu leucemia.
Spunea că regretă că nu va trăi timpurile când se va ști cum apare leucemia și de ce unii oameni sunt răpuși de boală, iar alții nu.
Mi-a explicat extatic pentru a suta oară tipurile acestei boli și mi-a desenat pe hârtie leucocitele, trombocitele și eritrocitele. Vorbea interesant, știa să construiască o dramă captivantă într-adevăr, şi căreia nu i se știa niciodată finalul, dar eu nu aș putea să povestesc nimic din toate acestea, și nici despre leucemie n-am învățat nimic.
Doar că e vorba despre o boală cu caracter matematic.
Ne-am deosebit prin felul talentelor, care au determinat atunci și ce fel de cunoaștere puteam să dobândim.
Eu am simțit doar drama, am simțit povestea însăși, care în momentul acela era poate chiar mai mare și mai importantă decât orice altceva din relația noastră.
Tatăl meu neputincios și slab, licheabătrână și fragilă care în clipele importante m-a renegat de atâtea ori, sau m-a respins, în prelegerile lui despre leucemie se transforma într-o figură titanică, într-un uriaş cu sânge rece și devotat al socialismului, care cu atenția și priceperea lui învingea puterea entropiei.
Leucemia o concepeam ca pe un șir lung de evenimente nefericite, care se întâmplă într-un spațiu matematico-fizic abstract, dincolo de puterea fanteziei și imaginației omenești, și care într-un final dizolvă și topește viața însăși, distruge corpul și gândul despre el, omoară omul și tot ceea ce omul a gândit, a sperat, a iubit ori a reproșat altor oameni.
Leucemia nu e o boală, ci un fel imperceptibil de a distruge realitatea.
Tatăl meu nu s-a regăsit în realitate, dar a stăpânit de aceea o lume anterioară realității, unde în anumite conjuncturi de neimaginat pentru mine, în ecuații matematice și abstracții, se desfășura drama existenței umane.
Probabil că aș fi fost mult mai aspru față de el dacă n-ar fi fost atât de bun la leucemie.
Se poate vindeca leucemia? l-am întrebat odată.
Anumite tipuri da.
Și celelalte tipuri?
Boala trebuie să fie trecută de la starea acută la cea cronică, a răspuns cu mândria unui Alija Sirotanović[1].
Evident, acesta era un succes mai mare decât vindecarea, pentru că se vindecă doar ceea ce este ușor bolnav, sau doar ce este vindecabil, dar adevăratul succes este să transformi o boală grea și fatală în stare cronică, în viață și durabilitate.
Îmi pare rău că după începutul războiului nu am mai vorbit cu el despre leucemie.
XVII
În ultimii treizeci de ani nu am intrat în casa lui.
Nu știu cum arăta camera lui, nu am fost în holul lui, nu știu ce fel de uși erau în apartamentul lui, ce scria pe ele.
Am știut doar adresa. Strada se numea odată Hasan Brkić, astăzi se numește Koševo.
De la ferestrele lui se vedea stadionul. Când, la puțin timp după război, pe acel stadion a fost concertul U2, am știut că tata ne privește de la geam. Am fost unul dintre cele aproximativ cinzeci de mii de capete.
Odată, în al doilea an de război, un obuz a aterizat în camera lui. Era, se spune, alb cu totul de praf și de frică.
XXIV
Mă ducea cu el prin casele în care zăcea câte un bolnav.
Pe pilotegroase țărănești, ca într-o mare albă, erau în general bătrâni și bătrâne, cărora le asculta plămânii și inima, le pipăia ficatul și îi încuraja cam în același fel cum l-am încurajat eu pe el joia trecută.
Și pe cînd îi spuneam că nu trebuie decât să se refacă, stingherit că poate ne ascultă cineva, mi-a venit în minte că și el le spusese același lucru – acum trebuie doar să vă refaceți – acelor bătrâni din Romanija[2],care probabil se uitau la el ca la Dumnezeu. Și am știut că el își aduce aminte bine aceste cuvinte și înțelege ce înseamnă.
Și atunci, la ultima noastră convorbire telefonică și ultimul contact din viață, am vorbit tot precum doi atei deznădăjduiți. Tata nu a avut un doctor la care să privească ca la Dumnezeu, pentru că pentru el un astfel de doctor nu exista.
În acele case din Mokro sau din Vučja Luka, care nu aveau fațadele finisate, nici balustrade la scările exterioare sau la terase, trăiau în mare parte sârbi. Atunci asta nu era important, dar mai târziu va fi. Și iarăși, într-o metaforă cu adevărat cam sângeroasă: obuzele, minele și rachetele își vor lua zborul din locul în care, în fiecare a doua zi de marți sau joi, ba destul de des chiar și în weekend, tatăl meu a mers să vindece oameni. Le vor lansa, dureros de des, pacienții lui, copiii și nepoții lor.
Și cel care i-a aterizat în sufragerie putea fi obuzul unuia dintre pacienții lui.
Ceea ce, patetizat în proporţii epice de către mass media şi politică, a devenit parte a retoricii generale naționaliste – anume că foștii vecini, cei cărora le-am făcut bine, pe care i-am hrănit, apărat și ajutat, au tras în noi în timp ce noi ne ascundeam cu mâinile goale prin casele noastre – tatălui meu chiar i s-a întâmplat.
Nefericirea a fost îndoită: pacienții pentru care și-a abandonat jumătate din viață au încercat să îl omoare, iar radioul, televiziunea și ziarele au creat o astfel de retorică care face povestea lui imposibilă, pentru că ea, în calitatea ei de cod de propagandă, li s-a întâmplat tuturor. Iar așa cum ceea ce li se întâmplă tuturor nu se întâmplă de fapt nimănui, la fel, într-un final, nici pe el nu au încercat să-l omoare cei pe care i-a tratat.
XXXV
Nu există ateu neconfesional, unul care să nu aibă templul său, chiar dacă acest templu e părăsit de Dumnezeu. Cel puțin la noi, și în Europa, nu există un astfel de ateu. Poate altundeva, unde există te miri ce, există și un astfel de ateu.
De aceea viața fără Dumnezeu, sau fără credință în el, implică a trăi în continuare înăuntrul aceluiași sistem de valori, norme și ceremonii. Ateul trebuie de regulă să facă aceleași lucruri pe care le face și credinciosul, trăiește asemenea acestuia, îl bântuie aceleași năluci, se teme de aceleași temeri, doar că nu are în ce să spere, nu are în ce să creadă și nu știe de ce e așa cum e.
Nu e ceva superficial aici, iar Dumnezeu nu este nici el precum o țigară, așa încât omul să nu știe ce să facă cu mâinile după ce se lasă de fumat; de Dumnezeu putem chiar să ne eliberăm oarecum, astfel încât în locul unui absolut nesfârșit să acceptăm un gol nesfârșit, dar felul în care noi ne apropiem de Dumnezeu va mai dura încă mult timp după dispariția acestuia. Drumul rămâne și după ce scopul nu mai există.
Eu am crescut, să spunem, pe lângă musulmani atei care nu mâncau carne de porc.
Ateismul lor era în toate sensurile deznădăjduit de credibil, dar prin acest detaliu ei se deosebeau de ateii catolici și de cei pravoslavnici.
Unii dintre ei chiar le-au făcut circumcizie copiilor. Și nu au făcut asta pentru că i-ar fi interesat ce spune lumea, sau pentru a-i satisface pe membrii bătrâni și tradiționaliști ai familiei. Nu au făcut asta nici doar pentru că acesta era obiceiul. Nici doar datorită faptului că obiceiul circumciziei era unul dintre posibilele conținuturi ale identității lor naționale declarate.
Iar când Dumnezeu nu a mai existat pentru ei, a rămas totuși calea largă pe care se mergea spre el și pe care, mai important decît toate, se trăia viața de zi cu zi. Substratul național specific al popoarelor noastre, acel ceva ce-i deosebește pe croați de sârbi, sau pe bosnieci de unii și de ceilalți, e atât de sărac și de firav, iar asemănările, de la Triglav la Gevgelija[3], ne sunt atât de fatale, încât ateilor le-ar rămâne prea puțin din națiunea lor dacă prin minune și-ar uita obiceiurile și miturile religioase din care au purces. La urma urmelor, chiar și societățile multiculturale balcanice temeinic ateizate sunt întemeiate pe diferențe religioase, așa că până la urmă nu e atît de ciudat faptul că ni s-a întâmplat ca războaiele religioase să fie purtate de atei.
Sau, să vorbim despreateismul catolic al scriitorului socio-realist sloven France Bevk.
Cartea despre Tito scrisă de el se afla în programa școlară pentru clasa a patra a ciclului primar. În ea, într-un mod accesibil, dar mitoman – ca să nu spun mitomaniacal – era descrisă copilăria și creșterea lui Josip Broz.
Parte din materialul necesar cărții Bevk l-a găsit, desigur, în Adnotările pentru o biografie a lui Josip Broz Tito scrise de Dedijer, iar parte l-a descoperit în urma propriilor cercetări.
Vladimir Dedijer a început să îşi scrie cartea, în mod demonstrativ, după rezoluția Informbiro[4],cu intenția de a combate toate insultele și acuzațiile la adresa persoanei lui Tito, și a publicat-o în anul morții lui Stalin, în Ljubljana și Belgrad simultan. France Bevk a publicat Cartea despre Tito doi ani mai târziu, în 1955.
Chiar și pană astăzi, după Bevk, și după Dedijer, și după toți biografii și hagiografii, rămâne greu de aflat ce este credibil în povestea creșterii celui mai mare fiu al neamurilor și națiunilor noastre, și ce este mistificare sau pur și simplu născocire. Dar nașterea, copilăria și creșterea lui, când Bevk le transpune din discursul de gen reportaj al lui Dedijer în literatură, încep să amintească în mod frapant de zilele copilăriei lui Iisus Hristos. Adesea este ușor de stabilit după care anume părți și motive ale Noului Testament și-a scris Bevk palimpsestul său socio-realist.
De aici s-ar putea deduce pur și simplu, dar ar fi complet greșit, că scriitorul a intenționat în mod conștient să îl întipărească pe Tito în conștiința populară, și asta chiar în locul în care în ultimele vreo douăzeci de generații și în ultimii vreo mie de ani a fost întipărit numele Fiului Domnului.
Dar adevărul este că nefericitul sloven, ucenic fidel al lui Ivan Cankar[5], care în timpul războiului a pierdut, precum mulți alții, credința în Dumnezeu, nu doar că nu avea deloc în minte evanghelia și biografiile lui Hristos, ci chiar s-ar simţi ruşinat sau lezat dacă ne-ar auzi ce vorbim despre opera lui și ce găsim noi în ea.
Probabil că, în orele lui de mare fascinație față de persoana lui Tito, și sub imperative politice dar și literar-stilistice, l-a înfățișat pe eroul său așa cum ar arăta – în conștiința lui și după criteriile lui referitoare la căldura şi măreția umană – cel mai mare și cel mai omenos om din lume.
Și astfel France Bevk înfățișându-l pe Tito l-a înfățișat pe Dumnezeu, un Dumnezeu așa cum îi era mai familiar și pe care îl cunoscuse din copilărie, cu toate că nu mai credea în el, un Dumnezeu după obiceiul și tiparul catolic.
Dar atunci, de ce a încetat să mai creadă?
De ce întreaga generaţie a celor care au devenit partizani a încetat să mai creadă în Dumnezeu?
Explicația că așa a dorit Partidul ar fi insuficientă și falsă. La fel cum e fals să conchizi că oamenii au devenit din nou pioși după ce nu a mai existat Partidul Comunist.
La urma urmelor, dacă Dumnezeu a fost alungat din tata, sau dacă – cum foarte exact și expresiv afirmă fraza populară – a fost omorât Dumnezeul din el, atunci făptașii nu au fost comuniștii, ci mama lui. După ce o mamă foarte pioasă refuză să îi dea un pahar cu apă fiului care se află pe moarte, pedepsindu-l astfel pentru păgânismul lui, fiul poate că nu se va înfuria teribil pe mamă, dar sigur va gândi că lucrurile nu stau prea bine cu Dumnezeul ei.
Dar și asta este o presupunere literaturizantă.
E mort, și despre el nu mai pot afla nimic altceva, în afară de ceea ce mijește din imaginația literară.
Tatăl meu este o creatură ireală, un hobit, prințul Marko, trol și Harry Potter, Saladin din O mie și una de nopți și Flash Gordon, sus în ceruri, așa că orice aș spune despre el, și despre timpul în care a trăit, este născocit. Nu există adevăr despre morți, afară de faptul că sunt morți și nu mai sunt, de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
Dar chiar și cât timp a fost în viață, am știut atât de puțin despre el încât pentru mine tata a fost o ființă din imaginație.
În timpul războiului și în primii ani de pace, conducerile partizană, apoi comunistă au dat liber sărbătorilor religioase. Despre Crăciunurile partizane a scris emoţionantși Eduard Kocbek[6] în memoriile sale.
Era pe vremea când, conform ideilor lui Stalin, lupta pentru eliberare se ducea la nivel capilar, prin Frontul Național Iugoslav, care era constituit din toți antifasciștii, patrioții și nefericiţii care fuseseră îndemnați în luptă de faptul că făceau parte dintr-o rasă sau națiune neagreată. Partidul comunist trebuia să fie volantul acelor grupuri sociale largi pe care le cuprindea, trebuia să fie discret în distribuirea postulatelor sale ideologice, dar și – ceea ce ar fi mai important – nu avea voie să fie implicat în organizarea unui monopol ideologic ori în preluarea puterii.
Voința și dorința lui Stalin păreau paradoxale: de la comuniștii iugolsavi se cerea să nu ia seama la revoluția din Octombrie și la anii în care a fost creată Uniunea Sovietică.
Din motive strategice Stalin nu a vrut să îi neliniștească pe aliații din vest într-un timp în care, în 1943 și 1944, aceștia îi procurau armele cu care avea să înfrângă Germania lui Hitler și să cucerească jumătate de Europă, cu ajutorul sacrificiului eroic și înfricoșător al popoarelor Uniunii Sovietice.
Dar altceva era mai important: cucerirea finală și sovietizarea Iugoslaviei trebuia făcută fără a mai lua în considerare Partidul comunist iugoslav, slab și inconsistent. Renașterea ideologică trebuia să vină de abia cu eliberatorii sovietici. Până la venirea lor, avangarda clasei muncitoare va colabora la sărbătorirea Crăciunului și a Paștelui. Iar cînd vor sosi frații sovietici, nu va mai exista niciun Partid comunist local. În acest fel a fost ocupată majoritatea Europei de est.
Și astfel tovarășul Stalin, în speranța că va face din Iugoslavia un satelit exemplar, a prelungit pentru aproape un an viața lui Dumnezeu în provinciile noastre.
Și atunci cînd anticomuniștii de astăzi spun că Tito a fost un stalinist mai rău și mai lipsit de dumnezeu decât Stalin însuși, nu se înșeală prea tare. Dar într-un final, mulţumită acestei hiperstalinizări a lui şi neîncrederii pe care a avut-o faţă de ideea unui Front Naţional, mulţumită faptului că a insistat asupra rolului de conducător al Partidului Comunist Iugoslav, Tito, într-un viitor nu foarte îndepărtat, deja începând cu mijlocul anilor şaizeci, va face posibilă o liberalizare radicală a societăţii iugoslave. Şi, făcând astfel, s-a comportat ca un bun patriot.
Din nou, aşa ar arăta lucrurile într-o interpretare literară. Precum un paradox literar.
Tata, deci, a devenit ateu încă într-un timp în care acest lucru nu era un imperativ socio-politic.
Nu voi afla niciodată cum a devenit conştient de lipsa lui Dumnezeu. A participat la experienţa metafizică a întregii sale generaţii, sau cel puţin a unei mari părţi a acesteia. Este interesant, pe de altă parte, că revoluţia lor spirituală nu a devenit niciodată o temă a literaturii sau a cinematografiei iugoslave.
Dar ar fi trebuit ca miracolul revelaţiei lipsei lui Dumnezeu să fie tot atât de miraculos precum revelarea lui Dumnezeu însuşi.
Ateizarea societăţii iugoslave din şi de după război e o poveste lungă, care s-a încercat adesea a fi interpretată într-o cheie sociologică şi socio-politică, aşa cum Branko Ćopić[7] a interpretat-o prin gura lui Nikoletina Bursać, şi care prin satiră a despovărat-o de fapt de orice semnificaţie mai privată şi mai adâncă.
Scena în care Nikoletina, la întoarcerea din luptă, îi explică bătrânei sale mame că nu există Dumnezeu şi de ce nu există a devenit până la urmă emblematică, aşa că pe timpul Iugoslaviei s-a desfirat în zeci şi sute de poveşti, scheciuri, anegdote, scrise sau povestite, diferite şi totuşi identice; de la scenetele şi piesele de comedie partizane pe care le scriau învăţătorii din provincie, şi pe care le puneau în scenă grupuri amatoare de teatru, până la scenele naive de cinci minute, improvizate la repezeală şi prin intermediul cărora, cu ajutorul emisiunilor de televiziune precum Znanja imanja, satele se concurau în creaţia cultural-artistică. Dumnezeu nu există pentru că nu există, deoarece comisarul nostru de brigadă a spus că nu există şi pentru că nu se vede în niciun fel că există. Şi nici nu s-a văzut vreodată.
La asta s-ar putea reduce postulatul lui Nikoletina despre Dumnezeu, dacă îl eliberăm de geniul literar şi talentul sociologic al lui Ćopić.
Acestuia i s-au alăturat mai târziu și comuniștii, și anticomuniștii, astfel încât întreaga dramă iugoslavă a ateizării s-a redus, în principal, la țăranii cu mitralieră care, urbi et orbi, răspândesc și dictează credința că Dumnezeu nu există, și conform căreia ereticii vor avea de-a face cu mitralierele lor.
Când într-o zi de la începutul anilor nouăzeci, în dimineața dinaintea războiului, Dumnezeu se va întoarce în Iugoslavia, nu va mai fi același Dumnezeu care între anii 1943 și 1948, sau câțiva ani mai târziu, a părăsit sufletele părinților și bunicilor noștri, ci acel nou Dumnezeu își va mărturisi prezența în numele națiunii.
Se va arăta tuturor, așa că în Bosnia, în urma circumstanțelor istorice și culturale, își va împărtăși sfânta trinitate la trei denumiri naționale. Noul Dumnezeu nu va fi la fel de pretențios și strict precum cel vechi, nici nu va aștepta de la credincioși să creadă în mituri, legende și povestiri sfinte, în faptul că a făcut lumea în șase zile iar în a șaptea s-a odihnit, sau că Abel a fost omorât de Cain. Acesta va fi Dumnezeul misiunii naționale, un fel de Starčević, Strossmayer și Karađorđe[8] ceresc, un Dumnezeu foarte practic, ale cărui ingerințe se vor efectua și se vor pune în aplicare după un principiu vechi, anume în funcție de cum înaintează armatele lui, dar după metode moderne și în conformitate cu știința și tehnica, care au condus la inventarea unor arme și unelte de artilerie perfecte ce reușesc să găsească creaturile lui Dumnezeu și să le lichideze în orice loc în care acestea s-ar ascunde din frica de moarte și suferință.
După 1990 am vorbit cu tata de câteva ori despre Dumnezeu și despre Biserică. Uneori când ne întâlneam, iar în anii din urmă mult mai des la telefon.
N-am putut să îl întreb direct, dar mă interesa dacă vrea să se întoarcă acolo de unde a fugit odată demult. Eram atent la ce va spune despre El, așteptând pauza dintre propoziții, nelogică pentru că nu o făcea acolo unde ar fi trebuit să fie virgulele sau punctele, și în care s-ar fi ivit îndoiala lui cum că Ceva totuși există.
L-am spionat așa, i-am trimis semnale false şi l-am atras mințindu-l câte puțin despre credința și necredința proprie, iar el îmi răspundea că despre asta trebuie vorbit cu voce joasă, discret și nicicum altfel, pentru că acești noi credincioși sunt înspăimântător de agresivi și de numeroși; spunea cu nu trebuie să li se pună la dispoziție motive de ceartă, că trebuie să te ferești de ei și să ocolești orice fel de discuții cu ei; spunea că în Zagreb trebuie să fiu chiar mai prevăzător decât în Sarajevo, pentru că în Zagreb credincioșii sunt doar de un fel, catolici, nu există alții, așa că acești catolici nu au cum să se obișnuiască cu existența altora, a unora diferiți, ceea ce-i face mai înguști la minte și mai radicali; spunea, înaintea războiului din Sarajevo, când prin oraș înfloreau afișele cu înscrisul Avortul e crimă, că se teme ca nu cumva o astfel de propagandă să fie răspândită de viitorii criminali, dar m-a rugat să nu scriu despre asta…
Era tăcut și suferind, un adevărat ateu catolic, nu i-a surâs harul divin al noului Dumnezeu naționalizat.
Nici despre asta nu l-am întrebat niciodată nimic, dar cred că nu și-a procurat cetățenia croată la care avea dreptul, conform legilor date de Tuđman[9], precum toți ceilalți croați din Bosnia şi Herțegovina. Dacă a făcut totuși asta, atunci sigur a fost convins de femeia lui.
Era bătrân, nu-i mai venea să plece nicăieri, refuza să se mute într-o patrie mai fericită, iar cetățenia i s-ar fi părut a fi pasul dinainte de strămutare. Dar dacă ar fi făcut asta, dacă ar fi cerut cetățenia croată, atunci ar fi trebuit să fie pragmatic şi să se folosească de ipocrizia social-politică generală.
Acceptând așadar că Dumnezeu există, el ar fi fost obligat, precum toți ceilalți croați din Bosnia şi Herțegovina, să arate certificatul de botez al Bisericii catolice, ca fiind singurul document pe care statul croat îl accepta în cazul lor pentru dovedirea apartenenței la națiunea croată.
Traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić
[1] Un miner iugoslav din Bosnia care, împreună cu cei 8 camarazi ai săi, a doborât recordul mondial în extragerea cărbunilor, săpând 152 de tone de cărbune în 8 ore. În felul acesta a devenit simbolul muncitorului neobosit al socialismului iugoslav, iar chipul lui a ajuns şi pe diferite bancnote iugoslave.
[2] Romanija, denumire a unui munte și a unei zone geografice din estul Bosniei.
[3] Triglav, cel mai mare munte din nordul Sloveniei; Gevgelija, cel mai sudic punct/oraș al fostei Iugoslavii, astăzi în Republica Macedonia.
[4]Rezoluția Informbiro marchează ruperea relațiilor dintre Iugoslavia și Uniunea Sovietică în anul 1948, Iugoslavia urmând un curs independent datorat în mare parte faptului că nu a fost eliberată de Armata Roșie ci s-a eliberat singură. Prin Rezoluția Informbiro Tito și colaboratorii săi apropiați au fost considerați de către Sovietici ca fiind eretici: în mai 1948 Biroul de Informații Comunist (Cominform sau Informbiro în sârbo-croată) al Uniunii Sovietice l-a informat pe Josip Broz Tito de conferința care avea să aibă loc la București dedicată în special problemei iugoslave. Deși invitat, Tito nu a participat, marcând astfel începutul unei perioade de criză politică dintre cei doi actori, care a durat între 1948 și 1955, fiind denumită și perioada Informbiro.
[5] Ivan Cankar (1876-1918), scriitor, dramaturg, eseist, poet și activist politic sloven, precursor al mișcării literare moderniste din Slovenia.
[6]Edvard Kocbek (1904-1980), poet, eseist, traducător sloven, membru al Socialiștilor Creștini în Frontul de Eliberare a Națiunii Slovene, membru activ al brigăzilor de luptă anti-fasciste alături de Tito, expulzat din viața publică în 1959 și ținut sub supraveghere până la sfârșitul vieții, după ce în volumul Frică și curaj a atins subiecte delicate și dileme morale legate de luptele partizanilor din cel de-al doilea război mondial.
[7] Branko Ćopić (1915-1984), scriitor iugoslav, etnic sârb din Bosnia, după ale cărui scrieri au fost făcute o serie de filme, printre care și Nikoletina Bursać (1964), al cărui erou partizan este menționat aici.
[8]Ante Starčević (1823-1896), scriitor și politician croat, ale cărui scrieri sunt considerate a fi pus bazele naționalismului croat; Josip Juraj Strossmayer (1815-1905), episcop catolic și politician croat, militant în cadrul Monarhiei Habsburgice pentru drepturile croaților și pentru introducerea limbii croate în școli și în administrația publică; Đorđe Petrović, cunoscut sub numele de Karađorđe (1768-1817), politician sârb, a condus armatele sârbe intr-o serie de bătălii împotriva Imperiului Otoman, fapt ce a condus la înființarea unui prim stat sârbesc independent după ocupaţia otomană din secolul XIV, stat care a existat între 1806 și 1813, și al cărui Mare Conducător (Veliki Vožd) a fost.
[9] Franjo Tuđman (1922-1999), primul preşedinte (1990-1999) al Republicii Croate după destrămarea Iugoslaviei.
