Nacionalni muzej rumunjske književnosti u Iașiu predstavio je u listopadu 2019. projekt Creangă 2.0, u okviru kojega su suvremeni rumunjski pisci ponudili čitateljstvu svoje nastavke (u slučaju Lavinije Braniște preradu) klasičnih bajki Iona Creange[1]. Nastalo je tako pet novih priča: Koza i tri kozlića 2.0 (Matei Vișniec), Ljudska glupost 2.0 (Bogdan Alexandru Stănescu), Harap Alb 2.0 (Veronica D. Niculescu), Vrećica s dva novčića 2.0 (Lavinia Braniște) i Ivan Turbincă 2.0 (Alexandru Vakulovski). Tvrdoukoričene slikovnice ilustrirao je Adrian Serghie.
Koza i tri kozlića, jedna od najpoznatijih Creanginih bajki, varijanta je narodne priče poznate hrvatskom čitateljstvu kroz njemački izvor, Grimmovu bajku Vuk i sedam kozlića. Od Grimmove se, međutim, ne razlikuje samo po broju kozlića, nego i po konačnosti njihove sudbine. Pojedeni kozlići, naime, ne izlaze iz vukova trbuha, a osveta majke koze lukava je i promišljena: ona „kumu vuku“ postavlja nemilosrdnu zamku na karminama, koje će završiti kao prava proslava u kojoj sve koze iz susjedstva jedu (neizbježne sarme!), piju i vesele se vukovoj smrti. Nastavljajući gdje je Creangă stao, Vișniec se umnogome približava Creanginu stilu i tonu, priča je prožeta narodnim mudrostima, a autor se povremeno, poput usmenih pripovjedača, obraća svojim čitateljima / slušateljima i „razgovara“ s njima. Kao i Creangă, koji nikada nije bio pisac samo za djecu, on ne bježi od okrutnosti svijeta bajke, od krvi i kostiju. S druge strane, pitanja koja će njegova bajka postaviti čine se netipičnima za (klasične) bajke: Ima li žrtva zločina pravo uzvratiti istom mjerom? Treba li zločincu pružiti priliku za rehabilitaciju? Je li moguć oprost i pomirenje?
Matei Vișniec
Koza i tri kozlića 2.0
…
Eto tako je sad tekao život njima dvoje. Kozlić je nakon nekoga vremena pomalo i zaboravio na braću koju je vuk progutao. Vratio mu se tek i volja za igranjem, počeo je ponovo skakutati oko kuće… Noćne more bile su sve rjeđe. Dakako, katkad bi mu još pošle suze kad bi se prisjetio nekadašnjih nestašluka, kad se igrao sa svojom braćom, da je šuma odjekivala od njihove cike! Ali izgleda da je tako stvoren život: sjeme zaborava bolje uspijeva u dušama malenih.
Koza, međutim, što da kažem, jao i kuku! Smili ti se kad je vidiš, ništa drugo! Noću se prevrtala, misli joj nisu dale mira, a danju je lunjala uokolo kao duh. Počela je mršavjeti pa čak ni mlijeka više nije imala za najmlađeg kozlića. Jednoga dana, da nije ni primijetila, noge je odnesoše do mjesta gdje su, pod gomilom zemlje, ležale pougljenjene kosti vuka.
Čim je stigla na rečeno mjesto, navru joj suze.
– Oprosti mi, vuče, što sam ti učinila… Ne valja brza osveta. Sad to znam. I evo, grize me sad savjest. To ne znači da bih zlo koje si mi učinio trebala zaboraviti. Samo što… pitam se i sama… jesam li se i ja trebala ponijeti prema tebi isto tako okrutno kako si se ti ponio prema meni? Zašto bi mene sada mučila grižnja savjesti što sam te živa spalila? Zar ne bi bilo bolje da se ti čitav život mučiš zbog grižnje savjesti što si mi proždro djecu? I kazna mora imati neki smisao…
Opaka je sumnja, kad se uvuče u dušu. Takove muke ne bih ni svojim neprijateljima poželio. Jer evo, jadna koza: nekoliko tjedana poslije „karmina“ postala je živa sjena…
– Mama, što ti je? – pitao bi je tu i tamo kozlić. – O čemu razmišljaš, zašto imaš podočnjake? Vidim da si postala kost i koža … Još misliš na moju braću i na vuka? Daj, zaboravi, život ide dalje, što je gotovo, gotovo je… Znaš kako se kaže… „Budi u životu krotak kao janje, ali kad te okruže vuci, neka se u tebi probudi lav.“
Slušajući kozlićeve riječi, koza je pomalo dolazila k sebi i govorila si: „Jesam glupa što se mučim, sav svijet zna da vuk dlaku mijenja, ali ćud nikada, nije sigurno da bi kum vuk, da sam ga poštedjela, bio promijenio ćud…“
„Bih, bih…“
– Kako, što? Tko je to rekao? – koza će.
„Ja, vuk…“
– Nemoguće. Ti si mrtav. Ja sam ti svojom rukom pripremila jamu punu žara, ja sam svojom rukom donijela slame da još jače raspirim vatru, ja sam svojom rukom bacala kamenje da ti zdrobim glavu, i opet ja sam zemljom pokrila tvoje kosti, pocrnjele od dima…
„Možda i jesam mrtav, ali gle, u tvojim mislima ostao sam živ, kumo kozo. I kunem se na svoju kožu i na sve najsvetije što imam, da si me izvukla iz jame i poštedjela mi život, kao svetac bih bio živio do kraja života. Pustinjak bih postao, drugima bih iz dana u dan pomagao, pepelom bih se svakoga dana posipao i vrelim bih suzama iz dana u dan plakao da se iskupim za ono što sam, ja bijednik, počinio… I mudraci kažu tako, grešniku daj drugu priliku…“
Kako li se glas kuma vuka uvukao u misli mame koze, ne znam vam reći. Ali znam da je jednoga lijepog dana koza donijela odluku: otići će k medvjedu, koji je šumski starješina, i sve će mu reći.
Medvjed je baš krojio jedan zimski kožuh kad koza pokuca na njegova vrata.
– Uđi, uđi. – medvjed će radosno. – Odavna nisam imao goste. Kako si mi, seko kozo? Da mi nisi možda mislila dovesti svoje starije kozliće za šegrte, da izuče kod mene kožuharski zanat?
– Jadna ti sam, bila bih ti ih dovela da su još živi. – uzdahnu koza. – Samo što moj najstariji i moj srednji kozlić ne skakuću više po ovome svijetu…
– Čuo sam ja nekakve glasine po šumi, navodno ti se dogodila neka velika nesreća. – zabrunda medvjed. – Ali nisam se puno brinuo jer, eto ti ga, svašta i svijet priča… Puno se toga kaže, a nije istina. De, dahni dušom, sjedni na klupu, popij vode i reci što se dogodilo.
– Koja lijepa izreka, starješino, „dahnuti dušom“. Evo da dahnem. A sad želim pred tobom i otvoriti dušu. Pa da mi ti, koji si star i mudar, kažeš jesam li što pogriješila, a ako jesam, da mi kažeš u čemu.
I otpoče koza pripovijedati medvjedu sve što se dogodilo. Kako je vuk došao u njezinu kuću, kako joj je u slast proždro najstarijega i srednjega kozlića, kako mu je ona, koza, zatim pripremila jamu punu žara, kako ju je prekrila pleterom od pruća, kako je pozvala vuka na karmine i posjela ga na stolčić od voska točno iznad jame, kako se stolčić otopio i kako je vuk upao u jamu, kako se koprcao u plamenu i preklinjao za oprost i kako je umjesto oprosta dobio nekoliko kamenova u glavu i nešto slame da se raspiri vatra…
Medvjed je slušao priču češkajući se tu i tamo po glavi, predišući i mumljajući. Vidjevši da je namršten od početka do kraja, koza shvati da šumski starješina baš i nije zadovoljan onim što je čuo.
– Znam da je sve što sam ti ispričala i tebe natjeralo da se zamisliš. – reče koza na koncu. – Zato sam i došla tvojemu gospodstvu, jer i mene muče misli. Jesam li dobro napravila što sam napravila?
– Nije dobro da sami krojimo pravdu. – odgovori medvjed. – Istina, život u šumi nije lagan i šuma je puna opasnosti, ali ipak je bolje da opačini sudimo po zakonima zajednice…
– Eto, na to nisam mislila. – uzdahne opet koza. – Onako ožalošćenoj, slomljene duše, zakon mi nije bio ni na kraj pameti…
– I eto, umjesto da vuka kazniš, ti si se osvetila… Ne kažem ja da taj magarac od vuka nije zaslužio da umre na lomači. Ali zar je zaslužio da mu daš takav dar?
– Kakav dar? O čemu to govoriš? – upita koza udubljena u vlastite misli i ne shvaćajući na što medvjed misli.
– Pa, na neki si mu način dala dar. Jer umjesto da pati čitav život, natjerala si ga da pati samo koji trenutak. Da si došla na šumsku skupštinu i požalila se, skrojili bismo mi već pravicu tom žderaču kozlića. Možda bismo ga bacili u jamu bez žara, da tu u grižnji savjesti trune dugo i polako… To bi stvarno bila kazna, da nema s kim razgovarati osim s vlastitom pakošću, godinama i godinama…
Koza se vrati doma možda još i nemirnija nego što je bila.
– Što je, mama, zašto uzdišeš i jaučeš i ništa ne govoriš? – upita je najmlađi kozlić.
– Uzdišem jer eto… Ponekad misliš da činiš dobro, ali zapravo činiš zlo. Danas sam saznala da je osveta oružje budala pa sad stalno mislim o tome…
No kozlić nije imao strpljenja do kraja saslušati mamine misli. U međuvremenu se sprijateljio s kozlićima jedne druge koze što je živjela u blizini, pa se sada veselo igrao s njima, učio ih je kako se igrati „vuka“.
Prolazili su dani i dani, svi isti i svaki različit. Jer takav je život. Tu i tamo koza bi navratila na mjesto svoje osvete, da provjeri da nisu slučajno kiše izvukle na površinu vukove kosti. Nekoliko puta koza osjeti neki unutarnji poriv da stavi cvijeće na mjesto pod kojim su ležali njegovi zemni ostatci. Ali svaki si put reče: „Ma što sam i ja glupa, puštam da me vlastita samilost prevari…“
Kad se navršilo četrdeset dana od vukove smrti, koza primi neočekivan posjet. Držite se dobro dragi moji, vi koji čitate ili slušate ovu priču. Jer tako su napravljene priče, u nekom trenutku dođe do neočekivanoga zaokreta. Ne znam tko ih je i kad izmislio, ali dobra priča bez iznenađujućeg zaokreta ne postoji.
E pa, što mislite, tko je toga dana pokucao kozi na vrata?
No?
Vučica!
Da, vučica, vukova žena. Kao svaki stvor, i vuk je imao kuću, ženu, život…
Vučica je nedvojbeno odnekud dočula da je vukov nestanak imao veze s kozom, pa je stisnula zube i, kako rekosmo, toga dana pokucala kozi na vrata.
Prevela: Ivana Olujić
[1] Ion Creangă (1837.-1889.) jedan od klasika rumunjske književnosti, osobito poznat po svojim bajkama (nadahnutim folklorom) te po knjizi Sjećanja iz djetinjstva (Amintiri din copilărie) u kojoj s humorom i nostalgijom pripovijeda o svojim dječačkim nestašlucima. Njegovo djelo karakterizira bogat, živ, pažljivo izgrađen jezik.
Matei Vișniec: Capra cu trei iezi 2.0
Muzeul Național al Literaturii Române Iași a prezentat în octombrie 2019 proiectul Creangă 2.0, prin care scriitorii români contemporani au oferit publicului continuările proprii (sau, în cazul Laviniei Braniște, rescrierea) basmelor clasice ale lui Ion Creangă. Au apărut așa cinci povești noi: Capra cu trei iezi 2.0 (Matei Vișniec), Prostia omenească 2.0 (Bogdan Alexandru Stănescu), Harap Alb 2.0 (Veronica D. Niculescu), Punguța cu doi bani 2.0 (Lavinia Braniște) și Ivan Turbincă 2.0 (Alexandru Vakulovski). Albume în coperți cartonate sunt ilustrate de Adrian Serghie.Capra cu trei iezi, una dintre cele mai cunoscute basme ale lui Creangă, este o variantă a poveștii populare cunoscute publicului croat prin sursa germană, basmul fraților Grimm Lupul și cei șapte iezi. De la basmul lui Grimm, însă, ea diferă nu doar prin numărul iezilor, ci și prin necruțarea soartei lor. Deci, iezii mâncați nu mai ies din burta lupului, iar răzbunarea mamei capre este șireată și premeditată: ea pune „cumătrului lup“ o cursă crâncenă la praznic, care se termină ca o adevărată sărbătoare, la care toate caprele din vecinătate mănâncă (inevitabilele sarmale!), beau și se bucură de moartea lupului. Continuând acolo unde s-a oprit Creangă, Vișniec se apropie în multe de stilul și de tonul lui Creangă, povestea fiind presărată cu înțelepciuni populare și autorul adresându-se din când în când cititorilor/ascultătorilor lui și „discutând“ cu ei. Ca și Creangă, care niciodată nu a fost un scriitor exclusiv pentru copii, el nu fuge de cruzimea lumii basmului, de sânge și oase. Pe de altă parte, întrebările pe care le pune basmul lui par atipice pentru un basm (clasic): Victima crimei are dreptul să răspundă cu aceeași măsură? Criminalului îi trebuie oferită o șansă pentru reabilitare? Este posibilă iertarea și împacarea?
Matei Vișniec
Capra cu trei iezi 2.0
…
Uite așa se scurgea acum viața celor doi. Iedul, după o vreme, mai uită de frații săi înghițiți de lup. Îi reveni pofta de mâncare și pofta de joacă, începu din nou să zburde în jurul casei… Coșmarurile sale fură din ce în ce mai rare. Sigur, din când în când îi mai dădeau lacrimile când își amintea de zbenguielile de altădată, când se juca împreună cu frații săi, de răsuna pădurea de chiotele lor! Dar s-ar părea că așa a fost plăsmuită viața: sămânța uitării dă rod mai repede în sufletele celor mici.
Capra însă, ce să zic, ajunse vai de capul ei. Să-i plângi de milă, nu alta. Noaptea se perpelea din cauza gândurilor, iar ziua umbla de colo-colo ca o stafie. Începu să slăbească și nici lapte nu mai avu pentru iedul cel mic. într-una din zile, fără să-și dea seama, pașii o purtară spre locul unde zăceau, sub un morman de pământ, oasele calcinate ale lupului.
Cum ajunse la locul cu pricina o podidi plânsul.
– Iartă-mă, lupule, pentru ce ți-am făcut… Nu e bună răzbunarea la repezeală. Acum știu. Și uite că mă încearcă remușcările. Asta nu înseamnă că răul pe care mi l-ai făcut ar fi trebuit să-l uit. Numai că… mă întreb și eu… trebuia să mă port și eu cu tine tot cu aceeași sălbăticie cu care te-ai purtat tu cu mine? De ce să mă zvârcolesc eu acum având remușcări că te-am ars de viu? Nu mai bine te zvârcoleai tu toată viața din cauza remușcărilor că mi-ai devorat copiii? Pedeapsa trebuie să aibă și ea un rost…
Mare pacoste este îndoiala când se înșurubează în suflet. Nu le doresc chin din ăsta nici dumanilor mei. Că uite, biata capră: deveni după câteva săptămâni de la „praznic“ un fel de umbră vorbitoare…
– Mamă, ce e cu tine? o întreba din când în când iedul. La ce te gândești, de ce ai cearcăne la ochi? Văd că ai ajuns numai pielea și oasele… Tot la frații mei și la lup te gândești? Hai, mai uită, viața merge înainte, ce s-a făcut nu se mai poate desface… Știi vorba aceea… ,,În viață e bine să fii blând ca un miel, dar când în jurul tău sunt lupi e bine să fii leu“.
Capra, ascultând vorbele iedului, își mai venea în fire și-și spunea: ,,Proastă sunt că mă frământ, toată lumea știe că lupul își schimbă părul dar nu și năravul, nu e sigur că, dacă 1-aș fi cruțat, cumătrul lup s-ar fi schimbat la nărav…
„Ba da, ba da…“
– Cum, ce? Cine a vorbit? făcu capra.
„Eu, lupul…“
– Nu se poate. Tu ești mort. Eu cu mâna mea ți-am pregătit groapa plină cu jăratic, eu cu mâna am adus paie ca să ațâț și mai tare focul, eu cu mâna mea am aruncat cu bolovani ca să-ți sfărâm capul, și tot eu ți-am acoperit cu pământ oasele înnegrite de fum…
,,Voi fi fiind eu mort, dar uite că în gândurile tale am rămas viu, cumătră capră. Și jur pe părul meu și pe ce am eu mai sfânt că, dacă m-ai fi scos din groapă și m-ai fi cruțat, ca un sfânt aș fi trăit până la sfârșitul vieții mele. Pustnic m-aș fi făcut, pe alții zi de zi i-aș fi ajutat, cenușă în cap zilnic mi-aș fi pus și cu lacrimi fierbinți aș fi plâns zi de zi ca să mă răscumpar pentru cele făptuite de nemernicul de mine… Că așa spun și înțelepții, păcătosului să-i mai dai o șansă…“
Cum de se strecurase vocea lupului în gândurile mamei capre, nu știu să va spun. Dar știu că într-o bună zi capra lua o hotărâre: să se ducă la urs, care era starostele pădurii, și să-i spuna tot.
Ursul tocmai croia un cojoc pentru iarnă când capra bătu la ușa lui.
– Intră, intră, făcu ursul bucuras. Că n-am mai avut de mult musafiri. Ce mai faci, lele capră? Te-ai gândit poate să mi-i aduci pe iezii tăi cei mari ca ucenici, să-i învăț cojocaria?
– Vai de bietele mele păcate, ti i-aș fi adus dacă ar mai fi fost în viață, suspină capra. Numai că iedul meu cel mare și iedul meu cel mijlociu nu mai zburdă pe lumea asta…
– Am auzit eu ceva zvonuri prin pădure, că ți s-ar fi întâmplat o mare nenorocire, mormăi ursul. Da’ nu mi-am făcut multe griji că, de, gura lumii-i slobodă… Multe se spun și nu-s adevărate. Hai, trage-ți sufletul, ia loc pe laviță, bea puțină apă și spune ce s-a întâmplat.
– Frumoasă-i vorba asta, staroste urs, ,,a-ți trage sufletul“. Uite că mi-l trag. Iar acum vreau și să-mi deschid sufletul în fața ta. Ca să-mi spui dumneata, că ești bătrân și înțelept, dacă am greșit cumva, iar dacă am greșit să-mi spui unde.
Și începu capra să-i povestească ursului tot ce s-a întâmplat. Cum a venit lupul la casa ei, cum i-a hapait pe iedul cel mare și pe cel mijlociu, cum ea, capra, i-a pregatit apoi o groapă plină cu jăratic, cum a acoperit-o cu o împletitură de nuiele, cum 1-a chemat pe lup la praznic și l-a așezat pe un scăunaș de ceară chiar deasupra gropii, cum s-a topit scăunașul și cum s-a prabușit lupul în groapă, cum s-a perpelit în flăcări și cum a implorat iertare, și cum în loc de iertare a mai primit niște bolovani în cap și niște paie pentru ațâțarea focului…
Ursul ascultă povestea scărpinându-se din când în când în cap, oftand și mormăind. Văzându-1 încruntat de la inceput până la sfârșit, capra își dadu seama că starostele pădurii nu prea fu mulțumit de cele auzite.
– Știu că tot ce ți-am povestit te-a pus și pe tine pe gânduri, spuse capra la sfarșit. Și de aia am venit și eu la domnia ta, ca și pe mine mă muncesc gândurile. Oare am facut bine ce am făcut?
– Nu e bine să ne facem dreptate singuri, răspunse ursul. E drept că viața în padure nu e ușoară și că pădurea este plină de primejdii, dar tot mai bine e când judecarea ticăloșilor se face după legea obștească…
– Uite că nu m-am gândit la asta, suspină din nou capra. Îndurerată cum eram, cu sufletul zdrobit cum eram, numai la lege nu mi-a fast gândul…
– Și uite că, în loc să-1 pedepsești pe lup, te-ai răzbunat… Eu nu zic că măgarul ăsta de lup nu merita să moară înghițit de flăcări. Dar merita el, oare, să-i faci un asemenea cadou?
– Ce cadou? Despre ce vorbești dumneata? întrebă capra împotmolită în propriile gânduri și neînțelegând nici gândul ursului.
– Păi, într-un fel i-ai făcut un cadou. Că în loc să sufere toată viața l-ai făcut să sufere doar câteva clipe. Dacă veneai la obștea pădurii să te plângi, i-am fi găsit noi alt ac de cojoc acestui mâncător de iezi. L-am fi aruncat poate într-o groapă fără jăratic, ca să zacă acolo în zeama remușcărilor mult și bine… Asta ar fi fost cu adevărat o pedeapsă, să nu aibă tovarăș de vorbă decât propria lui fărădelege, timp de ani și ani de zile…
Capra se întoarse acasă parcă și mai tulburată decât plecase.
– Ce e, mamă, de ce suspini și oftezi fără să spui nimic? o întrebă iedul cel mic.
– Oftez că uite… Uneori crezi că faci bine, dar de fapt faci rău. Azi am aflat că răzbunarea este arma prostului și mă tot gândesc la asta…
Iedul nu avu însă răbdare să asculte până la sfârșit gândurile mamei. Între timp se împrietenise cu iezii unei alte capre care trăia în apropiere, și acum se juca voios cu ei, îi învața un joc numit ,,de-a lupul“.
Alte și alte zile trecură, toate la fel și toate diferite. Că așa e viața. Din când în când capra mai trecea pe la locul răzbunării sale, ca să vadă dacă nu cumva ploile nu scoteau afară din groapă ciolanele lupului. De câteva ori capra simți un fel de imbold lăuntric, acela de a pune niște flori pe locul sub care zăceau ramașițele lupului. Dar de fiecare dată își spunea: ,,Măi, da’ proastă mai sunt, mă las păcălită de propria mea milă…“
Când se împliniră 40 de zile de la moartea lupului, capra primi o vizită neașteptată. Țineți-vă bine, dragii mei, voi care citiți sau auziți această poveste. Că așa sunt făcute poveștile, să ia la un moment dat o întorsătură neașteptată. Nu știu cine și când le-a inventat, dar poveste bună fără întorsătură surprinzatoare nu există.
Ei bine, cine credeți că batu în acea zi la ușa caprei?
Ei?
Lupoaica!
Da, lupoaica, nevasta lupului. Ca toate viețuitoarele, și lupul avea și el casa lui, nevasta lui, viața lui…
Lupoaica auzise fără îndoială de pe undeva că dispăriția lupului avea o legătură cu capra, așa că iși lua inima în dinți și bătu, cum spuneam, în acea zi, la ușa caprei.
Prezentare de Ivana Olujić
