Interviu de: Goran Čolakhodžić / Traducere: Oana Băcanu / Foto @Vesna Zednik
Mate Maras (născut în 1939 la Studenci lângă Imotski), prin amploarea și importanța operei sale, este unul dintre cei mai mari traducători literari croați ai tuturor timpurilor. Traducerile lui au fost publicate încă de la începutul anilor ’70, uimitor fiind numărul limbilor din care s-a încumetat (și a reușit) să traducă opere literare proeminente: engleză (și engleza veche), franceză (și franceza veche), provensală, italiană, română, castiliana veche și macedoneană. Este cunoscut și drept unicul traducător care a transpus în croată pe cont propriu operele complete ale lui William Shakespeare. La fel de interesant este faptul că studiile sale superioare nu sunt în domeniul lingvisticii, ci este matematician și fizician. Pe lângă munca de traducere, a lucrat în diplomație, ca profesor de liceu, redactor, secretar al Matica hrvatska.[1] De asemenea s-a interesat de lexicografie, fiind autorul unui dicționar croat de rime (Rimarij hrvatskoga jezika), iar ca scriitor a publicat un roman, o carte de poezie, o comedie și un scenariu de film. Pentru întreaga sa contribuție la cultura croată a fost decorat cu cea mai înaltă distincție croată pentru acest domeniu de activitate, Ordinul Danica hrvatska[2] cu chipul lui Marko Marulić.
Cu profesorul Maras am discutat în special despre scurta sa experiență de muncă în România în urmă cu mai bine de patruzeci de ani și despre traducerile sale din limba română, care au avut o contribuție însemnată la schimbul cultural româno-croat.
Domnule profesor Maras, sunteți un traducător renumit, ca să nu spun de referință, al literaturii universale în limba croată. În afară de cele din engleză, mi se pare că în cariera dvs. ați tradus din italiană cele mai multe unități bibliografice, dar și, în general, din limbi romanice. Mai întâi să vă întreb: cum de ați făcut cunoștință cu România și limba română?
Din pură întâmplare am petrecut în România aproape un an de zile ca angajat al unei firme de comerț internațional. Am locuit la Constanța, de unde transportam ovine și bovine pe Marea Neagră în Iran. Eram supercargo, deci număram capetele, mă ocupam de treburile administrative în limba engleză și uneori călătoream pe mare până la Trabzon în Turcia.
Vă amintiți cum era viața în România atunci? Cum vi s-a părut Constanța și oamenii pe care i-ați întâlnit acolo?
Trebuie să subliniez imediat că am ajuns în frumoasa țară românească în toamna lui 1976, în timpul regimului Ceaușescu. Veneam din Iugoslavia acelor vremuri în care patria mea se confrunta cu consecințele Primăverii Croate. Dar situația de acolo nu se putea compara nici pe departe cu situația din România. Mă întrebați cu cine am făcut cunoștință sau cu cine, poate, m-am împrietenit. Pe scurt: cu nimeni. Acest lucru ne lipsea cel mai mult nouă, străinilor, care altminteri eram oaspeți foarte protejați. O frică generală cuprinsese oamenii locului, o simțeam la cei cu care colaboram la muncă. Tocmai în acea perioadă a avut loc un meci de fotbal între cele două țări. Un român, specialist internațional în drept maritim, ne-a spus pe vapor: „Sunteți oameni simpatici; mi-ar face plăcere să vă invit la mine să ne uităm împreună la meci, dar nu am voie – este împotriva legii“. Abia atunci am simțit ce înseamnă o dictatură grea.
Cum de ați reușit să învățați româna într-un răstimp atât de scurt?
Popasul meu mai mult sau mai puțin întâmplător în limba română m-a determinat să mă apuc de ea. Am pus mâna imediat pe Cours de langue roumaine, un manual stufos scris pentru francezii doritori să învețe româna. Între sosirile și plecările vapoarelor traduceam gramatica franceză în croată și, astfel – mulțumită cunoașterii limbilor franceză și italiană și a numeroaselor cuvinte românești de origine slavă – în câteva luni am reușit să stăpânesc elementele de bază ale limbii și să memorez destul de multe cuvinte. Și apoi nu mi-a rămas altceva de făcut, traducător incorigibil fiind, decât să încep să traduc poeții români. Se înțelege că m-a atras în mod deosebit opera lui Eminescu.
Este interesant că v-ați apucat atât de repede tocmai de opera principală a lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor.
O dată am călătorit acasă cu un tren cu vagon de dormit și mi-am luat la mine o ediție de lux a Luceafărului în care, pe lângă textul original, figurau și cinci traduceri diferite ale poemului. Tot comparând conținutul multilingv și notând pe margine, lângă versurile melodioase din română, semnificația lor în croată și câteva rime, au trecut imediat cele zece ore de zdruncinături pe patul tare. După aceea am rafinat și șlefuit îndelung acele prime încercări…
Din câte știu, revista Academiei, Forum, a publicat primele dumneavoastră traduceri din română; era vorba de poeziile lui Geo Bogza (Zagreb, 1979). Ați mai publicat în acea perioadă, până la apariția Luceafărului (Večernja zvijezda) în 1995, și alte traduceri din română?
Am avut destule traduceri din diverși poeți care au rămas nepublicate, majoritatea din gramatica despre care spuneam că mi-a făcut cunoștință cu limba română. Ați menționat că Večernja zvijezda a fost tipărit în anul 1995. Într-adevăr, a fost vorba de o ediție bilingvă a editurii Školske novine din Zagreb destinată diasporei croate din România. Dar poemul apăruse înainte, în revista Putevi, numărul 3-4 (Banja Luka, 1986). Înainte și după acest moment, traducerile mele ale poeziilor lui Eminescu au apărut în diverse reviste și ziare croate.
Și v-a mulțumit România pentru acest lucru?
Da. Pentru modesta mea incursiune în patrimoniul literar românesc am primit în decembrie 2012 recunoașterea oficială a statului român. A fost vorba de o distincție pentru promovarea limbii și culturii române, cu semnătura ministrului de resort. Ceremonia a avut loc la Ambasada României, unde eram deseori invitat.
Acum șase ani poemul „Večernja zvijezda“ a apărut la Matica hrvatska (Zagreb, 2014) în volumul cu titlul Izabrane pjesme / Poezii alese, o ediție bilingvă conținând o selecție reprezentativă din poeziile lui Mihai Eminescu. Cu această ocazie cartea a fost lansată și la Ambasada României – îmi amintesc că am citit personal un fragment din original. A avut atunci, în sfârșit, un ecou traducerea dumneavoastră a „Luceafărului“, s-a scris sau s-a vorbit despre el atunci?
Castilia Manea-Grgin, profesoară la Departamentul de Romanistică al Facultății de Științe Umaniste și Sociale a Universității din Zagreb, a publicat în revista bilunară Vijenac (nr. 551, Zagreb, 2015) un articol mai amplu cu titlul „Cel mai mare poet român tradus în premieră în limba croată“. Acesta conținea o expunere cuprinzătoare a vieții și operei lui Mihai Eminescu, dar autoarea a scris și că „în traduceri, farmecul muzicalității sale se pierde“, adăugând apoi: „Dar poate de data aceasta vraja ideilor și a imaginilor poetice eminesciene s-a înfiripat și în limba croată grație condeiului unui traducător excepțional.“
Care este, în general, părerea dumneavoastră despre apariția lui Mihai Eminescu și despre semnificația lui literară și culturală, mai ales în contextul romantismului în această zonă întrucâtva de margine a Europei?
Voi împrumuta cuvintele lui August Kovačec care a scris, printre altele, în postfața la traducerile mele: „Lirismul lui este expresia suferinței spiritului care este sfâșiat, la nivel personal și național, între idealurile de neatins și realitatea nemiloasă. […] Dar pe lângă faptul că este poet al poporului român, Eminescu este și poetul eternului uman. A clădit un limbaj liric de nedepășit, o formă elegantă și armonioasă, un vocabular nuanțat, un bogat tezaur de imagini poetice.“
Am putea spune că în Croația, după o lungă perioadă de acalmie, s-a reînnoit, chiar dacă timid, interesul pentru autorii români prin traducerea dumneavoastră a romanului lui Petru Cimpoeșu Simion liftnicul“ (Svetac u liftu), publicat în 2009. Cum de ați ales acel roman și nu altul?
Ziarele croate scriau despre acel autor că este un romancier extraordinar tocmai într-un moment în care nu aveam nimic pe masa de lucru. Am citit acel roman strălucit, umoristic înainte de toate, și găsind în conținutul lui multe similitudini cu întâmplări din Croația, l-am tradus pentru editura Znanje.
Pe lângă rolul de traducător, l-ați încercat și pe cel de scriitor: ați publicat un roman, o colecție de scrisori, o carte de poezii, un scenariu… Ce influență are tot ceea ce ați tradus asupra textelor pe care le scrieți? Ce credeți, poate avea vreo valoare literatura națională fără contribuția operelor universale care, evident, sunt mijlocite de traducători?
Măiestria marilor autori universali m-a convins ușor, se înțelege, că nu am voie să scriu eu însumi texte literare când sunt relativ mult mai înzestrat ca traducător. Dar am găsit un mod inedit de a le aduce omagiu: am scris un volum de poezii în care pe paginile din stânga se găsesc fragmente de traducere, în timp ce pe cele din dreapta se găsesc poeziile mele inspirate de citatele din partea stângă a cărții. Cât despre influența traducerilor asupra literaturii naționale, să ascultăm ce spune Puškin aproximativ despre acest lucru: „Traducătorii sunt caii de povară care prin glod trag carul fiecărei literaturi.“
Care sunt, în opinia dumneavoastră, calitățile esențiale ale unui bun traducător literar? Există, dacă nu o rețetă, măcar un ghid general pentru succes?
Cea mai importantă și mai presus de toate este cunoașterea limbii materne; ea trebuie studiată, însușită și iubită zi de zi. Apoi urmează tezaurul lingvistic național: literatura populară și artistică și, în mod special, dicționare bune de tot felul. Doar când aceste domenii ale culturii naționale sunt bine stăpânite se poate trece, cu multă precauție, la munca de traducere a operelor din literatura străină. Rezultatul unei astfel de activități laborioase trebuie să se integreze în patrimoniul local, pentru că, înainte de toate, trebuie să știm cui i se adresează traducerea. În același timp, când e vorba de activitatea de traducere, trebuie mereu avute în vedere cele trei reguli de aur, trei sfaturi esențiale: (a) traducerea trebuie să fie fidelă; niciun cuvânt nu poate fi omis și trebui tradus potrivit regulilor de sintaxă ale limbii țintă; (b) traducerea trebuie să fie frumoasă în cel mai larg sens al acestui cuvânt; textul obținut trebuie să „concureze“ estetic cu cele mai reușite creații literare autohtone; (c) mai presus de toate traducerea trebuie să fie inteligibilă, chiar dacă ar fi întrucâtva în detrimentul fidelității și al frumuseții; acest lucru este valabil chiar și pentru acele fragmente de neînțeles în limba originală.
Lucrați momentan la vreo traducere? Pregătiți, poate, ceva din literatura română?
De când am ieșit la pensie îmi dedic timpul traducerilor din diverse limbi, inclusiv din română. Acum o lună de zile a apărut la Zagreb cartea Krivovjerje za anonimnog Borgesa (Erezie pentru anonimul Borges) (Litteris, 2020) – un volum de aproximativ optzeci de poezii selectate din opera sa timpurie de autorul însuși, celebrul Valeriu Stancu.
[1] Matrix Croatica, cea mai veche instituție națională non-profit și neguvernamentală ce-și propune promovarea identității naționale și culturale croate.
[2] Luceafărul de dimineață croat.
