Pentru romanul „Stjenice” (Ploșnițe, 2021), poeta și prozatoarea croată Martina Vidaić a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2023, iar, înainte de acesta, autoarea a primit o serie de premii pentru volumele sale de poezie. Criticii literari au fost cuceriți de stilul aparte al autoarei – „metaforicul suplu și pitorescul mușcător“ (T. Maroević) – iar fiecare carte a ei publicată până acum este atent gândită conceptual și structural. Astfel, habitusul narativ al autoarei este atent delimitat de cel poetic – Martina Vidaić nu transferă registrul scriiturii dintr-un gen în altul, ci, spre deosebire de compozițiile metaforice și deosebit de puternice din punct de vedere lingvistic ale poeziei, în proză adoptă un stil disciplinat, prin urmare frazele ei sunt aproape transparente, conferindu-i posibilitatea de a contura cât mai precis labirinturile psihice și emoționale ale eroinelor sale. În ambele sale romane, Anatomija štakora (Anatomia șobolanului, 2019) și Stjenice (Poloșnițe), Vidaić explorează relațiile dintre oameni, precum și relația individului cu comunitatea, ambele teme purtând o puternică amprentă existențială. Personajele ei sunt singuratici sau ciudați, oameni neintegrați în societate, dar perspectiva lor este interesantă tocmai datorită faptul că expune cu exactitate și subtilitate detaliile ascunse ale funcționării comunităților, reflectând astfel alienarea umană în întregul ei, cu care fiecare se confruntă în felul său. În Ploșnițe, pe lângă eroina Gorana și intriga în care este prinsă, un rol important îl joacă și orașul – Zagrebul, dar și un orășel nenumit de pe coasta dalmată, așadar metropola și orașul de provincie se dezvăluie atât prin intermediul locuitorilor lor cât și prin realizările lor arhitecturale și urbanistice. Personajul principal este o arhitectă, iar în roman sunt întrețesute incursiuni eseistice care, pe de-o parte contribuie la descrierea plastică a spațiului narativ, iar de altă parte se inserează în însăși intriga romanului.
Datorită romanului Ploșnițe, în care ies pe deplin la iveală talentul rafinat de povestitor al autoarei, scriitura sa cizelată și măiestria de a împleti firele unui umor amar, dar totuși vindecător, într-o lume marcată de singurătate existențială, numele Martinei Vidaić se află pe bună dreptate în fruntea prozei croate contemporane.
Drepturile de publicare ale romanului Ploșnițe au fost deja vândute în mai multe țări, iar romanul a fost tradus până acum în Lituania (Patalinės blakėsi, 2025) și în Statele Unite (Bedbugs, 2025).
Ana Brnardić
Ploșnițe (fragment)
Arhitecta de succes de treizeci și cinci de ani șade în apartamentul ei frumos mobilat din Medveščak iar după o zi de curățenie și gătit, activități cu care s-a delectat, își ridică picioarele pe taburet și ascultă muzică jazz la gramofon în timp ce în gură simte încă pasta de spanac întinsă pe pâinea prăjită și supa de dovleac, salata de morcovi cu stafide și migdale și rața suculentă cu garnitură de mei și legume, amintindu-i cât de atentă poate fi uneori lumea cu ea. Apoi arhitectei de succes îi sună telefonul. Cum reacționează, te întrebi. Ce să facă cu un telefon care zbârnâie acea femeie care deja de luni de zile nu a mai răspuns la niciun apel? Crede-mă, de data asta chiar am răspuns așa cum răspund de obicei oamenii la telefon, fără să se gândească, trecând cu degetul peste ecranul unde pulsează un număr necunoscut și apăsând ușor telefonul peste ureche. Dar de îndată ce am auzit glasul femeii de la capătul celălalt al apelului am știut că nu ar fi trebuit să răspund. Nu, nu i-am recunoscut vocea, dar ceva din tonul ei a zdruncinat stabilitatea zilei, ceva asemănător trenulețelor suspendate din parcurile de distracție care pe porțiunea dreaptă a șinelor, în sus ori în jos, se deplasează sigur, dar în punctele de inflexiune ale curbelor te fac să simți acea tresărire necontrolată, ascuțită și abia perceptibilă, pe care ți-o dă senzația înșelătoare că întreaga garnitură de vagoane se va prăbuși în hău – senzație care rămâne atârnând timp de câteva secunde deasupra capetelor celor care urmăresc trenul de jos, deși e clar că nu va avea loc niciun fel de prăbușire. Un punct de inflexiune a fost atins deja la auzul cuvântului seară din Bună seara, iar când a întrebat dacă vorbește cu Gorana Hrabrov, punctul de inflexiune a fost la auzul numelui care era considerat încă al meu. Cu un amestec de mândrie și orgoliu rănit, tipic pentru văduvele ofițerilor din Armata Populară Iugoslavă și-a rostit numele, fixat ferm în consoanele palatale pe care le-a rostit de parcă ar fi bătut cuie cu aerul din gură, dar când, după o scurtă pauză, a explicat că era mama lui Sergej, punctul de inflexiune a căzut pe numele lui Sergej. Tu, Hladna, poate îți mai aduci aminte de Sergej – cum ar veni, soțul meu. „Nu am avut norocul să ne întâlnim”, a spus mama lui Sergej, „dar Sergej mi-a povestit într-adevăr multe despre dumneavoastră în timpul acela scurt pe care l-ați petrecut împreună, dar numai la telefon, și numai lucruri frumoase.” A spus toate acestea într-un fel deosebit de serios, fără niciun fel de ironie, dar inflexiunile din vocea ei au subminat caracterul veridic al propoziției. Am simțit un atac de panică rece, așa cum simt mereu când intențiile cuiva nu-mi sunt clare. „Iar apoi accidentul ăsta groaznic”, a spus, „groaznicul, groaznicul ăsta deaccident care i-a luat viața.” S-a oprit. Amețită, am închis ochii și în întuneric am ascultat suspinul ei înăbușit. Am încercat să mi-o închipui, dar în gânduri îmi apărea doar chipul sfânt al lui Sergej, compus parcă din triunghiuri tăiate din materie moartă, ceară sau plastic palid, dar cu ochii exagerat de vii, aproape imposibili, albaștri într-un mod atât de violent încât pielea din jurul lor căpăta o nuanță permanentă de gri întunecat, de martir. De neînțeles era doar părul lui negru sălbatic din care câte o șuviță, precum un șerpișor timid, îmi scăpa tot timpul din conștiință. Felul în care mama lui era prezentă la celălalt capăt al apelului, îngrădită ferm în siguranța ei de modă veche, îl chema în acel întuneric pe Sergej care, acum brusc pieptănat, cu părul îmblânzit cu ulei și cărare pe mijloc, stătea lângă receptor și gemea înăbușit și demn. „Sper că nu s-a chinuit”, îmi spune. „Sper doar că nu s-a chinuit”, repetă. Ce aș putea să-i spun despre asta? Ce aș putea să le spun despre asta, eu care nici măcar nu-mi mai simțeam propriul nume? Îmi aminteam bine de scurta noastră relație, întâlnirea de la simpozion, nunta rapidă și goana nebună pe care noi o am numit-o lună de miere, pe autostrada Frăției și unității, apoi întoarcerea pe același traseu, până cu câteva minute înainte de accidentul din Lika, pe nouăsprezece a doua două mii nouăsprezece la ora șapte dimineața, pe vreme uscată. Îmi aminteam fiecare detaliu, și pantofii lui cu vârf ascuțit din piele de șarpe și inelul dintr-un ou Kinder și vânzătoarea grasă de la benzinăria din Ilok, dar nu știam ce însemnau toate acestea. Ce era Sergej pentru mine? Eram tentată să-i spun mamei lui că nu l-am văzut pe Sergej mort, iar un om nu știe adesea ce înseamnă pentru el alt om până în clipa în care capul crăpat al acestuia nu-i va dezveli adevărul, dar totuși am reușit să mă adun și i-am spus că nu îmi amintesc momentul accidentului, că și eu încă mai caut răspunsuri și că, desigur, sper la rândul meu că nu s-a chinuit. Acest lucru din urmă l-am spus atât de neconvingător, cu un accent greșit pus pe cuvântul desigur care a dat propoziției o tonalitate aproape ironică, încât a amuțit pentru o clipă și m-am gândit că va întrerupe convorbirea. În loc de asta a început din nou să plângă, acum puțin mai tare. Nu știu cum să mă comport cu oamenii care plâng, întotdeauna am avut impresia că mă apropii de ei ca și cum aș ține în mână o cratiță plină cu ulei fierbinte a cărei căldură e necesară salvării lor, dar trebuie să am grijă ca nu cumva vreo lacrimă să cadă în ulei și să se întoarcă pe fața unuia dintre noi. Am simțit că îmi alunecă telefonul din mână, umed de la sudoare. Mama lui Sergej povestea despre tinerețea lui. „Întotdeauna a fost un rebel, dar eu nu i-am reproșat niciodată nimic. Nu vă reproșez eu nimic, copiiˮ, a spus ea convingător, dar în momentul în care trecea peste punctul de inflexiune de la cuvântul copii a fost evident că ceva i se frânge în glas. Nu eram noi niciun fel de copii, se ghicea sub cuvintele ei, ci doi nebuni gonind drept în moarte. Am schițat un zâmbet ușor și prefăcut, mic și îngrozit. „Probabil că Sergej a fost un copil deștept”, am aruncat o vorbă. A mușcat. Vocea i s-a mai luminat puțin. Și încă tare deștept, știa pe de rost tabla înmulțirii înainte să meargă la școală. A învățat să scrie la patru ani. La cinci ani citea ziarele în rând cu bunicul. „Aha”, am spus. La zece ani îl citea pe Kardelj și discuta cu tatăl lui despre socialismul multilateral dezvoltat. În esență era un democrat. De la doisprezece ani, punker. „Aha”, am spus. De la șase ani a început să o certe pe bunica pentru sărăcia nutritivă a prânzurilor ei. Știa numele tuturor capitalelor lumii, toate râurile, chiar și pe cele mai mici. I-a citit pe Shakespeare, Dostoievski și Krleža înainte de clasa a cincea. „Aha”, am spus. Nu am simțit niciun fel de smucituri sau dislocări în ceea ce spunea, părea că trenul realizărilor precoce ale lui Sergej va continua și continua și continua, dar acum punctele de inflexiune ale discuției erau date de fiecare a din fiecare aha rostit de mine, iar întreaga garnitură a convorbirii noastre se legăna periculos. Probabil că a simțit și ea această legănare, pentru că a amuțit. A urmat o pauză neplăcută, dar salvatoare. „Trebuie să plec, munca…“, am spus, răsuflând cu ușurare. „Da, da, bineînțeles, scumpo, bineînțeles“, a răspuns ea absent, cu doar puțin din siguranța inițială, în felul unei bătrâne care este pe cale să rămână singură în tăcerea ei întunecată. Așa am încheiat discuția. Dar, știi cum stă treaba, unele discuții nu se termină acolo unde se termină. Am încercat să mă așez pe canapeaua mea imaculată, să ronțăi o bucată de ciocolată și să ascult Miles Davis, dar nu mi-a ieșit. Canapeaua avea două găuri mici în spătar și câteva pete de vin roșu pe perna tapițată, care nu puteau fi spălate. A devenit clar că tavanul prinsese o nuanță de galben de abia vizibilă la colțuri, plantele erau pe ici pe colo mânjite cu frunze uscate, iar ciucurii de la covor nu mai puteau fi salvați nicicum. Am luat laptopul și timp de o oră am navigat obsesiv pe internet, neștiind nici singură ce anume caut. Tot ceea ce Internetul îmi putea spune despre Sergej și despre familia lui știam deja. Singurul fiu al unei familii de ofițeri din Belgrad, cântăreț în câteva trupe punk, absolvent de teologie, pictor amator. Și două ore mai târziu același lucru: singur la părinți, cântăreț, teolog, pictor. Și la miezul nopții la fel. Și la două noaptea. Pe la patru dimineața, fără un motiv anume, mi-am adus aminte brusc de acele dimineți în care, de mică, mă trezeam înainte de revărsatul zorilor pentru a merge la câmp cu părinții, să plantez sau să culeg cartofi sau ceapă roșie. Să te ridici din pat însemna să împingi de pe tine o placă grea de piatră, iar seara oboseala era tot precum o placă de piatră sub care sosirea somnului semăna cu o cădere rapidă în leșin. Somnul acesta greu și fără vise este probabil cea mai apropiată intuiție a morții pe care o pot avea, dar poate că tocmai întrucât nopțile se asemănau morții, zilele pulsau de o viață autentică, ușoară în nemijlocirea ei. Pământul opunea o rezistență prietenoasă în timp ce împlântam cartofi în el, păsările își arătau în mod deschis intenția de a urzi împotriva noastră, iar mâinile tatălui meu, degetele lui bătrâne de țăran cu unghiile care nu mai puteau fi curățate, unsuroase de la slănina pe care o tăia și cu care mă hrănea, erau într-adevăr mâini părintești. Vei spune, Hladna, ar trebui să fii fericită că a început să-ți revină simțirea. Poate că sunt, dar în mine a năpustit angoasa. M-am așezat pe canapeaua închiriată, la ora patru dimineața, epuizată de ore și ore de căutări pe internet, iar oboseala pe care o simțeam nu era asemenea unei plăci de piatră, ci unei cataracte iritante, usturătoare la ochi. Nu există nicio diferență între greutate și ușurință, înțelegi? Totul era doar o iritantă indiferență usturătoare. De ce îmi irosesc viața așa, de ce nu fac ceva în privința asta, mă chinuiam cu astfel de întrebări, fără a avea o intenție reală de a găsi răspunsuri. Un somn lipsit de adâncime m-a cuprins de abia pe la cinci dimineața. Când m-am trezit la prânz și am observat prima mușcătură de ploșniță, nu m-am putut forța nici măcar să mă alarmez. Ceva tot trebuia să se întâmple, de ce nu chiar asta? Pe atunci de fapt nici nu știam că e vorba de ploșnițe; pata roșie de pe degetul mijlociu al mâinii drepte, ușor umflată și dureroasă, putea trece cu ușurință drept o mușcătură obișnuită de țânțar, cu toate că am intuit încă din prima clipă că e vorba despre altceva. Bâzâitul de țânțari nu se mai auzise de câteva zile, de la ultima dezinfecție publică, dar și mușcătura era mai dureroasă și provoca mai multă mâncărime. De abia pe seară, când pe toate degetele de la aceeași mână, în afară de degetul gros, a apărut câte o pată roșie identică, astfel încât acum alcătuiau o linie dreaptă, a trebuit să accept în cele din urmă că în chestiune nu e niciun fel de mușcătură de țânțar. Dar era clar că e totuși vorba de o mușcătură: pe micile insule roșii se distingea un punct ceva mai întunecat, cu totul minuscul, locul unde acul străpunsese pielea. Dacă nu sunt țânțari, ce sunt atunci? Încă odată am apelat la ajutorul Google, iar Google a spus: ploșnițe. Și nu doar atât. Google a mai spus: odată ce intră într-o locuință, ploșnițele sunt greu de distrus. Nu reacționează la agenții de curățare obișnuiți, ci doar la temperaturi foarte ridicate. Trăiesc în crăpăturile mobilierului și în crăpăturile parchetului, unde depun ouă care supraviețuiesc uneori chiar și celui mai detaliat prăpăd. O dezinfecție profesională este necesară pentru a le distruge, dar uneori nici acest lucru nu este suficient. Uneori este necesară evacuarea. Uneori este necesară înlocuirea mobilierului. Uneori este necesară renovarea completă a apartamentului. Pentru prima oară am simțit ceva asemănător panicii. Nu mă aflam într-un moment în care îmi puteam permite dezinfecția profesională, iar ideea de a-i cere proprietarului să acopere aceste cheltuieli era de două ori inacceptabilă: pentru că, evident, tocmai eu eram cea care, cine știe cum, am adus ploșnițele în apartament, și pentru că nu-mi doream ca proprietarul, acel tânăr antreprenor cu câte un telefon mobil la fiecare ureche, la care cel mai mult îmi plăcea faptul că nu-l văd, să mi se apropie deodată acum. În plus față de asta, indiferent de latura financiară, tremuram numai și la gândul de a mă muta din apartament. Cele șase luni petrecute în acel spațiu au fost singura mea perioadă emoțională și nu puteam suporta gândul că în ea vor pătrunde oameni necunoscuți. Printre altele, unde ar trebui să mă duc? Să apelez la oamenii pe care i-am evitat luni de zile îmi părea un gest atât de nesăbuit, ca și cum aș întreba un trecător întâmplător să mă primească în casa lui de sărbători. Eram nevoită să iau măsuri de una singură. A doua zi dimineața m-am năpustit la încă o rundă temeinică de aspirat, cu accent pe canapea și pat, pe care am terminat-o, conform instrucțiunilor date de Google, cu aruncarea pungilor din aspirator în gunoiul menajer și a gunoiului în ghenă. Am desfăcut apoi canapeaua și patul și fiecare parte constituentă am încălzit-o bine cu foehnul. Trei zile am spălat și uscat hainele, iar țesăturile mai delicate le-am băgat într-o carantină de trei săptămâni. De abia când am terminat cu totul am simțit o durere atotcuprinzătoare în mușchi și în oase și un scârțâit necunoscut în coloana vertebrală, ca și cum ar fi fost fracturată. Pentru prima data în viață a încolțit în mine gândul că îmbătrânesc. Degetele de la mâna dreaptă îmi provocau în continuare mâncărimi insuportabile, mai ales seara, și erau umflate constant, dar nu se iveau pete roșii noi. Arătau respingător, galbene precum niște viermi grași, pentru că, în lipsă de antibiotice, le unsesem cu o pastă de tumeric și apă. Mă gândeam uneori ce se va întâmpla dacă starea mi se va înrăutăți atât de mult încât să fiu nevoită să apelez la ajutor medical, dar încercam să alung repede aceste gânduri. Știam, bineînțeles, că nu mai am asigurare de sănătate încă din momentul în care am fost dată afară de Igor, iar eu nu m-am dus la niciun fel de Serviciu al forței de muncă, dar de abia acum acest fapt s-a instalat în corpul meu, transformându-l într-o ființă prețioasă, fragilă, de a cărei îngrijire sunt responsabilă și ale cărei capricii misterioase mă puteau costa viața. Cu fiecare gând la doctorii cărora nu mă mai puteam adresa, de pe corp mi se desprindeau termenii medicali, termeni pe care corpul meu îi împărtășea cu alte corpuri, iar aceasta mă conducea într-un întuneric extralingvistic periculos, o singurătate în formă absolută. Pe de altă parte, apartamentul trecea printr-o transformare de natură diferită. Nu se puteau distinge semne evidente ale prezenței ploșnițelor, poate și datorită faptului că la prima rundă de curățenie, cea dinainte de apelul mamei lui Sergej, am îndepărtat întâmplător urmele punctiforme ale fecalelor și am spălat cearșafurile cu posibile pete de sânge. Nu, nu exista nicio dovadă, niciun fel de miros dulceag care să emane din pat sau din canapea, dar procesul de schimbare a sensului spațiului care începuse imediat după apelul mamei lui Sergej, devenise mai intens acum. Cât de multe crăpături erau însă în parchet, și în acel mobilier de lemn, aparent obișnuit. Cum imitase canapeaua o eleganță bej doar pentru a ascunde degradarea interioară a arcurilor. Și acele tablouri, cum mă priveau ele, cu florile lor aparent palide și inocente în care de mult se infiltrase praful. Apartamentul, o știam acum, colaborase cu ploșnițele, le-a dat voie, fără cea mai mică împotrivire, să se mute în el. De la o zi la alta, în timp ce starea mâinii mele drepte rămânea neschimbată, îmi era tot mai greu să-i suport trădarea. Am început să fac plimbări de seară tot mai lungi și fără scop. Mergeam până în Novi Zagreb, Jarun, Vrapče, Mirogoj sau Maksimir, tindeam în mod spontan spre marginile exterioare ale orașului unde îmi puteam limpezi gândurile, dar când, odată cu prima răcoare a nopților de început de septembrie, ajungeam în acele zone în care clădirile și trecătorii erau deja în depărtare, simțeam că am rămas singură cu degetele care mă dor, iar atunci mă întorceam repede către locurile unde orașul era mai aglomerat iar fațadele grele, acoperite de funingine, și trecătorii – din cauza tramvaielor care par să amenințe că în orice clipă o să taie strada și o s-o plieze ca pe un sul de hârtie – se așază plăcut pe gânduri. Îmi plăcea să observ orașul, felul în care se schimba neîncetat și ireversibil. Mereu alți oameni în locuri mereu diferite. Asta mă liniștea: și ploșnițele sunt trecătoare, nu-i așa? Mă bucuram să descopăr câte un detaliu pe care nu-l observasem anterior, un copac care crește pe un balcon, o lumină portocalie în atelierul de croitorie, sau o placardă în vitrina unui butic. Poate că există soluții bune, mă gândeam, dar nu au fost încă descoperite. Îmi plăcea mai ales să observ ferestrele. Cele mai dragi îmi erau acele rame vechi de lemn cu geamuri duble. În ele, deopotrivă complet transparente și complet ascunse, siguranța solidă și întunecată a clădirilor austro-ungare și-a permis câteva momente de vulnerabilitate. Geamul exterior făcea publică această vulnerabilitate, dar cel interior, pe jumătate ascuns în spatele florilor sau al obloanelor rulante, lăsa să se înțeleagă că e ceva mai mult aici, confirmând și în același timp punând sub semnul îndoielii adevărul declarat public. Dacă voi mai proiecta vreodată case, m-am gândit, prima dintre ele va avea ferestre duble. Da, probabil că arhitecta din mine a deschis ochii pentru a putea privi orașul față în față. Dar, când mă strecuram în curtea din Medveščak în orele târzii ale nopții, cele două ferestre din PVC de la primul etaj mă priveau cu sticla lor fumurie, insensibilă și opacă, cu rulourile lăsate ușor în jos de parcă prezența mea le plictisește, și atunci știam că intru într-un apartament greșit, în care sunt nevoită, încă o noapte, să mă culc cu ploșnițele. Totuși, am dormit bine în acele nopți, poate chiar prea bine. Mă trezeam doar uneori înainte de zori, aprindeam lampa și le căutam. Niciodată niciuna. Bărcile dintr-un tablou erau nefiresc de nemișcate, de parcă tocmai acostaseră cu o clipă mai devreme, iar acum se prefac că au fost tot timpul în același loc. Femeia pe jumătate goală dintr-un alt tablou îmi întorcea obrazul, refuzând să-mi spună unde-mi duc ploșnițele sângele. Niciodată nici măcar o singură dovadă. Dar la o săptămână după primele mușcături a apărut o nouă linie de puncte roșii, de data aceasta pe degetele de la mâna stângă. M-am străduit să nu intru în panică, dar în superficialitatea cu care mi-am exercitat această sforțare se ascundea deja renunțarea finală. Am repetat procedura de curățenie, încălzire și spălare, dar nici pe jumătate atât de temeinic ca prima oară. Mi s-a părut o nechibzuință să folosesc ultimul stoc de detergent, așa că de data aceasta am spălat doar acele haine pe care le-am atins sau pe care le-am purtat între timp, iar canapeaua și patul le-am curățat doar pe dinafară, pentru că oboseala m-a învins prea repede. M-am simțit ridicol, de parcă de undeva de sus din ceruri m-ar privi chiar marea Ploșniță bătându-și joc de eforturile mele, în timp ce batjocurii ei i se înclinau insidios și tablourile și dulapul și canapeaua și patul și toate hainele mele. La urma urmei, nu mai exista niciun fel de satisfacție datorită muncii bine făcute, ci doar o furie și o neputință de la care mă apuca un impuls automat de a plânge, asemănător unei tuse deosebit de iritante. Mi se părea că în fiecare moment aș putea începe să mă lovesc cu capul de pereți. În acel moment am sunat-o pe Marija. Probabil că ți-am mai povestit despre Marija, sora mea cea mai mare. Vei spune, toate surorile tale sunt mai mari. Adevărat, dar ea e cea mai mare dintre toate, a trecut de șaizeci. O știi, e cea care s-a căsătorit cu Omer, așa că a trebuit să se mute la Ljubljana, unde clinchetul numelor lor alăturate nu mai suna atât de nepotrivit. Nu știu de ce am sunat-o tocmai pe ea, nu ne-am mai vorbit încă de la Revelion, iar de văzut nu ne-am mai văzut de doi ani. În acea furie și neputință și în acel impuls de a plânge trebuie să fi fost ceva care m-a dus cu gândul la ea. Poate că datorită acelui episod de la vârsta de cinci ani, când acel băiat înalt și blond, bătăușul satului, îmi explica – cu un ton atât de serios că nu putea lăsa pe nimeni rece – că mama e prea bătrână ca să-mi fie mamă, și țâncii de pe insulă chicoteau în fundal, iar nepoții și nepoatele mele, toți până la unul de aceeași vârstă, tăceau rostogolind pietricele cu degetele de la picioare, dar a venit Marija și le-a explicat tuturor că eu sunt mai tare decât ei căci sunt singura care are deja nepoți și nepoate, după care ne-a alungat pe la casele noastre, fără a uita să-mi facă în trecere cu ochiul. Bătaia de joc a copiilor de aceeași vârstă ar fi trebuit să provoace furie și neputință într-o fetiță, nu-i așa? Sau poate că furia și neputința au venit abia mai târziu, după intervenția Marijei, pentru că nu suportam ca sora mea să mă trateze ca și cum aș fi fost copilul ei? Acum, în timp ce o ascultam cum mă întâmpină la celălalt capăt al telefonului de parcă ne-am auzi în fiecare zi, încercam să-mi aduc aminte cum l-am perceput pe băiatul înalt și blond după ce a fost trimis acasă. Îmi amintesc că zâmbea ușor în timp ce-și lua tălpășița, dar ce însemna pentru mine acel zâmbet? Dacă l-am perceput ca fiind confuz și rușinat, învins, atunci poate că datorită lui am început s-o iubesc pe Marija mai mult decât pe celelalte surori, iar acum am sunat-o căutând mângâiere. Dar, dacă am perceput acel zâmbet ca pe ceva misterios, de nepătruns, ceva ce știe despre mine mult mai mult decât știam eu însămi, poate că acel moment a modelat felul în care mă privesc pe mine însămi, și nu am ținut legătura cu Marija pentru că a rămas în subconștientul meu marcată pentru totdeauna drept cineva care încearcă să mă consoleze cu minciuni. Tremuram întrezărind această posibilitate și, acum când am sunat-o cu adevărat, mă gândeam cum să îi explic gestul. Din fericire, ea nu a cerut nicio explicație. De parcă ar vorbi cu sine însăși, minute, ore, zile-ntregi a vorbit despre Omer, Martina, Rina și Sara, și despre câte o prietenă. Omer își petrece toată ziua făcând machete de vapoare, ce să-i faci, și-a irosit mintea ca angajat la Elektra. Martina lucrează în continuare ca avocat la Asistența socială, nu că n-ar putea mai bine, doar că trebuie datorită copiilor. Rina trăiește cu un grup de oameni, ce-o mai fi și asta, într-o fermă vegană de pe lângă Ljubljana și practică zen-budismul. Sara ca Sara, avansează de la un sport la altul și de la o facultate la alta. Era plăcut să o lași să vorbească și vorbească, pe cât de plăcut e să privești și trecătorii. Deși găsea în orice obiecții minore ori serioase, în realitate nu suna precum cineva sarcastic ori cicălitor. Glasul ei prea strălucitor, prea înalt nu era capabil să producă un întuneric convingător și transforma totul într-o comedie ușoară, săltăreață. Asta mi-a plăcut la ea încă de la început. Dar, de-a lungul timpului acea voce a creat un fel de spațiu umplut de lumină în care nu mai era posibil să introduci nimic cu adevărat întunecat care să dăinuie mai mult decât e necesar pentru a fi rostit, și mai ales nu suficient de îndelung pentru a atrage atenția. Era imposibil să-i spun: „Soro, mă mănâncă ploșnițele dacă nu m-ajuți.” Am simțit că mă cuprinde o stare de iritare. Mi-am amintit cum Marija, de când o știu, vorbea cu restul membrilor familiei de parcă ar avea tot timpul în ureche sunetul limbii slovene, protejată fiind de acel mic, dar semnificativ grad de neînțelegere. Nu cumva aplica cu mine același truc? Poate că felul în care își întrebuința tonul înalt al vocii era un fel calculat de amăgire. Poate că de fapt știa că nu sunt bine și avea grijă ca starea mea să nu-i devină atât de clară încât să n-o mai poată ignora. Acest gând a creat în mine un impuls puternic de a o ridiculiza. Am început să repet, cu ușoare variații, tot ceea ce spunea, încercând să imprim cuvintelor un ton ironic. Doar că, probabil sub influența aceleiași lumini prea puternice generate de vocea ei, vocea mea căpătase un fundament strălucitor, impenetrabil, fără acel abis întunecat necesar ca ironia, precum un echilibrist pe sfoară, să-și dobândească înțelesul deplin, astfel că tot ceea ce spuneam suna ca și cum aș fi cuprinsă de bucurie. Acea bucurie era atât de convingătoare încât spre finalul discuției am început cu adevărat să mă las cuprinsă de ea. Într-adevăr, nu aveam nicio problemă în viață. Chiar și după ce am terminat convorbirea am rămas într-o stare neghioabă de mulțumire, care mai apoi a început să treacă în prostie pură. Mă simțeam de parcă nici nu mi-aș mai aduce aminte cum de am ajuns aici și ce trebuie să fac acum. Numai așa, dintr-un impuls sec de a face ceva cu mine, am întins mâna după o carte, m-am așezat la masa de lucru și am încercat să citesc. Era o carte de Hawking de popularizare a fizicii, una dintre puținele pe care le-am citit până la capăt în ultima jumătate de an, dar acum nu am putut răzbate mai departe de prima propoziție. Am aprins lampa, aceea mai mică de pe comoda de lângă masa de lucru. E adevărat, era încă zi, o după-amiază târzie de septembrie, dar cerul, felia abundentă care se întrezărea printre acoperișurile clădirilor, căpătase o nuanță de gri-vinețiu de la nori. Am stins lampa. E încă zi, m-am gândit, dar în apartament s-a strecurat din nou umbra cerului, încă și mai întunecată. M-am întins din nou după întrerupător, am apăsat – și am tresărit când, însoțit de o scânteie scurtă, ceva s-a defectat, iar lumina a eșuat să apară. Nevenindu-mi a crede, am apăsat repede comutatorul de câteva ori. Nimic. Doar întuneric în umbră. Trădarea insidioasă a becului. Numai tu, Hladna, nu o să râzi de mine, dacă-ți spun că nu există trădare mai rea decât asta. Am știut imediat ce voi face, dar totuși înainte de asta am lovit cu piciorul de câteva ori și cu toată puterea piciorul de fier al mesei, pentru ca apoi, nu fără un moment de cugetare, aproape solemn, să trag furioasă cablul cu întrerupător de care era atașată lampa și să-l rotesc cu tot cu lampă în mijlocul camerei. E, asta a fost într-adevăr o bucurie. Ai observat, Hladna, că într-o bucurie adevărată există întotdeauna puțină răutate? Poate pentru că nu există o bucurie reală fără o libertate reală, nu crezi? Iar în gestul acesta era libertate, și încă cum. M-am ridicat și am lovit cu un picior, apoi cu altul, cu un picior, apoi cu altul, cu un picior, apoi cu altul abajurul dreptunghiular al lămpii, care se desprinsese imediat la căderea lămpii de postamentul ei, până când din el nu a mai rămas decât cadrul deformat de metal și bucăți mărunte de pânză maro asemănătoare unei ciocolate fărâmițate. Așa sunt lămpile vechi, m-am gândit, nu renunță niciodată la sarcina de a fi atrăgătoare, chiar și când totul s-a dus la naiba. Acest gând m-a făcut să simt o anumită rușine. Am încetat să mai lovesc cu picioarele, m-am îndepărtat și m-am așezat pe canapea, privind la ceea ce am făcut. Din apartamentul de sub mine nu se auzeau acele voci obișnuite nazale, vocea bătrânului asemenea unei gume de mestecat întinse, vocea bătrânei asemenea rostogolirii lichidului într-un butoi, sau scâncetul de cățeluș al nepoatei lor, probabil au amuțit de mirare când au auzit așa zgomot deasupra lor. Aici, toată încăperea părea să tremure, dar când totul s-a liniștit din nou, obiectele au căpătat un aer îngrozitor și pietrificat de mustrare. Un cer gri albăstrui apăsa prin fereastră. M-am îndreptat clătinând spre masa de lucru și în sertar am găsit chibrituri și o lumânare care, așa galbenă și pe jumătate arsă, părea asemeni unui deget mare retezat. Am aprins fitilul. Oare știam deja din acel moment ce voi face în continuare? Sau chiar mă gândeam că, după tot ce s-a întâmplat, voi continua să citesc fizică teoretică. Nu știu, Hladna. Cred că de fapt nu eram capabilă în acel moment să gândesc ceva. Am lăsat lucrurile să decurgă din pur automatism. Când flacăra a topit suficientă ceară, am picurat-o pe prima hârtie care-mi era la îndemână. Am lipit lumânarea de ea. Și am continuat într-adevăr să-mi fixez ochii în carte, dar și mai inutil decât la început. În spatele meu, acolo unde se aflau rămășițele lămpii, crescuse o prezență mută, care îmi aducea aminte de felul în care tatăl meu mort, acum mai bine de douăzeci de ani, era prezent în casă în timpul priveghiului de noapte. Probabil că mi-am închipuit asta, acel sentiment, dar totuși înțelegeam mai bine acum de ce mortul nu se lasă niciodată singur în cameră. Leșul lămpii era ceva la care, de fapt, nu îndrăzneam să privesc, dar de prezența căruia trebuia să fiu conștientă tot timpul, pentru a nu mă lua prin surprindere. Era în jur de cinci după-amiaza și părea că ziua nu se va mai mișca din loc. Un cer întunecat s-a aciuat în ferestrele clădirii învecinate și mă urmărea împietrit, nu mai puțin mustrător decât obiectele din apartament. Chiar și plantele de pe pervaz aveau ceva dojenitor în frunzele lor. Degetele mă dureau în timp ce întorceam paginile cărții și mă usturau tot mai mult de la un minut la altul. Arătau haios, așa umflate și roșii precum niște cârnați. Cu cât mă scărpinam mai des cu atât mă ustura mai tare, iar mâncărimea se răspândea tot mai mult în alte părți ale corpului. Atunci mi-am schimbat hainele. Îți jur, Hladna, singura mea intenție a fost să-mi acopăr pielea cu ceva mai ușor, mai rece, ceva în genul viscozei. La urma urmei, temperatura era aproape ca vara. Dar, vei întreba, de ce am ales chiar această rochie, pe care nu am purtat-o niciodată prin casă? Unde plănuiam să merg? Nu știu, îți spun, totul se desfășura pentru că părea necesar să se desfășoare așa. Cred că mă gândeam că ar trebui să aspir cele mai mărunte rămășițe ale lămpii, iar pentru asta era nevoie să cumpăr pungi noi de aspirator, așa că mi-am luat geanta cu portofelul, mi-am pus tenișii și am pornit spre ușă. În primul moment chiar am uitat de lumânare. Dar când am rămas în pragul ușii de la intrare și m-am întors, trebuie s-o fi văzut prin ușa întredeschisă dintre bucătărie și sufragerie. Năvala aerului proaspăt de pe holul deschis a legănat serios flacăra. Trebuie să fi observat asta, nu? Și cred că am observat într-adevăr, dar atunci totuși nu era în chestiune niciun fel de intenție. Mă uitam pur și simplu la acel deget ridicat arzând de parcă aș privi la un aragaz închis, sau la o lumină stinsă, ori la un robinet de apă închis. De parcă chiar așa trebuie să fie când ieși din casă. Chiar și faptul că m-am întors doi pași și am îndesat în geantă o pereche de chiloți care se uscau pe pervaz, era doar rezultatul aceluiași automatism confuz. De-abia în clipa când am trântit ușa în urma mea și când am realizat că în apartament au rămas cheile de la broasca anti-furt, care bineînțeles, nu se poate deschide din afară, am știut că nu voi mai intra niciodată în acel apartament. Mi-a picat în gând, bineînțeles, să-l sun pe proprietar și să cer o cheie de rezervă, dar numai așa, ca o teorie mult prea complicată, ceva aproape imposibil de aplicat în realitate. Printre altele, toate aparatele îmi rămăseseră înăuntru. Am mai rămas câteva clipe în fața ușii, trăgând cu urechea înăuntru, nici eu nu știu de ce, iar apoi pur și simplu – am pornit. Ai făcut vreodată ceva cu adevărat inacceptabil, Hladna? Ai distrus vreo lampă de epocă valoroasă, ai ucis pe careva, ai dat foc apartamentului cuiva? Se spune că în acele clipe cineva se simte mai viu ca niciodată. Asta e adevărat, dar nu în felul în care crezi. Nu așa cum se simt acei oameni care au evitat moartea la mustață: puternici de parcă le-ar fi fost redat corpul pentru a-l stăpâni apoi mai suveran. Nu, aici nu era niciun fel de conștiință a corpului. Mă simțeam, nu știu cum să spun, ca un animal. Nu mă gândesc la asta ca la o formă de căință sau mustrare de sine. Nu mă simțeam ca o ființă umană care gândește: eu sunt un animal. Nu, eu eram într-adevăr un animal. Un animal pe fugă pândit de martorii dindărătul tuturor ferestrelor din curte. Unul dintre vecini, un om de bine în vârstă, cu care obișnuiam uneori să mai schimb câte o vorbă, a dat nas în nas cu mine când tocmai ieșea din boxa de la subsol. „Oh, vecina” a spus, „dar unde vă grăbiți așa?” Urechea mea de animal a detectat o răcire ușoară în ultimele cuvinte din întrebarea lui. Bănuiește ceva? „Vine ploaia, ce ziceți”, a continuat, iar zâmbetul, datorită pleoapei lăsate, părea viclean. Am observat că transpiră deasupra buzei de sus. Am încercat să-l evit, îngânând un răspuns. „Ce-o fi o fi, dar măcar e cald afară”, a spus el printre dinți, în timp ce zâmbetul îi era acum asemănător unor pietricele rostogolitoare. Mă îngropa. Bătrânul ăsta în cămașa lui jerpelită, din care atârnau niște mâini de focă, doar aparent apatice. Aș fi vrut să-l împing la o parte. „Cum se zice, asta, la voi prin Dalmația?” Într-unul dintre apartamente cineva pregătea cafea, hainele spălate miroseau pe balcoane. Oamenii existau. Și aveau ochi și urechi și nasuri. Aveam impresia că în orice clipă am să adulmec mirosul hârtiei arzând. Când a deschis gura să mai spună ceva, i-am retezat vorba și am grăbit pasul spre ieșirea din curte. Trebuie să fi rămas tare uimit, mormăind ceva ce am auzit că mormăie, dar eu nu m-am mai întors. Din spatele fiecărui zid martorii pândeau. Am mers mai repede decât oricând în viață, am ajuns în centru, iar apoi, fără niciun fel de plan, am dat buzna într-un magazin universal. Îmi plac magazinele universale demodate, ți-am mai spus oare? Există în ele ceva ce amintește de New York-ul filmelor din anii nouăzeci. O mulțime de opțiuni aranjate în așa fel încât să crezi că altă posibilitate nu există, dar totul fără presiune. Blândețea scărilor rulante. Vânzători și vânzătoare îmbătrâniți care așteaptă pensia sau moartea. De îndată ce am pășit înăuntru m-am simțit din nou ca o ființă umană, sau cel puțin – nu m-am mai simțit ca un animal. Am aruncat câteva priviri fugare la produsele cosmetice și la pantofi la subsol, apoi am urcat pe scara rulantă la secția de îmbrăcăminte. Nu aveam niciun plan, dacă-ți spun, pur și simplu îmi plăcea să fiu acolo înăuntru, într-un spațiu care inspira siguranță, și în treacăt să trec după pofta inimii prin oferta de haine care, de fapt, nici nu-mi plăceau. La un moment dat mi s-a părut că o vânzătoare se uită la mine. Nu mi-a plăcut felul în care a făcut-o, cumva pe ascuns, peste mai multe rânduri de umerașe, cu coada ochiului, cu un interes mânat parcă de o anumită recunoaștere. Am devenit ceva mai conștientă de rochia cu model de flori minuscule galbene și albastre pal care pe mine, cu pielea albă fără pic de bronz, arăta ca o cămașă de noapte. Am început spontan să mă uit la rochiile închise la culoare, cu tăieturi sobre. Simțeam că vânzătoarea se apropie. Felul în care o făcea, deosebit de lent și pe tăcute, îmi crea o stare de nervozitate, iar când a spus „Vă pot ajuta cu ceva?”, de la vocea ei tăcută, aproape șoptită, timidă și plină de un respect excesiv, mi-a trecut un fior pe șira spinării. Am tresărit și am îngânat ceva nedeslușit. Asta a încurajat-o. S-a apropiat cu un pas și mi-a arătat unele haine pe care nu le văzusem încă. „Poate v-ar interesa aceste modele?”, a spus. Vocea i-a devenit mai rece, conferind un luciu mincinos respectului exagerat pe care-l arătase anterior. De fapt mă disprețuia. Am văzut clar asta în ochii ei cenușii, tăiați ascuțit pe chipul galben ca din paste făinoase. Îți spun, Hladna, femeia aia știa cum sunt. Aș fi vrut să-i spun că nu e totul chiar așa cum crede ea, că e vorba de unele circumstanțe – pe care nu mi le amintesc prea clar, sau pe care nu le pot explica până la capăt – care au făcut ca viața mea să ajungă unde a ajuns. Dar în loc de asta am asudat și m-am înroșit, acceptând cu ușurință, așa cum un copil acceptă o pedeapsă, fiecare rochie pe care mi-a oferit-o. Ce era în acea femeie care mă făcea să-mi doresc atât de arzător să-i dovedesc că totuși sunt o fetiță bună, că nu sunt așa cum mă vede? Ezitam să ies din cabina de probă când ajungeam la concluzia că vreo rochie nu mi se potrivește. Am acceptat să le probez chiar și pe cele pe care nu le-aș cumpăra nici în ruptul capului. Și poate că nu era vorba deloc de vânzătoare, poate că pur și simplu mi s-a oferit ocazia să simt, pentru scurt timp, cum e să fii din nou printre oameni, când se așteaptă ceva de la tine. În cele din urmă am cumpărat o rochie neagră simplă, până la genunchi, cu mâneci lungi de trei sferturi. Când am rugat-o să taie eticheta pentru că voi rămâne în rochia cumpărată, mi-a aruncat o privire din aia dar nu a spus nimic, ci doar a trecut cu o foarfecă rece peste punctul de joncțiune al spatelui cu ceafa, a retezat firul și a încasat banii. M-am oprit să spun ceva, să mă scuz într-un fel, dar ea își îndreptase deja atenția asupra următorului client. Rușinată, am coborât la secția de pantofi și mi-am cumpărat cei mai simpli pantofi negri cu toc pe care i-am putut găsi, iar tenișii mei albi de pânză, murdari, i-am îndesat în punga în care era deja rochia veche. La ieșire, am aruncat punga la coșul de gunoi. Am intrat apoi în farmacia de alături. Era unul din acele locuri unde poți obține un machiaj gratuit pentru cumpărarea unui produs, și m-am așezat imediat pe scaunul înalt, iar artista de machiaj, o fată al cărui păr negru vopsit era prins atât de strâns în coadă de cal încât fața îi semăna cu o mască de cauciuc, a început să-mi aplice fond de ten hidratant fără a rosti vreun cuvânt. Era inexpresivă, cu o postură ușor răutăcioasă, deloc nervoasă, dar privindu-i sprâncenele, desenate precis precum niște aripi de rândunică în desenele copiilor, simțeam cum totuși mă cuprinde o stare de neliniște. În oraș existau mii de fete cu astfel de sprâncene iar unele dintre ele tocmai treceau în aceste clipe prin fața vitrinei farmaciei. Puteam să le văd prin geam cum se îndepărtează pe stradă înspre vest sau est, iar unele dintre ele ajung în Medveščak, trecând pe lângă porțile masive de lemn ale curților. La cât de mult am stat în magazin, mă gândeam, o lumânare atât de scurtă ar fi trebuit să ardă complet până acum. Dacă a aprins hârtia, atunci deja arde și masa de lemn. Perdelele vor lua foc într-o clipită. Atunci vor observa vecinii. Sau nu. S-a înserat deja bine și e întuneric, focul ar putea atrage atenția, dar în acea curte, vecinii nu observă într-adevăr lucrurile importante. În momentul în care cade draperia s-a dus pe copcă apartamentul. Flacăra cuprinde covorul, apoi canapeaua, parchetul, ușile, și nu mai e cale de întors. Și sute de fete cu sprâncene desenate vor merge în stânga și în dreapta, trecând pe lângă stațiile de pompieri și secțiile de poliție, pe lângă casele de asigurare și casa din Srebrnjak a proprietarului meu. Mă foiam pe scaun, respirând cu greu datorită particulelor de fard de pe pleoape și ale celor de pudră care planau prin aer și a parfumurilor florale aproape insuportabile, zbătându-mă între impulsul de a fugi imediat și dorința de a începe să o tachinez cu tot felul de cerințe, doar ca să-mi prelungesc machiajul la infinit. Tramvaiele treceau neîncetat, deja începuseră să se aprindă și luminile stradale, iar ea aplica fond de ten pentru una, fond pentru alta, apoi fardul ăsta, fardul celălalt, apoi creionul pentru buze și creionul pentru ochi, și două feluri de ruj, și trei nuanțe de fard roșu de obraz, și cinci nuanțe de fard de pleoape, și cineștiecâtdemulte straturi de rimel, dar când mi-a adus oglinda să mă privesc, totul s-a desfășurat cumva prea rapid. Rezultatul final m-a surprins ușor. Nu semănam deloc cu mine. N-aș spune că arătam mai rău, dar sub atât de mult machiaj puternic vedeam prea puțin din mine însămi pentru a spune că sunt frumoasă. Nesigură, am coborât de pe scaun și am făcut câțiva pași incoerenți prin încăperea care îmi sclipea în fața ochilor, de abia amintindu-mi că trebuie să cumpăr ceva pentru a-mi plăti machiajul. După o pauză scurtă de gândire m-am hotărât să iau rujul roșu pe care-l aveam pe buze și un lac de unghii de aceeași culoare. Când am ieșit apoi pe stradă, câteva minute bune n-am știut încotro să mă îndrept. Oriunde îmi îndreptam privirea erau prea mulți ochi, prea multe urechi și nasuri. Bocănitul a o mie de tocuri, foșnetul cămășilor, fluturatul neliniștit al rochiilor. Murmurul retezat de scârțâitul unui tramvai. Râsete. Cerșetori fără un picior. Cerșetoare cu copii. Telefoane mobile. Chemări. Miros de pizza. Marfa din vitrine care odată cu primul strat de întuneric, sub lumini, capătă o anumită sfințenie. Am pornit undeva spre sud, dar oamenii îmi veneau în întâmpinare din direcția opusă, tot timpul îmi ieșeau în întâmpinare. Hladna, dacă ai fi văzute acele chipuri. Frizurile lor și ochelarii lor din plastic în tot felul de culori. Felul în care-și țineau mâinile în buzunare. Niciunul dintre ei nu a făcut nimic rău niciodată. Am auzit sunetul unei sirene, mai întâi în depărtare, dar oricât am încercat să scap de el cotind aici, cotind acolo, tot timpul aproximam greșit, iar sunetul devenea tot mai puternic. Ar fi putut să fie pompierii, poliția, poate chiar o ambulanță, niciodată nu am știu să fac diferența cum trebuie. Probabil că mașina a trecut foarte aproape de mine, pentru că sunetul a devenit la un moment dat neliniștitor de puternic, dar nu am văzut-o. Răcnetul a devenit apoi tot mai slab, de parcă s-ar duce înspre Medveščak. Nu am îndrăznit să mă întorc să văd dacă deasupra acoperișurilor se înălța o dâră de fum. Am mers și-am tot mers. De abia când, întâmplător, am ajuns la micul restaurant în care, în viața mea anterioară, obișnuiam să merg cu Igor, mi s-a părut că am ajuns la un oarecare țel, și am intrat fără să mai stau pe gânduri. Era un loc bun în care să te ascunzi pentru că o mare parte a încăperii nu era vizibilă din stradă. Deși era vremea cinei, înăuntru nu erau mulți clienți. O familie de trei, un bărbat de vârstă mijlocie care părea că așteaptă pe cineva, doi tineri. Mi s-a oferit să iau loc la mica masă din colț, chiar în fundul încăperii, de unde puteam să observ tot ce se întâmplă, în timp ce eu rămâneam cu senzația că sunt invizibilă. Chelnerul, un băiat atât de tânăr și slab încât cămașa lui albă și papionul păreau că nu i se potrivesc deloc, s-a înființat lângă mine chiar înainte de a fi apucat să răsfoiesc meniul, așa că, din dorința de a nu atrage atenția inutil asupra mea, am repetat comanda preferată a lui Igor și a mea: sardine, sfeclă elvețiană și vin alb, cu pateuri de pește ca aperitiv. Era unul din acele restaurante care mizează pe o atmosferă caldă, domestică. Pereți din cărămidă roșie, scaune simple tapițate, mese din lemn masiv. Sobe din teracotă la colțuri și fiare vechi de călcat pe rafturi. Sonorul muzicii atât de încet încât nu-i poți desluși genul. M-am rezemat de zid, epuizată de oboseală. Obrajii îmi erau rumeni și un fior plăcut, ca o ușurare, mi-a cuprins corpul. Mi se părea că aș putea rămâne aici. Dar problema e, Hladna, că în astfel de locuri, și în altele de asemenea, o persoană nu trebuie să fie singură pentru mult timp. Cine e prea mult timp sigur începe să simtă fragilitatea interioară a lucrurilor. Înșelăciunea impresiilor. Artificialitatea atmosferei. Faptul că cineva a petrecut cândva o zi întreagă la târgul de vechituri din Hrelić încercând să găsească acel fier de călcat potrivit pe care să-l pună pe raft. În colțul acesta vom pune o sobă de teracotă, a spus atunci proprietarul, oamenii se vor simți ca acasă și vor comanda mai multe preparate din carne, vinuri mai bune, nu vor rezista desertului. Totul era o piesă de teatru cu niște culise dubioase. Bărbatul acela de vârstă mijlocie de lângă fereastră, care și-a fixat ochelarii la jumătatea nasului și a desfăcut ziarele, chiar așteaptă el pe cineva sau menține această ipostază amuzantă, de modă veche, din alt motiv? Tinerii care s-au așezat lângă intrare, amândoi cu șuvițele frizurii care, fiecare în ritmul ei, le intrau în ochi, făcându-i să-și scuture constant capetele, își șopteau tot timpul ceva, arătând cu degetele pe ecranele telefoanelor. Nu cumva unul dintre ei privea din când în când în direcția mea? Iar familia din mijloc, cum de copilul lor e îmbrăcat în trening iar ei amândoi în cămașă și pantaloni? Aș fi putut măcar să primesc un chelner credibil, mă gândeam privindu-l pe tânărul slab care alerga încoace și-ncolo de parcă restaurantul ar fi fost plin, în timp ce hainele, mai vechi și mai lente decât el, i se lipeau de corp, și deși se uita din când în când la mine de parcă s-ar mira că mai sunt încă aici, nu venea deloc cu mâncarea mea. De abia când am devenit conștientă că femeia din familia de trei se uită într-adevăr din când în când la mine, m-am liniștit. Mai exact: un tip de anxietate a fost înlocuit cu altul, mult mai real.
Traducere de: Adrian Oproiu
