ePrivacy and GPDR Cookie Consent by TermsFeed Generator

Lada Vukić: Nevoia specială

Traducere: Ivana Olujić

 

Nevoia specială este romanul de debut al Ladei Vukić (n. 1962)., scris după o experiență mai lungă în proză scurtă, pentru care a primit și mai multe premii. Romanul a fost publicat în 2016 și a câștigat premiul pentru cel mai bun roman al anului. Naratorul, Emil, în vârstă de zece ani, este un băiat deosebit care se vede pe sine ca o persoană foarte obișnuită.Alții, în schimb, îl văd în primul rândprin dizabilitățile sale, prin nevoile sale speciale: probleme cu picioarele și o afecțiune mai rară cu vorbirea. Și anume, Emil suferă de mutismul selectiv, o tulburare de anxietate, din cauza căreia nu poate să vorbească în anumite situați, iar cercul lui de persoane cu care interacționeazăverbal este restrâns. De aceea este si mai ciudat când el, surprinzându-se și pe sine, intrăîn discuție cu un tânăr neobișnuit, despre care toată lumea în afara de el ar zice imediat că e dealer de droguri.

Ca narator, Emil este extrem de sensibil la stările psihice și la emoțiile altor personaje, iar felul lui de a gândi este, pe cât de infantil, pe atât de înțeleapt. Tăcerea sa ascunde o viață interioară bogată. Hipersensibilitatea luiia uneori forma unui talent special – un auz extraordinar, care îi dă posibilitatea să audă lucruri care pentru alții rămân imperceptibile, cum ar fi zborul unui fluture sau bătaia inimii unui interlocutor. În mod surprinzător, uneori aceste lucruri îi pot crea probleme. Modul lui de exprimare reflectă modul deosebit în care el vede lumea: prin metafore și comparații atipice (iarnă ca un uriaș, fulgi de zăpadă ca fluturi, mama ca fântână arteziană). Dialogurile lui cu mama reprezintă o ușă crăpată prin care se întrezărește toată amărăciunea poziției ei – o mamă singură a unui copil cu dizabilități într-o societate lipsită de empatie – dar și o mare dragoste pentru fiul ei și sensibilitate pentru problemele lui.

În 2021 autoarea a publicatal doilea roman, Un loc bun pentru a muri.

 

1. Gunoiul

Mă numesc Emil și am zece ani. Tot atâtea degete am la mâini când le număr unul după altul. Îmi pun mâinile sub bancă ca să nu vadă nimeni și număr. Nu știu ce o să fie când voi avea unsprezece. Nu degete, ci ani. Cum să calculez atunci? Domnișoara învățătoare zice că degetele n-au nici o legătură cu calcul. Cu capul se gândește, nu cu degetele. Eu cu numerele nu știu altfel. Știu însă să descriu numărul unsprezece. De două ori unu, unul lângă altul. Ca doi Emili cu capul plecat. Ca majoritatea notelor proaste în catalogul meu de școală.

Sâmbăta nu merg la școală și de aceea am mult timp pentru exerciții. Aceste exerciții nu sunt pentru corp și de la ele n-o să fac o grămada de mușchi. Fac exerciții de foarte mult timp, dar nu se întâmplă nimic. Și bluza și pantalonii îmi atârnă la fel. Mama mea numește aceste exerciții abilități sociale. La început le făceam în papuci; în niște papuci moi, calzi, care nu produc nici un zgomot. Cu arici. Mai ales mă distram cu acest arici. De fapt, chiar și acum mă distrez așa. Prin lipirea și dezlipirea ariciului se produce un foșnet uimitor, asemănător frunzelor uscate frământate sub degete. Fac asta până ce ariciul slăbește și foșnetul se pierde. Mama se supără întotdeauna pentru asta. Nu pentru foșnetul pierdut, ci pentru papuci distruși.

De un timp îmi interzice să exersez sâmbăta în ei. Acuma port pantofii, cu care refuză să mă ajute ca înainte. Trebuie să mă descurc singur și fără ajutorul altora, zice. E pentru binele meu. De aceea încălțarea și legarea șireturilor deseori durează. Pantofii cei noi nu au bandă cu arici, au cele mai obișnuite șireturi care nu produc niciun zgomot. Uneori trece foarte mult timp până le leg într-o fundă ca lumea. De cele mai multe ori toată treaba se termină fără nici un succes. E bine că mama la sfârșit zice: „Nu face nimic, altă dată va fi mai bine. Nimeni nu s-a născut nici deosebit de inteligent și nici de capabil. Toate în viață, Emil, sunt o chestiune de antrenament și exercițiu. Numai că tu trebuie să exersezi mai mult decât alții.”

Sâmbăta, pe lângă încălțarea pantofilor, mai exersez și aruncarea gunoiului. Și am început să exersez și plimbarea până la chioșc și cumpărarea ziarelor, acadelelor, chibriturilor… Și asta, tot așa, se numește exercițiu pentru creier. Am zece ani, când să exersez dacă nu acum? Mama îmi dă banii, îmi explică bine cât costă ceva, iar eu atunci încerc să ghicesc cât trebuie să primesc restul de la vânzătoare. De cele mai multe ori greșesc deoarece în matematică nu e loc de ghicit. Trebuie să fii bun la concluzii.

Astăzi am reușit să mă leg la șireturi din prima, și mâinile nu mi-au înțepenit nici măcar o dată.

„Bravo, Emil! Vezi că totul se poate cu străduință!” zice mama plină de fericire ridicând privirea de pe bucata de textil pe care o taie cu foarfeca. Îmi face cu mâna să mă apropii, și atunci îmi dă părul la o parte și mă sărută pe frunte.

Iau punga de gunoi și plec spre ușă. O să cobor cu liftul. O aud spunându-mi să nu uit să mă opresc la primul etaj, la profesor.

„Ia și gunoiul lui. Sâmbăta trecută ai uitat.”

Normal. Mi se întâmplă asta des. Încep un lucru, și ajung să fac altceva.

Ca în acea sâmbătă când la ușa profesorului, în afară de gunoi, mai era și o cutie goală de papuci. Iar eu adun cutii de pantofi, de papuci, de adidași. Cu toate că mama zice întotdeauna că ar fi mai bine să adun altceva, lucruri cu care de altfel se ocupă copiii. Căci, cine oare adună cutii de pantofi? Unde am văzut așa ceva, întreabă. Este ridicol să te ocupi cu cartoane vechi. Ce, mărcile și abțibildurile nu-s bune?

Păi sunt. Dar mărcile și abțibildurile nu au acel miros de piele și cauciuc care rămâne mult timp în cartoane, și nici desenele pantofilor lipite pe partea exterioară a cutiei. După ele știu imediat despre ce fel de încălțăminte e vorba. Știu unde se poate merge și unde se poate ajunge cu ele. Așa că în aceea zi am dus cutia profesorului imediat acasă și am pus-o jos în dulap lângă celelalte. Iar după aceea, când am coborât din nou, cine și-a mai adus aminte de gunoiul lui?

În timp ce merg spre lift, în coridor e liniște. Prea multă liniște. Se aud doar pantofii mei care nu-mi plac. Nu din cauza problemelor cu șireturile, ci…

Pantofii mei nu se pot cumpără din magazin. Ei nu stau, ca alții, în vitrină. Și nu au marca unui brand cunoscut. Mi-i iau de la nea Mario. Asta înseamnă, nici Nike, nici Adidas, doar – nea Mario. Și cui i-ar plăcea ca pantofii lui să se cheamă Nea Mario? Niciunei persoane normale, cred eu. Iar eu sunt normal, cu toate că mi se spune uneori că nu sunt. Mai întâi el îmi face amprenta plantară pentru că pantofii sunt confecționați după ea. Am văzut că și altora le face la fel, ceea ce înseamnă că nu sunt singurul. Suntem mai mulți din ăștia, specialii după picioare. Dar asta nu înseamnă nimic pentru mine fiindcă eu nu vreau să fiu special, doar obișnuit. Aș dori să-mi fie și picioarele așa, obișnuite, și să-mi aleg pantofii dintr-o vitrină. N-am nimic împotriva lui nea Mario, dar el știe deja că în nici un caz n-are voie să îmi atingă picioarele ca să fie amprentă cât mai bună. În locul lui o face mama. Data trecută mi-a spus în fața lui că mă comport copilărește și că sunt prea mare ca să fac prostii din astea. Până când cred eu că pot continua tot așa? Nu știu, dar știu că acest lucru nu are nicio legătură cu anii. De o sută de ori am încercat, dar nu am putut deprinde prin exersare. Nu merge așa de ușor ca șireturile și gunoiul.

Când pantofii sunt gata, mă plimb în fața oglinzii din cabinetul lui. Ne uităm cum merg în pantofii noi, speciali. Lor, li se par mișto. Dar mie?

Mama verifică daca cei noi, spre deosebire de cei vechi, îmi sunt mai buni și mai comozi. Nu spun nimic despre faptul că sunt la fel de zgomotoși, și grei, și urâți ca și toți cei dinainte. Până nu se uzează, scârțâie și mai mult decât cei vechi. Ce e la fel cu toți pantofii mei e faptul că atrag atenția. Majoritatea se uită și întorc capul repede în cealaltă parte. Ca și cum n-ar fi văzut nimic. Copiii se holbează, uneori se și întorc. Parcă n-ar fi văzut destul. Știu că e așa fiindcă mă întorc și eu ca să văd cine rezistă mai mult. Sunt bun la gâturile sucite. Eu câștig de cele mai multe ori.

Pe coridorul nostru, astăzi, nici vântul nu vâjâie prin ferestrele sparte. Mă gândesc uneori la el. Vânt. Cum năpustește în găuri ce stau în locul geamurilor la ferestre. Mă întreb dacă îl rănesc colțurile, cele care țâșnesc din ramurile ferestrelor. Altfel, de ce ar scânci așa? Pe coridorul nostru lipsesc întotdeauna geamurile de la ferestre. Rezistă ele un timp, și apoi – trosc! Se aude cum se pierd pașii cuiva care aleagă, împreună cu hohotele lui. Un lucru e cert – eu n-am nicio legătură cu asta! Și n-am avut nici anul trecut când domnul Franjo de pe etajul zece m-a acuzat pentru asta. Mama îi tot explica: „Cum de nu înțelegeți! Unde-i norocul să le fi fost spart el! Unde-i norocul! Aș fi plătit paguba și aș fi fost cea mai fericită femeie din lume!” Domnul Franjo a zis că acesta este ultima dată când se vor plăti geamurile din banii pentru întreținere. Alta dată să ne gândim cu toții ce facem și cum facem. Să stea geamul spart și să vadă toata lumea ce fel de oameni locuiesc în bloc. Banii locatarilor n-o să fie cheltuiți pentru copiii prost crescuți. E clar?!

Mie mi-a fost clar totul în afară de un singur lucru: ce legătura are fereastra spartă cu fericirea mamei?

Lipa-lipa… nu se aude nimic în afară de pantofii mei în timp ce ies la primul etaj, iar gunoiul meu îl las în lift. Fac întotdeauna așa fiindcă este o prostie să ieși cu punga de gunoi în mână ca să iei încă una. Mai bine să nu mă vadă nimeni. Profesorul Antun a lăsat gunoiul lui la ușă iar eu l-am luat, după cum ne-am înțeles noi cu el.

„Înțeleg eu foarte bine cum e să ai o invaliditate în casă. Nu trebuie să-mi repetați, dragă domnule profesor. Bineînțeles că nu reprezintă nici o problemă, ori eu ori Emil, noi vom lua gunoiul dumneavoastră și îl vom duce jos până la tomberon. Nu vă faceți griji.” Au căzut de acord el și mama, și așa am început noi cu asta. Când ea, când eu.

Tocmai pornisem spre lift când ușile interioare din fier greu, ca gura unui animal, s-au închis în fața mea. A plecat sus zornăind. Și gunoiul meu cu el.

Ei bine, n-am vrut să aștept să se întoarcă jos. Este obositor să le explici altora că nu le-am uitat și că nu din greșeală am coborât la primul etaj. Nu sunt zăpăcit și n-am încurcat etajele. Știu că P înseamnă parter. Nu sunt nebun ca să recunosc că adun gunoiul profesorului. S-ar putea să-i și vină altcuiva o idee similară. Și atunci, unde ajung? Acest exercițiu mă enerva de-a binelea. Numai că n-am spus asta nimănui. Nici mamei și nici profesorului. Așa e când iubești pe cineva: taci despre lucrurile pe care le faci, cu toate că ele nu-ți plac. Mai am un singur etaj pe scări până la parter. Am decis: în afară de legarea la șireturi și aruncarea gunoiului, o să exersez și mersul pe scări.

Cu mâna pe balustradă, coboram cu precauție. Pantofii băteau ca și cum exact pentru asta ar fi fost creați: ca să fie auziți și văzuți. Odată, din cauza acestui zgomot, s-a produs o neînțelegere. Cred și astăzi că a fost o neînțelegere și nimic mai mult. O femeie de pe scara noastră, cea care la adresa sa primește revista E bine să faci binele, a zis: „S-ar putea puțin mai încet, Emil? Tocmai m-am culcat! Ce-ai de umbli așa la ușa mea? Faci gălăgie.” M-am uitat la ea dând din cap că nu, fiindcă, din păcate, asta nu era posibil, decât dacă aș fi dat pantofii jos și aș fi mers descălțat. Mama, când i-am povestit totul, a înnebunit. Am încercat să-i zic că poate am auzit greșit, dar după aceea s-a înfuriat și mai mult:

„Emil, știm amândoi că tu nu poți să auzi greșit! Poți să înțelegi greșit, dar nu să auzi!”

Și asta era totul. Poveste sfârșită. De atunci ele două se prefac că nu se văd și nu se aud. Cu toate că locuim aproape. Ușa în ușa. Perete în perete.

Din fericire, coborârea scărilor nu a durat prea mult. În scurt timp eram deja pe holul cel mare. Am poposit la cutiile poștale și am lăsat punga de gunoi jos. Sub cutii era de mai mult timp un scaun vechi, așa că m-am urcat pe el. Bine, mama zice că nu e frumos să-ți bagi nasul în treburile altora, fiindcă atunci te poți aștepta să-ți facă și ție alții la fel. Și nimănui nu-i plac băgăreții. N-am putut rezista, și mă și plictiseam puțin. Cutia noastră era goală și neinteresantă. De aceea m-am chiorât la altele. Unii au primit cataloage de modă, alții scrisori și vederi. Doamnei Vjeka i-a ajuns ultimul număr al revistei E bine să faci binele. Cutia profesorului era burdușită cu facturile neplătite. Iar jos, pe pardoseală, stăteau broșurile de la mallul Supernova. Am zărit pe copertă niște adidași superbi. Ei, exact așa ceva îmi doresc eu pentru ziua mea de naștere! Aș putea să îi port măcar sâmbăta și duminica dacă tot trebuie să mă duc la școală cu pantofii speciali. Am decis să-i spun asta mamei când mă întorc sus. Așa că mi-am băgat broșura în buzunar. Tocmai luasem gunoiul profesorului în mâini, când a dat buzna în bloc un tip… ciudat și neobișnuit.

A năvălit în bloc ca și cum cineva l-ar fi fugărit. Poliția, de exemplu. Așa, ca în filme. A trântit ușa, s-a lăsat în vine după ea și trăgea de acolo cu ochiul prin geam. Înseamnă că am ghicit, se ascundea de cineva. Pe mine nu m-a băgat în seamă fiindcă era agitat, iar eu eram calm și încremenit. Și inima lui bătea tot așa, ca niște pietre rostogolindu-se. O auzeam fără prea mare efort. Așa stăteau lucrurile cu mine dintotdeauna. M-am liniștit de tot. Abia dacă răsuflam. Poate n-o să mă observe, speram. Poate o să iasă la fel cum a și intrat, când trece pericolul de afară.

În sfârșit m-au trădat picioarele. Au amorțit de nemișcare și trebuia să le mișc. Iar pantofii mei nu pot să fie neauziți.

„Hei…? Ce? Cine ești tu, mă?! Ce faci mă acolo?” a sărit ca și cum ceva i s-ar fi înfipt în spate și ca și cum ar da drumul la pietre din sine. M-a surprins. Ce fel de întrebare e și asta: cine sunt eu? Asta nu m-a întrebat nimeni până acum. Și eu primesc tot felul de întrebări…

Am tăcut. În primul rând, nu știam ce să zic. În al doilea rând, așa pățesc întotdeauna cu oamenii. Gura închisă. Am răspuns în gândul meu: eu sunt eu și nu fac nimic, dar asta, normal, nu se auzea. Așa că a ieșit că n-am spus nimic.

„Ce faci mă acolo, mă, te-am întrebat!?” s-a apropiat în două salturi de mine și mi s-a băgat în față. Și atunci a decis să rezolve treaba cu palmele, probabil pentru că eu încă tăceam! Din fericire, în ultima clipa i-au rămas atârnând în aer fiindcă i-a căzut privirea pe pantofii mei. Am văzut clar cum îi măsoară și cum nu mai știe încotro să se dea cu mâinile. Tăcuse puțin, și poate pentru că s-a gândit puțin înainte să rostească:

„Alooo?! Băi puștiule, ești mut? Ce-ai încremenit așa? Aicea locuiești? Te duci s-arunci gunoiu’?! Hă?”

Am dat din cap că nu, și am strâns și mai tare punga de gunoi care nu era a mea.

„Atunci ce-i?!”

„Nu… al meu… e… gunoiul.”

„Ci a cui îi?”

Am tăcut. Mă întrebam despre ce vorbim de fapt noi? Și de ce subiectul nostru e gunoiul?

„Ce e cu tine băi, puștiule? Ești bătut în cap?”

A dus arătătorul la frunte ca să-mi indice ce crede el despre creierul meu. Iar eu știu foarte bine ce înseamnă când cineva se uita direct în ochii tăirăsucind cu arătătorul pe frunte!

Îmi fac așa uneori și în clasă, și mai spun: Emil – debil!

„A… cord.”

„Ce fel de acord? Ce zici tu mă acolo? Ce ești tu bă, gunoieru’ de rezervă al scării?!”

În acest moment lângă noi a apărut doamna căreia eu și cu mama îi spunem E bine să faci binele.Ocupați fiind cu întrebările și răspunsurile, nu o auziserăm. Nici chiar eu! A ieșit din lift, a blocat ușa cu căruciorul ei, și a început să se holbeze la noi. Am văzut gunoiul meu stând încă în același loc. M-a salutat. Și încă o dată. Am tăcut și am continuat să mă uit la pantofii mei și la gresia de sub ei. Și tipul s-a făcut că nu o vede pe doamna E bine să faci binele, stând întors către cutiile poștale. Departe de el gândul să o salute, așa cum zice mama mea. Se prefăcea ocupat căutând ceva, dar, normal, nu căuta nimic. Se holba doar la numele necunoscute.

„Am zis bună ziua, Emil!” A accentuat un cuvânt după altul de a treia oară. Am ridicat privirea și am zis în gând, bună ziua. Nu se auzise. În loc să se uite în mine, a măsurat cu ochii strânși jacheta motociclistă, din piele, a tipului necunoscut. În sfârșit a mormăit, o companie faină și cu cei șapte ani de acasă. A tras căruciorul, a deschis ușa de la intrare și a ieșit.

N-am mai avut timp. Trebuia iar să recuperez plasa cu gunoiul din lift ca să nu-mi plece sus a două oară. Așa că am pornit.

„Heeei! Ia stai! Cine ți-a zis bă să te miști din loc? Să nu cumva să te miști, auzi!” a strigat el după mine.

Ce, să las gunoiul să-mi fugă din nou? Am făcut doar un pas-doi, când am simțit mâna lui pe umărul meu. Și atunci am urlat așa de tare că s-a auzit până la ultimul etaj! Sau doar credeam eu că se aude și că va sosi cineva să mă ajute: mama, domnul profesor, oricine! Și, nu știu, poate și el a fost surprins de urletul meu fiindcă în cele din urmă m-a lăsat și mi-a zis:

„Hai, mă, ține-ți gura!”

Dac nu-mi țin gura eu, a adăugat, o să-mi-o țină el! Cu mâinile!

„La alegere, cum vrei!”

Am ales prima variantă și i-am arătat cu degetul spre lift:

„Gu… noaiele.”

Ne-am îndreptat amândoi spre lift. Eu cu fața înainte, și el cu fața spre ușa de la intrare. Deci, acel cineva aproape că-i aici și-acum o să-l prindă? Păi să vină în sfârșit, m-am bucurat în gând, și pe mine să mă lase să arunc gunoiul la blestematul de tomberon! Dar, acela nu a venit nici când tipul a blocat ușa liftului cu piciorul. Nici când am luat a doua pungă de gunoi de pe jos. A fost atent la mine ca și cum ar fi posibil să fug și chiar să ajung undeva cu acești pantofi. Nu pot! Nu se ajunge nicăieri cu ei! Asta e suta la sută sigur!

„Ce-i tâmpenia asta cu gunoiu’? Ha? Unu se plimbă cu liftul, și altu-l duci în mână?” Mi s-a părut o clipă că o să zică iarăși că nu sunt normal sau că doar o să-și bocănească fruntea cu degetul. Nimic din toate astea. Însă dintr-o dată a zis ceva ce m-a surprins complet:

„Știi ce, băi puștiule? De fapt vreau să te-ntreb ceva. Știu că noi doi am pornit-o cu stângu’, dar sper că n-ai să mă refuzi”

„?!?”

„Îhî. Îmi trebe o țâră de ajutor. Văz că ești un copil de treabă, și io așa, ca un cretin, am început să urlu fără rost. Nu te teme. E-n regulă. Doar că-s sunt puțin neîncrezător în necunoscuți. Deci, așa cu ziceam, îmi trebe o țâră de ajutor…”

Traducere: Ivana Olujić

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.