Traducere: Delia Ćupurdija / Ilustrații: Petra Brnardić
Krunoslav Mikulan (1967.), suvremeni hrvatski književnik, u novije se vrijeme istaknuo knjigama za mlade, prije svega predviđenom tetralogijom o Zmajevoj družini, od koje su dosad objavljene tri knjige: Zmaj ispod Staroga grada, Škola u opasnosti i Noć crnoga sunca. Četvrtu knjigu mladi čitatelji još uvijek napeto iščekuju.
Mikulan – u najboljoj tradiciji fantastične književnosti – stvara paralelne, nevjerojatno maštovite magične svjetove oslanjajući se pritom na slavensku mitologiju i topografiju rodnoga kraja (Čakovca i Varaždina), u kojem se u borbu protiv mračnih sila, utjelovljenih počesto i u njihovim profesorima, upušta Zmajeva družina, koju čine Vatroslav, Morana, Sebastijan i Nika. Njihova imena – otkrit će se tijekom čitanje – nisu nimalo slučajna, kao ni broj četiri. Neobična družina nije pošteđena ni svakodnevnih tinejdžerskih poteškoća s roditeljima, školom i vršnjacima, ali sve to pada u sjenu kad se suoče s moćnim bićima koja su običnim smrtnicima nevidljiva. U ovom broju Versa za naše smo mlade čitatelje izabrali napeti ulomak iz prve od četiriju knjiga. Pozivamo vas i da pažljivo proučite ilustraciju Petre Brnardić.
Scriitorul croat contemporan Krunoslav Mikulan (1967) s-a remarcat recent prin cărțile sale pentru tineri, în special prin tetralogia anticipată/anunțată despre gașca Dragonului din care au fost publicate până acum trei volume: Dragonul de sub Orașul vechi, Școala în pericol și Noaptea soarelui negru. Tinerii cititori așteaptă cu nerăbdare volumul patru.
Mikulan – în cea mai bună tradiție a literaturii fantastice – creează lumi paralele, incredibil de imaginative, bazându-se pe mitologia slavă și pe topografia regiunii sale natale (Čakovec și Varaždin), în care gașca Dragonului, formată din Vatroslav, Morana, Sebastian și Nika, se angajează în lupta împotriva forțelor întunecate, adesea întruchipate chiar de profesorii lor. Numele lor – fapt care este dezvăluit pe parcursul lecturii – nu sunt deloc întâmplătoare, și nici numărul patru. Gașca neobișnuită întâmpină, de asemenea, dificultățile cotidiene ale tuturor adolescenților, dificultăți cu părinții, cu școala și cu colegii, dar toate acestea devin nesemnificative în momentul în care trebuie să se confrunte cu ființe atotputernice care sunt invizibile pentru muritorii de rând.
În acest număr al revistei Verso, am selectat pentru tinerii noștri cititori un fragment captivant din prima dintre cele patru cărți. Vă invităm să observați cu atenție și ilustrația realizată de Petra Brnardić.
Krunoslav Mikulan
Zmaj ispod Staroga grada
U nedjelju se Vatroslav probudio sav uzbuđen. Danas je dan odluke, dan ekspedicije, Dan D kad će se njihove trupe, odnosno četvorka, iskrcati u Normandiji, odnosno spustiti u podzemlje. Pogledao je kroz prozor i iznenadio se kad je ugledao bijeli pokrivač. Sniježilo je! Pa to je divno! Vatroslav je obožavao snijeg i jedva je čekao da obuče jaknu i malo se povalja po dvorištu. Ali to je morao malo odgoditi. Odmah nakon doručka četvorka polazi u ekspediciju, a to se nije smjelo propustiti. Već jučer u ruksak je stavio sve što je planirao ponijeti (ili barem većinu jer je do subote već pomalo i zaboravio što je sve stavio na zamišljeni spisak u glavi) te je samo trebalo promaći izliku da se s ruksakom izvuče iz kuće.
Srećom u posjet je stigla teta, očeva sestra, pa je nakon nekoliko kurtoaznih minuta koje je morao provesti u njezinu društvu uvrebao trenutak dok su svi bili u dnevnoj sobi i iskrao se s ruksakom van. Već je ranije s majkom dogovorio da će u nedjelju smjeti posjetiti Sebastijana, pa je i taj problem već bio riješen. Sva sreća da nije dobio nikakvu kaznu protekli tjedan!
Pohitao je ulicama prema gradskome parku. Snijeg mu je škripao pod cipelama i trebalo mu je dulje nego što je očekivao da izađe iz svoje četvrti jer ralica još nije prošla ulicama.
Čuo je oca kako govori da je zimska služba i opet bila iznenađena, ali što se
Vatroslava ticalo, u njegovu ulicu nisu ni morali doći. Jedino je bila šteta što snijega nije bilo preko glave, pa čak ni do pojasa, jer u ponedjeljak ne bi bilo škole.
Ostali su već čekali na ulazu u park. Nika i Sebastijan svaki su imali po ruksak, ali Morana je u ruci držala samo jednu stvar – sjekiru. Vatroslav je oči podigao prema nebu. Naravno, a što je drugo mogao očekivati?
„Čudo da nisi ponijela samurajski mač“, dobacio joj je umjesto pozdrava.
„Nemam ga“, odgovorila je ozbiljnim glasom. To je valjda trebalo značiti da bi ga sigurno ponijela kad bi ga imala.
„Zar te nitko nije vidio putem?“
Morana je umjesto odgovora slegnula ramenima. Nika je prekinula raspravu i pozvala ih da je slijede. Nedjeljom je park bio pun šetača, ali ih je toga dana bilo malo. Osim oko nekadašnjeg jezera gdje su se već okupljala djeca sa sanjkama te je odande dopirao vrisak i smijeh. Bilo je malo vjerojatno da će itko obratiti pozornost na njih, osim ako ugledaju Moranu i njenu sjekiru. Nika ju je, međutim uputila da sjekiru sakrije u jaknu te su krenuli u park bez privlačenja suvišne pažnje. Nika pak uopće nije ni imala jaknu, već običnu trenirku, kao da vani ne pada snijeg. Kako li joj nije hladno kad njemu, Vatroslavu, cvokoću zubi?
Bez problema stigli su do mjesta gdje su se obavljala iskapanja. Snijeg je bio prekrio mjesto ulaza u tajni prolaz, ali se on ipak mogao nazrijeti. Vatroslav je s olakšanjem izdahnuo. Baš bi bilo loše da je prolaz ponovno nestao. Raščistili su snijeg s ulaza te ušli u hodnik.
„Dobro pogledajmo kamene s lijeve i desne strane“, uputila ih je Nika. „Ostružimo prljavštinu pa ćemo vidjeti ima li kakvih runa kao u Štrigovi.“
Nika je izvadila četku i bacila se na posao. Vatroslav i Sebastijan uopće se nisu sjetili da bi im mogla zatrebati četka, pa su suprotnu stranu ulaza počeli trljati rukama. Morana je pak izvukla svoju sjekiru iz jakne te je nakon kratkoga razmišljanja počela strugati prljavštinu sa stropnih kamena.
„Evo!“ pobjedonosno je povikala Nika. „Gledajte! Rune!“
Doista, Nikina četka otkrila je da su na lijevoj strani ulaza bile ugravirane tri rune, potpuno jednake onima u Štrigovi. Sebastijan je zgrabio Nikinu četku te snažno počeo trljati kamen koji se nalazio na suprotnoj strani, a Morana je u međuvremenu odustala od stropa pa sjekirom počela strugati po podu. Već nakon nekoliko sekundi i Sebastijan je, četkajući i uklanjajući možda i stoljetnu prljavštinu, otkrio tri glagoljska slova, također jednaka onima koje su otkrili na izletu.
Međutim, i Moranino struganje dalo je rezultata jer su se na jednom od podnih kamena, točno na sredini ulaza ukazala tri neobična znaka. Morana je Vatroslava cimnula za rukav (kao i obično) i pokazala na pod.
„Auuuu!“ glasno će i uzbuđeno Sebastijan. „Još tri rune!“
„Pogledaj malo bolje“, odvrati Nika. „Na što te podsjećaju ti znakovi?“
Vatroslav je približio nos podu. Takve je znakove već negdje vidio. Samo gdje? I Sebastijan je razmišljao i češkao se po kosi, a Morana je samo promatrala čas jednoga čas drugoga.
„Bože dragi!“ poviče Nika. „Jeste li kad bili na matematici?“
Vatroslavu se upalila lampica u glavi. Pa naravno, neka od tih slova rabili su na geometriji. Prvi znak očigledno je bio gama, ali ostala su mu dva bila nepoznata:
„Gama, psi i omega“, rekla je Nika. „Grčka slova.“
„Ludnica!“ oduševljeno će Sebastijan. „Znači, imamo vikinške rune, grčki alfabet i glagoljicu.“ Podigao je pogled prema stropu. „Ako su znakovi s lijeve i desne strane, onda se možda nalaze i s donje i gornje strane“
Zgrabio je Moraninu sjekiru te počeo žestoko strugati po kamenu koji se nalazio točno nasuprot kamenu sa znakovima na podu.
„Lakše malo“, upozori ga Vatroslav. „Sastrugat ćeš znakove ako ih ima.“
Nakon što je uklonio najdeblju naslagu prljavštine, Sebastijan je uzeo četku te dovršio čišćenje kamena. Doista, i na gornjoj strani nazirala su se tri znaka:
„A što je to, Nika?“ upitao je Sebastijan.
„Nemam pojma“, odgovorila je Nika nakon nekoliko sekundi. „Takvo što još nisam vidjela.“
Nova tri znaka koja su se pojavila nisu sličila ni na kakvo pismo i ni na kakve matematike simbole koje je četvorka ikada vidjela. Nika je izvadila mobitel i fotografirala sve natpise, a zatim provjerila u albumu vide li se još uvijek. Znakovi su sada ostali na fotografijama.
„Valjda sam nešto pogrešno napravila kad sam snimila onu fotografiju u muzeju“, zamišljeno će Nika. „Vidiš, Sebastijane, svi se znakovi vide.“
„Hm, možda nestanu ako su svi zajedno na hrpi, a ako su odvojeni, onda ne“, nije odustajao Sebastijan.
„Sad nekako moramo probiti zid“, podsjetio je Vatroslav ostale i počeo vaditi stvari iz ruksaka. Najprije je izvadio jedan sendvič jer se nalazio na vrhu ruksaka, pa je Nika već pomislila da će opet jesti, ali nakon toga izvadio je odvijač, stari kuhinjski nož i, napokon, čekić. Sebastijan je iz svoga ruksaka izvadio akumulatorsku bušilicu i nekakvu staru željeznu šipku, a Nika sjekiricu, još jedan čekić te na kraju pajser. Sav su alat složili na pod i zatim počeli razmišljati što bi od toga svega bilo najpogodnije za rušenje zidova. Nisu ni primijetili da je Morana otišla do kraja prolaza i tamo ostala stajati, okrenuta prema zidu. Sebastijan je isprobavao svoju bušilicu i zujao njome, a Vatroslav je, iako oduševljen alatom koji u ruci još nikada nije imao, ipak zaključio da bi Moranina sjekira imala najviše šansi u borbi s kamenim zidom. Tek su se tada okrenuli prema njoj.
„Morana, što to gledaš?“ upitao je Vatroslav, ali nije bilo odgovora.
Trojka je polako prišla Morani, koja je, tek nakon što su se ostali okupili, pokazala prstom na jedan kamen. Nika je izvadila baterijsku svjetiljku i mlaz svjetla usmjerila prema zidu, a zatim su isto učinili i Vatroslav i Sebastijan. U prvi mah činilo se da je zid potpuno prazan, baš kao i kad su ga prvi put vidjeli, no kad je Vatroslav Svoju pozornost usmjerio to no prema onome kamenu na koji je pokazivala Morana, činilo mu se da vidi lagano titranje, kao da dio kamena nije bio čvrst i stabilan, već je drhtao.
„Vidite li vi ovo?“ upitao je bez daha.
„Da”, odgovorili su u jedan glas Nika i Sebastijan.
Još su više približili svjetiljke i pod trima mlazovima jaka svjetla kao da se titranje počelo smirivati, a malo po malo počela su se nazirati neka slova. Nakon još nekoliko sekundi i nakon što se četvorka toliko približila zidu da su ga gotovo nosovima dodirivali, pred očima im se pojavio urezani natpis od četiriju znakova:
„Ideš!“ uzviknuo je Sebastijan. „Znao sam! Cijelo sam vam vrijeme govorio!“
Vatroslav je potpuno zanijemio od uzbuđenja. Svojim očima vidio je kako se na praznome kamenu pojavljuju ugravirani znakovi. Na trenutak je pomislio da sanja te se snažno uštipnuo ne bi li se probudio. Ne, ovo nije bio san. Što ako je iznenada poludio? Kako je ono Nika rekla? Masovne halucinacije ili tako nešto. Možda iz ovih zidova izlaze nekakvi plinovi. Možda su se svi zajedno otrovali.
Nika se već snašla, pa je izvadila mobitel, snimila znakove i zatim krenula guglati znakove.
„Zadnji je znak delta, grčki“, govorila je dok je listala internetske stranice. „Delta, delta… Pa da, slovo delta ujedno označava i brojku.“ Zastala je i značajno ih pogledala. „Ajde pogodite koju brojku.“
Vatroslav se zamislio i prisjetio se matematike. „Pa logično bi bilo, ako idu po redu, alfa, beta, gama, delta.. To bi bila brojka četiri.“
„Točno“, rekla je Nika s osmijehom. „A prvo je slovo glagoljica. I u glagoljici nije bilo posebnih znakova za brojke. Što mislite, o kojoj se brojci radi?“
„Jedan?“ upitao je Sebastijan.
„Zašto jedan?“ začudila se Nika.
„Jer je na prvom mjestu. A delta je na zadnjem.“
„Nije točno.“
Vatroslavu se upalila lampica u glavi. „Četiri?“ upitao je.
„Upravo tako“, potvrdila je Nika. „A drugi je znak vikinška runa. Koju li brojku označava?“
„Četiri?“ upitao je Sebastijan.
Nika je kimnula. „Sad još samo da pronađem iz kojega je jezika ovaj treći znak.“
„Svi znakovi označavaju brojku četiri?“ upitao je Vatroslav. „Imamo četiri znaka i svaki označava brojku četiri? Pa nas je četvero!“
„Da. Pravi misterij, nije li?“ odvratila je Nika ozarena lica.
„Nije to nikakav misterij“ dodao je Sebastijan pobjedonosno. „To je magija, baš kao što sam govorio od prvoga dana. Sigurno je cijeli Stari grad začaran!“
„To je nemoguće. Magija ne postoji“, rekla je Nika, a s lica joj je nestao smiješak. „Ma nemoj. Onda su ta slova okolo ostavljali izvanzemaljci. Nisu imali pametnijega posla nego da po Međimurju ostavljaju natpise na starim jezicima.“
Krunoslav Mikulan
Dragonul de sub Orașul Vechi
Duminică, Vatroslav[1] s-a trezit plin de entuziasm. Astăzi e ziua deciziei, ziua expediției. Ziua Z când gașca lor, adică cei patru, vor debarca în Normandia sau vor coborî în subteran. Se uită pe fereastră și se miră când văzu o pătură albă. Ninsese! Ce minunat! Vatroslav adora zăpada și de abia aștepta să-și pună geaca și să se rostogolească puțin prin curte. Dar trebuia să amâne asta pentru mai târziu. Imediat după micul dejun, cei patru porneau în expediție și nu putea rata asta. Ieri, a pus deja în rucsac tot ceea ce plănuise să ia cu el (sau cel puțin marea majoritate a lucrurilor deoarece până sâmbătă a uitat ce pusese pe lista imaginară din capul său), așa că acum nu-i mai rămânea decât să găsească o scuză să se furișeze afară cu rucsacul.
Din fericire, venise mătușa, sora tatălui său, așa că, după câteva minute de curtoazie pe care a trebuit să le petreacă în compania ei, a așteptat momentul când toată lumea era în sufragerie și s-a strecurat afară cu rucsacul în spate. Primise deja acordul mamei cum că duminică avea voie să-l viziteze pe Sebastian, așa că și această problemă era rezolvată. Din fericire, nu primise nicio pedeapsă săptămâna trecută!
Iuțea pașii pe străzile care duceau spre parcul orașului. Zăpada scârțâia sub ghetele lui și i-a trebuit mai mult timp decât se aștepta să iasă din cartierul său, fiindcă mașina de deszăpezit nu trecuse încă pe străzi. L-a auzit pe tatăl său spunând că serviciile publice pentru sezonul de iarnă au fost din nou surprinse, dar, în ceea ce-l privea pe Vatroslav, nici nu era nevoie să vină pe strada lui. Era doar păcat că zăpada nu era mai mare, nici măcar până la brâu, căci luni ar fi scăpat de școală.
Ceilalți așteptau deja la intrarea în parc. Nika și Sebastian aveau fiecare câte un rucsac, dar Morana[2] ținea în mână doar un lucru – un topor. Vatroslav ridică ochii înspre cer. Desigur, la ce altceva ar fi putut să se aștepte?
—Mare minune că n-ai adus o katană, îi spuse nonșalant el în loc de salut.
—N-am așa ceva, a răspuns ea cu o voce serioasă.
Probabil că asta trebuia să însemne că ar fi adus-o în mod negreșit dacă ar fi avut una.
—Nu te-a văzut nimeni pe drum?
Morana a ridicat din umeri în loc de răspuns. Nika a întrerupt discuția și i-a chemat să o urmeze. Duminica, parcul era plin de oameni ieșiți la plimbare, dar în acea zi erau puțini, cu excepția zonei fostului lac unde se adunaseră deja copii cu săniile și de unde se auzeau țipete și râsete. Era puțin probabil ca cineva să-i observe, cu excepția cazului în care ar fi remarcat-o pe Morana cu toporul. Oricum, Nika i-a spus să ascundă toporul în geacă, așa că au pornit spre parc fără să atragă atenția celorlalți. Nika, de altfel, chiar nu purta nici geacă, ci doar un trening obișnuit, de parcă afară nu ar fi nins. Cum de nu-i era frig când lui, lui Vatroslav, îi clănțăneau dinții?
Fără dificultăți au ajuns la locul unde se făceau săpături. Zăpada acoperise locul unde era intrarea în pasajul secret, dar putea fi totuși întrezărită. Vatroslav a răsuflat ușurat. Ar fi fost cu adevărat nefast dacă pasajul ar fi dispărut din nou. Au curățat zăpada de la intrare și au pătruns în pasaj.
—Hai să ne uităm bine la pietrele din stânga și din dreapta, i-a îndrumat Nika. Să curățăm murdăria și vom vedea dacă sunt rune, ca în comuna Štrigova.
Nika a scos o perie și s-a pus pe treabă. Vatroslav și Sebastian nu s-au gândit deloc că le-ar putea trebui o perie, așa că au început să frece latura opusă a intrării cu mâinile. Morana, în schimb, și-a scos securea din geacă și, după ce se gândi puțin, începu să răzuiască murdăria de pe pietrele tavanului.
—Uite! a strigat Nika triumfătoare. Priviți! Rune!
Într-adevăr, peria Nikăi a descoperit că pe partea stângă a intrării erau gravate trei rune, complet identice cu cele din comuna Štrigova. Sebastian i-a smuls peria Nikăi și a început să frece cu putere piatra de pe partea opusă, în timp ce Morana, între timp, a renunțat la tavan și a început să răzuiască cu securea pe jos. După câteva secunde, și Sebastian, curățând și îndepărtând poate și murdăria de sute de ani, a descoperit trei litere glagolitice identice, de asemenea, cu cele descoperite în excursie.
Însă și răzuirea Moranei a dat rezultate, căci pe una dintre pietrele de pe jos, exact în mijlocul intrării, au apărut trei semne neobișnuite. Morana l-a tras pe Vatroslav de mânecă (ca de obicei) arătându-i cu degetul semnele.
—Auuuu! rosti puternic și entuziasmat Sebastian. Încă trei rune!
—Uită-te puțin mai bine, i-a răspuns Nika. De ce îți amintesc aceste semne?
Vatroslav și-a apropiat nasul de semne. Văzuse deja astfel de semne undeva. Dar unde? Și Sebastian se gândea și se scărpina în cap, în timp ce Morana se uita când la unul, când la celălalt.
—Doamne, Dumnezeule! strigă Nika. Ați fost vreodată la vreo oră de matematică?
Lui Vatroslav i se aprinse beculețul din minte. Desigur, unele dintre aceste litere erau folosite la geometrie. Primul semn era evident gamma, dar celelalte două îi erau necunoscute:
—Gamma, psi și omega, a spus Nika. Litere grecești.
—Ce fantastic! a exclamat Sebastian cu entuziasm. Deci, avem rune vikingi, alfabetul grecesc și cel glagolitic. A ridicat privirea înspre tavan. Dacă semnele sunt pe partea stângă și pe cea dreaptă, atunci poate că se află și în partea de jos și în cea de sus.
Apucă toporul Moranei și începu să răzuiască cu putere piatra care se afla exact în partea opusă pietrei cu semne de pe pământ.
—Mai ușor, l-a avertizat Vatroslav. O să răzuiești și semnele dacă ele există.
După ce a îndepărtat cel mai gros strat de murdărie, Sebastian a luat peria și a terminat curățarea pietrei. Într-adevăr, și în partea de sus se zăreau trei semne:
—Și asta ce-i, Nika? a întrebat Sebastian.
—Habar n-am, a răspuns Nika după câteva secunde. N-am mai văzut așa ceva.
Cele trei semne noi care apăruseră nu semănau cu niciun fel de scriere și nici cu vreun simbol matematic pe care cei patru îl văzuseră vreodată. Nika a scos telefonul mobil și a fotografiat toate inscripțiile, apoi a verificat în album dacă mai erau vizibile. Semnele se puteau vedea în fotografii.
—Probabil că am făcut ceva greșit când am fotografiat în muzeu, a spus Nika îngândurată. Ia uite, Sebastiane, toate semnele sunt vizibile.
—Hm, poate că dispar dacă sunt toate împreună într-un morman, iar dacă sunt separate, atunci nu, a insistat Sebastian.
—Acum trebuie să spargem zidul, le-a reamintit Vatroslav și a început să scoată lucruri din rucsac. Mai întâi a scos un sandviș, pentru că se afla în partea de sus a rucsacului, iar Nika crezu că va începe din nou să mănânce, dar apoi a scos o șurubelniță, un cuțit de bucătărie vechi și, în sfârșit, un ciocan. Sebastian a scos din rucsacul său o bormașină cu acumulator și o bară de fier veche, iar Nika un topor mic, încă un ciocan și, în cele din urmă, un levier. Au așezat toate uneltele pe jos și apoi au început să se gândească care dintre ele ar fi cea mai potrivită pentru dărâmarea zidurilor. Nu au observat că Morana mersese în capătul pasajului și stătea acolo, cu fața spre zid. Sebastian încerca bormașina, făcând zgomot cu ea, iar Vatroslav, deși era încântat de uneltele pe care nu le avusese niciodată, a tras totuși concluzia că toporul Moranei ar avea cele mai mari șanse în lupta cu zidul de piatră. Abia atunci s-au întors spre ea.
—Morana, la ce te uiți? a întrebat Vatroslav, dar nu a primit niciun răspuns.
Cei trei s-au apropiat încet de Morana, care, abia după ce ceilalți s-au adunat în jurul ei, a arătat cu degetul spre o piatră. Nika a scos o lanternă și a îndreptat fasciculul de lumină înspre zid, iar apoi și Vatroslav și Sebastian au făcut la fel. La prima vedere părea că zidul era complet gol, la fel ca atunci când l-au văzut prima dată, dar când Vatroslav și-a îndreptat atenția către piatra pe care o arăta Morana, i s-a părut că vede o ușoară tremurare, ca și cum o parte a pietrei nu era solidă și stabilă, ci tremura.
—Ați văzut asta? a întrebat el uluit.
—Da, au răspuns în cor Nika și Sebastian.
Au apropiat și mai mult lanternele, iar sub cele trei fascicule puternice de lumină, tremurarea părea că începe să se calmeze, și încet-încet au început să se contureze câteva litere. După câteva secunde și după ce cei patru s-au apropiat atât de mult de zid încât aproape că îl atingeau cu nasurile, în fața lor a apărut o inscripție gravată cu patru semne.
—Să fiu al naibii! a exclamat Sebastian. Știam! V-am spus asta încă de la început!
Vatroslav a amuțit de tot din cauza emoției. Cu ochii lui a văzut cum apar semnele gravate pe piatra goală. Pentru o clipă, a crezut că visează și s-a ciupit puternic ca să se trezească. Nu, acesta nu era un vis. Să fi înnebunit brusc? Cum a numit Nika asta? Halucinații colective sau ceva de genul ăsta. Poate că din aceste ziduri ies un fel de gaze. Poate că au fost toți otrăviți.
Nika s-a descurcat repede și a scos telefonul, a fotografiat semnele și apoi a început să caute pe Google semnele.
—Ultimul semn este delta, e grecesc, spuse ea în timp ce răsfoia paginile de internet. Delta, delta… Da, litera delta reprezintă și un număr. S-a oprit și i-a privit cu subînțeles. Hai, ghiciți ce număr.
Vatroslav s-a gândit și și-a amintit de matematică.
—Ei bine, ar fi logic, dacă sunt în ordine, alfa, beta, gama, delta… Ar fi numărul patru.
—Corect, a spus Nika zâmbind. Și prima literă este glagolitică. Iar în alfabetul glagolitic nu existau semne speciale pentru numere. Ce credeți, ce număr reprezintă?
—Unu? a întrebat Sebastijan.
—De ce unu? s-a mirat Nika.
—Pentru că se află pe primul loc. Iar delta este pe ultimul.
—Nu-i corect.
Lui Vatroslav i s-a aprins beculețul din minte.
—Patru? a întrebat.
—Exact! a confirmat Nika. Și al doilea semn este o rună vikingă. Ce număr reprezintă?
—Patru? a întrebat Sebastian.
Nika a confirmat dând din cap.
—Acum doar să găsesc din ce limbă provine cel de-al treilea semn.
—Toate semnele reprezintă numărul patru? a întrebat Vatroslav. Avem patru semne și fiecare reprezintă numărul patru? Păi și noi suntem patru!
—Da. Un adevărat mister, nu-i așa? a răspuns Nika radiind.
—Nu e niciun fel de mister, a adăugat Sebastian triumfător. E magie, exact așa cum am spus încă din prima zi. Cu siguranță întregul Oraș Vechi este vrăjit!
—Asta-i imposibil. Magia nu există, a spus Nika, iar zâmbetul i-a dispărut de pe față.
—Nu mai spune! Păi atunci aceste litere le-au scris în aceste locuri extratereștrii. N-au avut altceva mai bun de făcut decât să lase inscripții în limbi vechi prin ținutul Međimurje.
Traducere: Delia Ćupurdija
[1] Vatroslav e un nume care provine din combinația a două cuvinte vatra = foc și slava = slavă.
[2] Morana – zeița slavă a iernii și a morții.
