Free cookie consent management tool by TermsFeed

Jan Cornelius: Dracula, livezi de măslini și dispariția unui tort de ciocolată / Drakula, maslinici i nestanak jedne čokoladne torte

N-am fost niciodată în Croația, dar am călătorit prin Croația virtual, prin intermediul literaturii, de pildă, împreună cu prietena mea, scriitoarea de limba germană Alida Bremer, o croată din Split stabilită din anii ’80 la Münster. Am inițiat acum câțiva ani o lectură comună cu titlul Dracula am Rhein und Olivenhaine în Münster / Dracula pe Rin și livezi de măslini la Münster, și astfel ne-am prezentat țările de origine prin cărțile noastre, la Berlin, Düsseldorf, Münster și Viena, vorbind despre căutarea identității, prejudecăți, dictatură și democrație, despre estul și vestul Europei în trecut și astăzi. Așa cum eu am tradus mai multe cărți din română în germană și invers, Alida a tradus literatură croată în germană și viceversa. Și apropo de traducători, la Iași, la Festivalul internațional de Literatură Filit, am cunoscut-o pe croata Ivana Olujic din Split, o vrednică traducătoare și mijlocitoare între literatura română și croată care la o cafea la „Cafeneaua veche“ de pe strada Alexandru Lăpușneanu mi-a povestit că soțul ei este din Carașova, drept care era să pic de pe scaun de uimire, Carașova fiind un sat de croați și români de lângă orașul meu natal Reșița, unde în copilărie mergeam uneori cu bicicleta, pe timpul înfloririi liliacului în sălbaticele chei ale râului Caraș. Iar la standul Croației, la Târgul de carte de la Leipzig, am moderat mai demult, în franceză și în germană, o discuție între scriitorul francez Mathias Énard, laureat al Premiului Goncourt și traducătoarea sa în croată, scriitoarea Ivana Šojat, despre literatură și traducere. Énard este și un foarte bun cunoscător al limbii și mijlocitor al literaturii arabe și am vorbit cu el și despre exprimarea emoțiilor în arabă, iar în timpul deplasării ulterioare cu mașina prin Leipzig, el mi-a pus multe întrebări despre dictatura comunistă din România. Eugène Ionesco, un scriitor care aparține atât literaturii franceze, cât și celei române, a spus: „Politica adesea dezbină națiunile, iar literatura le unește.“ Cum o face? O face povestind fapte uneori aparent mărunte, dar pline de miez și de haz, ca în cazul acesta: În cartea ei „Olivas Garten“/ „Grădina Olivei“, Alida povestește cum tatăl ei, care stă la Split, plecând de la certitudinea că în Germania mâncarea este complet nesănătoasă și necomestibilă, îi trimitea în cursul anilor din belșug alimente din Est, ca să nu moară cumva de inaniție printre străini. Astfel Alida primea aproape săptămânal din Split sticle și sticluțe cu uleiuri de măsline extravirgine, galben-aurii sau verzui, cârnați afumați și cârnați proaspeți, brânzeturi fine în formă de turte sau roți, ba odată un turist din Croația i-a înmânat din partea tatălui ei chiar și o șuncă întreagă cu picior, de vreo 10 kilograme, iar altă dată o imensă caracatiță proaspăt prinsă, trecută fraudulos peste graniță. Tatăl Alidei a sunat-o într-o bună zi la Münster propunându-i să-i trimită săptămânal de la Split la Düsseldorf șnițele vieneze proaspete, panate după o rețetă croată, printr-un pilot binevoitor și cooperant de la Lufthansa, pe care Alida ar fi urmat să-l găsească cât ai zice pește prin relațiile ei din Germania. Bineînțeles că pilotul ar fi primit pentru serviciile sale și el cel puțin două, trei șnițele. Alida ar fi urmat să se deplaseze o dată pe săptămână cu trenul de la Münster la aeroportul din Düsseldorf ca să ia șnițelele în primire. Alida a reușit să stopeze acțiunea de salvare a tatălui ei vorbindu-i despre suprasolicitarea permanentă a piloților, care din cauza provocărilor majore cu care sunt permanent confruntați, nu mai au timp să se ocupe și de șnițele. A ședea la volanul unui autobuz pe șoselele cele mai periculoase ale Croației e un joc de copil pe lângă condusul unui avion, i-a explicat Alida tatălui ei. Însă argumentul Alidei, cum că aici în Vest nu i-ar lipsi nicidecum mâncarea, era, de fiecare dată, făcut praf prin comentariul laconic al tatălui: „O fi, dar niciunde nu-i ca la mama acasă.” Afirmația asta mi-e arhicunoscută. Părinții din estul Europei trăiesc cu convingerea permanentă că odraslele lor, din momentul în care își părăsesc casa părintească, vor muri, mai devreme sau mai târziu, inevitabil de foame. Când eram student, la începutul anilor ’70 la Timișoara, mama mă vizita regulat la căminul studențesc, venind cu trenul de la Reșița pentru a mă blagoslovi când cu un pui crocant la cuptor în pungă, când cu un tort de nuci sau de ciocolată, bunătăți al căror rafinament știam să-l apreciez nu numai eu, ci și tovarășii mei din camera de la cămin, cinci la număr, care, dacă părăseam într-un moment de întunecime a minții scurt camera, îmi topeau pe loc cele aduse, încă înainte de-a apuca să le fi gustat, iar mie, ca student la litere, nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să înghit în sec profetizând și o viitoare dispariție a literaturii.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.