Jan Cornelius: Aventurile unui călător naiv

Chișinău

15 septembrie

Azi am ajuns la Iași, poimâine plec la Chișinău. Sunt invitat la un festival de proză, prin Goethe‑Institut. Am fost azi la autogara Iași să iau un bilet pentru cursa de ora 9, marți, 17 septembrie. S‑au uitat pe acolo la mine ca la un extra­terestru. Cum un bilet pentru marți? Cum pentru Chișinău?! Pentru Chișinău nu se vând bilete decât la autobuz. „Și dacă sunt prea mulți pasageri?” mă întreb. Probabil că se trage la sorți. Sau cei în plus sunt aruncați pe drum din autobuz. Ghișeu de informații există la autogară, dar pe ușa acestuia scrie mare NU DEȚINEM INFORMAȚII DESPRE CHIȘINĂU. Și oricum biroul e închis. Ce‑mi place mie teatrul absurd! Pssst! Actul întâi deja a început.

17 septembrie

Ora 8. Pleacă autobuzul la Chișinău. Ăla la care nu se dau bilete. Fără mine, că‑i plin. Am întrebat șoferul când vine următorul autobuz. Dom’le, pe mine mă întrebi?! Dar pe cine? Piloții de avion nu știu! S‑a înmuiat: păi, următorul vine într‑o oră. Dar de ce să risc eu să vă mint? Că poate nu vine. Măi, să fie! Uite că mai există și oameni onești în România! Sau ăsta o fi din Republica Moldova?

Gata, șed deja în autobuzul următor. Ca să fiu sigur că‑l prind, i‑am pus mai înainte pe cei șase rămași pe jos să facă o coadă. Că doar eu sunt de la Jermania, unde se păstrează ordinea! Eu am fost primul la coadă și acum stau pe locul cel mai din față. O dată‑n viață am și eu noroc! Chișinău, I’m coming! Sper.

Iulian Ciocan: Dumnezeu să vă ajute!

Suntem la graniță, la ieșirea din România. Niște omuleți tare veseli, în uniforme s‑au hârjonit un timp în fața autobuzului. Pe mânecile lor scrie „România”. Apoi au dispărut. După zece minute, unul dintre ei a urcat în autobuz și mi‑a luat buletinul nemțesc, cu care a plecat. Mă duc să fumez. Apare un câine lup lângă mine. Dacă mă mușcă? Nu știu de ce mi se pare că văd după colț zidul de la Berlin, de pe vremea comunismului. Ba nu, cred că e zidul toaletei de la frontieră, Doamne ajută.

Suntem la intrarea în Republica Moldova. Am așteptat să‑și termine vameșii români jocul de șah, de‑abia apoi ne‑au înapoiat buletinele. Uraaa! Am pornit din nou. Chiar am și mers vreo 50 de metri. Apoi am oprit din nou. În microbuz a urcat un moldovean foarte chipeș, care mi‑a luat buletinul. Are o uniformă tare mândră. Am vrut să‑l fotografiez din față, dar n‑a vrut. L‑am fotografiat când s‑a întors cu spatele, dar s‑a întors brusc, surprinzându‑mă, și mi‑a zis să șterg imediat poza, așa că l‑am rugat să‑mi dea el o poză, ceea ce l‑a supărat. Omul ăsta are evident un punct vulnerabil, niște complexe freudiene în legătură cu aspectul său și asta trebuie respectat. Acum stăm și tot așteptăm. Mi‑am întrebat tovarășii de voiaj cam cât se așteaptă pe aici. Uneori și o oră, două, a zis unul. Ba, odată am stat chiar cinci ore, a zis altul. Am coborât din autobuz intenționând să fac un selfie cu un domn în uniformă, dar m‑a refuzat consternat, în niciun caz a zis. Și cică să nu pozez nici florile și nici iarba. Nici bălțile, nimic. O fi natura secret de stat în Republica Moldova. Stăm și așteptăm și Godot nu mai vine. E încă dimineață devreme, ploaia s‑a oprit, se înseninează, e foarte frumos, ce‑i drept, dar sper totuși să nu prind și apusul soarelui tot aici, la frontiera Sculeni.

La un moment dat ne‑au dat totuși drumul și am ajuns sănătoși la Chișinău. Oraș mare, cu largi bulevarde. Am coborât lângă Parlament. A apărut un taxi, l‑am oprit ru­gându‑l să mă ducă la hotelul Regency. Pi șe uliță? a șuierat taximetristul, și a treia oară, apropiindu‑mi urechea de gura lui știrbă, i‑am înțeles vorbele. Păi nu știam pi șe uliță, păcatele mele, mă gândeam c‑o fi știind‑o taximetristul. Păi dacă nu știi undje‑i hotelu cum să tși duc? Și dus a fost. Am ajuns totuși la hotel, dar nu povestesc cum, că tot nu mă crede nimeni.

18 septembrie

Grea viața la Chișinău! Am vrut ieri pe la patru după‑masă să fumez o țigară pe terasa de la Andy’s Pizza, din Parcul Central, și a venit chelnerul și m‑a poftit urgent afară. Deși terasa era deja afară. Apoi am vrut să fumez aceeași țigară în parcul din fața terasei și a venit chelnerul și mi‑a spus că cine fumează la Chișinău în parc sau pe stradă dă de dracu’ dacă‑l prinde poliția. I‑am explicat chelnerului că sunt din Germania și că acolo se poate fuma pe stradă. Atunci du‑te, dom’le la Jermania, mi‑a zis el. Dar eu n‑am vrut să mă duc la Jermania, eu am vrut să rămân la Chișinău și să fumez acolo o țigară. Așa că am așteptat până s‑a făcut beznă pe străzile Chișinăului și mi‑am aprins, în sfârșit, țigara. Dar brusc mi‑am dat seama că licăritul ei se vede în întuneric și pentru că tocmai se apropia un polițist, m‑am aruncat pe burtă și am înghițit țigara cu filtru cu tot. Grea viața în tranșeele Chișinăului! Bine, acu tre’ să recunosc că la sfârșit am exagerat un pic, n‑am înghițit decât juma’ de țigară, că pe prima jumătate deja o fumasem.

La Chișinău trăiesc cele mai multe femei frumoase din lume pe metru pătrat. OK, ar mai fi câteva și la Buenos Aires, dar ăla‑i mult prea departe. De ce nu apare informația asta de importanță vitală în Wikipedia? Și au un zâmbet… De pildă, când mi‑a zâmbit aseară recepționista de la hotelul Regency, s‑a făcut lumină până și în gropile de pe drumul din jurul hotelului, în care venind acasă pe jos era să‑mi rup picioarele.

(…)

20 septembrie

O spun, deși nu mă va crede nimeni: am fost ieri într‑un sat la 60 de kilometri de Chișinău. Într‑o grădină cu trandafiri. În care trandafirii aveau un puternic miros de trandafir! În apropiere, am văzut un grup de circa zece gâște trecând relaxat, dar foarte disciplinat strada, ca la Jermania. Și apoi, am auzit la radioul mașinii prietenului meu moldovean Nicolae Spătaru un cântec popular moldovenesc cu memo­rabilele versuri moldovenești: „Ionel e suflet mare/ Și cu dor de orișicare”. Băieți generoși, moldovenii ăștia!

21 septembrie

Sunt din nou în autobuz, mă întorc în România. Ne apropiem de granița Republica Moldova‑România. Cine vrea țigări? întreabă șoferul, întorcându‑și scurt fața spre pasageri. Are un nas uriaș, coroiat și o privire ce‑mi amintește de Klaus Kinski în rolul lui Dracula. Câteva mâini țâșnesc în sus. Eu, eu! Măi să fie, am uitat să‑mi cumpăr țigări, și în Republica Moldova, țigările sunt de șase ori mai ieftine decât în Germania. Ridic și eu bucuros mâna, șoferul îmi aruncă nonșalant două pachete de Camel. Cât costă? întreb când termină cu împărțitul. Se uită scurt la mine și nu răspunde. Or fi ei moldovenii generoși, dar nici chiar așa. Dom’le, cât costă, vreau să plătesc, repet iritat. O femeie în vârstă din spate mi se apleacă la ureche: domnu’, astea nu sunt de cumpărat, sunt de trecut granița. După ce trecem frontiera, toți dau cuminți țigările primite înapoi. Băieți cinstiți, mol­dovenii ăștia! Și uite așa am rămas eu fără țigări.

Părăsim deci Republica Moldova. La trecerea frontierei la Sculeni, suntem singurul autobuz. Oprim și așteptăm vreo oră la intrarea în România. Așa, ca să ne obișnuim un pic cu țara. Vameșii nu apar, își fac precis siesta, ce naiba, sunt și ei oameni. În sfârșit, apare un vameș și ne poftește într‑o încăpere alăturată. Se controlează minuțios pașapoartele. În fața mea, stă la coadă prietenul meu olandez Jan Willem Bos cu soția sa Cornelia Golna, care călătoresc în autobuz cu mine; Cornelia are un pașaport olandez. Doamna Cornelia, sunteți născută în România, văd? Da. Ați plecat de mult din România? Da, aveam doar șapte luni. Oho! Și nu ați uitat româna de atunci până astăzi! Ce fru­mos! Domnu’ Bos, văd că și dumneavoastră vorbiți româna, bravo! Ați învățat de la soție, nu? Nu.

Iași

2 octombrie

Locuiesc la Iași, la hotelul Astoria, etajul trei, camera 307, din fereastră se vede cortul FILIT. Ieri am ieșit din hotel pe la prânz, dar afară era mai răcoare decât credeam, așa că m‑am întors să‑mi iau un pulover. Am urcat cu liftul, în ușa camerei stătea camerista cu aspiratorul în mână și voia să intre. Bună ziua, camera e OK, i‑am zis, n‑am nevoie de nimic, puteți să vă duceți la altă cameră. Dar dumneavoastră ați plecat azi, mi‑a spus camerista mirată, trebuie să aran­jez camera asta. Poftiți?! Cum adică am plecat astăzi, nu vedeți că sunt aici?! Ba nu, domnule, ați făcut check‑out‑ul, a zis camerista, uitați, stă aici la mine pe listă. Poftiți?! Luați vă rog lista aia și aruncați‑o! Cobor acum la recepție și lămuresc situația. Camerista a luat lista aia, a arun­cat‑o și s‑a dus la altă cameră, iar eu am coborât cu liftul la recepție și am lămurit situația, recepționerul s‑a uitat la computer și mi‑a dat dreptate, scuzându‑se pentru haos. Iar eu am luat din nou liftul și am urcat în cameră să‑mi iau puloverul, dar camerista stătea din nou în fața ușii cu aspiratorul în mână și voia să intre. Atât că era altă came­ristă și ca înainte fusesem la etajul doi, și nu la etajul trei, și camerista crezuse că eu sunt altul, unul care efectiv plecase. Problema e ca toate ușile hotelului sunt la fel și dacă nu te uiți la numere, iese nașpa. Mai multă diversitate, oameni buni, ce naiba!

5 octombrie

Stau de trei zile la hotelul Astoria. De câte ori mă plimb prin Iași, văd peste tot afișe cu candidații la președinție. Azi‑noapte m‑am culcat frânt de oboseală pe la ora 11, dar m‑am trezit scurt după miezul nopții scâncind îngrozit. Visasem că Viorica Dăncilă scrisese un roman și citea din el în cortul FILIT. Stăteam în întuneric cu ochii deschiși, în camera alăturată, din stânga am auzit minute în șir țipetele ascuțite ale unei femei. Una din două: ori făcea sex pe rupte pentru a profita de camera închiriată, ori tocmai avea un cumplit coșmar asemănător cu al meu.

Stau în fața Universității din Iași, e cald, arde soarele. Agale, trece un tramvai pictat cu o frumoasă imagine de iarnă. Deja?! Sau e de pe vremea lui Moș Crăciun de anul trecut? mă întreabă o prietenă căreia îi trimit poza. Ce să zic, eu cred că‑i încă de pe vremea lui Moș Gerilă.

E chiar el, Richard Ford! It’s really he, îl văd în holul hotelului Unirea, îmi zâmbește și chiar stau cu el de vorbă, îmi prezintă soția. Nu am idoli, dar el e unul dintre ei. În cortul FILIT îmbulzeală la cărți. Cartea Suspect a lui Jan Willem Bos s‑a vândut foarte bine, 20 de exemplare. Suspect de‑a le fi cumpărat: Steinar Lone, care apare ca personaj în carte. Ce mică e lumea și cât de mari sunt coincidențele: e o ve­che legendă, pe care‑o știu de la Mircea Cărtărescu, cum că Franz Kafka, după ce‑i apare primul volumaș, merge la o librărie și întreabă câte exemplare ale cărții sale s‑au vândut. 20, răspunde librarul. Am un cititor! Am un cititor! strigă Kafka, fiindcă pe primele 19 le cumpărase chiar el cu o zi înainte.

Jan Willem Bos: Păi, d‑aia l‑am trimis pe Steinar, să nu bat la ochi. Și acum vine Cornelius și mă dă de gol… E frumos? Mircea Cărtărescu: Nu e frumos, Jan Willem! Ca să vezi ce‑ți fac prietenii!

Marii scriitori care fac parte din aceeași națiune sea­mănă evident între ei, francezul Mathias Enard seamănă ca aspect cu francezul Honoré de Balzac și după câte am văzut la restaurant la hotel, bea cam tot atâta cafea cât el, iar americanul Richard Ford seamănă tare de tot cu americanul Clint Eastwood. Și se și poartă precum Clint în filme, că de aia‑i american. Când l‑am întâlnit pe un cori­dor lateral al Teatrului Național Iași, înainte de‑a se urca pe scenă și i‑am spus Good luck, Richard! mi‑a spus rânjind cool: I don’t need it, my friend! But what do you need? l‑am întrebat. Whisky, mi‑a spus râzând și mi‑a tras un pumn americănesc în spate de‑am zburat până‑n peretele de vizavi. Good old cowboy, mă bucur că mai trăiesc!

6 octombrie

Sean Cotter, prietenul meu american din Dallas, locuiește de‑o lună la Iași, cu o rezidență de traducător literar FILIT. Mâine, Sean pleacă înapoi la Dallas, aseară am fost cu el la terasa Clubul Bursei pe Lăpușneanu, unde Sean a mân­cat o omletă țărănească, iar eu, o salată de vinete cu roșii, pentru că ciorba de perișoare se terminase. Nu știu dacă așa se mănâncă la Dallas, dar Sean a vrut, la modul sur­prinzător, pentru mine, să‑și mănânce omleta țărănească cu salată de sfeclă roșie, pe care însă au uitat să i‑o aducă. Am băut amândoi bere Ursus la sticlă, pentru că la draft nu mai aveau. În timpul mesei, a sunat din Dallas nevasta lui Sean, care acum doi ani fusese cu Sean o săptămână la București. Do you have an omelette? Wow! a zis ea adău­gând încântată: mănâncă și un papanaș pentru mine! Eat a papanash for me, honey! Așa că, la sfârșitul mesei, Sean a comandat un papanaș, dar i‑au adus o clătită.

7 octombrie

Ora 7.30. Gata FILIT‑ul! Astăzi părăsesc Iașul, mă întorc în Germania. FILIT‑ul a fost super, dar asta nu‑i nimic nou. Ce‑i nou: pe la ora 7 am văzut în holul hotelului vreo 200 de chinezi proaspăt sosiți. Păreau disperați. Probabil că era o mică familie din China, sosită cu ceva întârziere la FILIT.

Ora 11.30. Iașul nu mă lasă să plec. Trebuia să‑mi iau zborul la 10, dar am venit de‑abia la 11 la aeroport. Pentru că am încurcat ora decolării cu ora aterizării. E blestemul chinezilor de care ai făcut mișto dimineață la plecare! mi‑a spus Florin Lăzărescu la telefon. Mă întorc la hotel. Dacă mă vedeți azi prin centru, nu e dublul meu, eu sunt. Plec de‑abia mâine, cu Wizzair. Dacă nu intervine nimic.

Ora 12.30 Sunt din nou la hotelul Astoria. Mai aveți o cameră liberă? întreb. Recepționera, foarte cool: 307, ca­mera ce ați avut‑o acu’ o săptămână. Camerista mi‑a zâmbit complice când am descuiat ușa. E ceva necurat la mijloc, prea se repetă totul. Oare‑l voi întâlni imediat pe Sean Cotter, care‑a plecat la Dallas? Oare iar ne vor aduce clătite în loc de papanași la masă?

8 octombrie Ora 8. Sunt din nou la aeroport. Complet amețit de încurcăturile care de ieri se țin lanț, am avut la un moment dat impresia stranie că sunt încă la FILIT și că masa asta de oameni mă așteaptă stând la coadă pentru un autograf, dar mi‑am dat seama că e coada de la check‑in. Nu mișcă deloc. Dacă am noroc, ajung totuși la rând încă înainte de decolarea avionului, la ora 11.

Diana Popescu: Nu‑nțeleg, de unde încăpățânarea asta de a pleca. Jan Cornelius: E un prilej să mă plimb zilnic cu taxiul între hotel și aeroport. Cristina Hermeziu: Tu t’incrustes à Iași, cum zic francezii. E vremea mustului, în plus. Drum bun! Ana Diana Coandă: Iașul, general vorbind, e un oraș greu de părăsit. Orașul meu natal.

Ora 10. Gata check‑in‑ul. Urmează controlul bagajelor de mână. Laptopul și celularul se purică separat. Sper să nu‑mi confiște țigările din rucsac și like‑urile de pe Facebook.

Alexandru Vakulovski: Drum bun! Diana Iepure: Zbor lin și fără peripeții! Adina Scutelnicu: Călătorie plăcută! Veronica D. Niculescu: Drum bun, fericită de reîntâlnire! Jan Cornelius: Veronica, atât că încă nu plec! Marcel Tolcea: Ține tu strâns de umor, că ești mort dacă îl pierzi! Gabriella Koszta: Jan, ai ajuns până la urmă? Sau ai ajuns, dar nu acolo unde ai fi vrut?

Ora 12. Help! Sunt tot în sala de așteptare. Ieri am ratat zborul pentru că am ajuns cu o oră prea târziu la aeroport. Azi am ajuns când trebuie, dar avionul pleacă cu o întâr­ziere de două ore. Pe puțin. Dar eu nu cred asta. De ce nu mi se spune adevărul?! Din Iași nu se poate pleca. Caut locuință la Iași.

Kathrin Kilzer: Jan, comentariile tale sunt delicioase. Râd de azi dimineața, cu atât mai mult cu cât am fost stu­dentă la Iași. Lidia Bradley: Groundhog Day? Ziua cârtiței? Horia Marinescu: „You can check‑out anytime you like, but you can never leave!” (Hotel California, Eagles)

Ora 14. Tot la aeroport. Niciun semn că am putea pleca. Am văzut cândva un film cu Tom Hanks. Juca un tip care locuiește la aeroport pentru că nu‑l primește nicio țară. Filmul se cheamă Terminal. O să mă uit din nou la el pe laptop ca să mă pregătesc pentru viitor.

Ora 15. S‑a anunțat că plecăm totuși! La ora 16. Mă duc într‑un colț liniștit, mă pun în genunchi și mă rog ca să fie adevărat.

Cristina Dana Preda: Rămâi vigilent, cine știe ce mai apare! Matei Martin: Cere un microfon și citește‑le ceva celorlalți năpăstuiți!