Ivica Prtenjača
s-a născut în anul 1969 în Rijeka, unde a studiat limba și literatura croată la Facultatea de Pedagogie. Așa cum singur se prezintă, de-a lungul timpului a citit contoare de apă, a încărcat butelii de gaz, a furnizat înghețată, a fost magaziner, muncitor în construcții, curator la o galerie de artă, depanator de echipamente pentru stingerea incendiilor, comerciant, librar, agent de marketing, spicher de radio și televiziune – parte din aceste elementele biografice regăsindu-se în structura personajului principal din romanul Brdo (Dealul)din care expunem aici un fragment în traducere.
Inițial afirmat ca poet, debutează în 1999 cu volumul Pisanje oslobađa (Scrisul eliberează),în urma unui manuscris premiat, în anul 2006 face trecerea la proză cu romanul Dobro je, lijepo je (E bine, e frumos). Urmează un volum de proză scurtă Kod Yvesa (Pe la Yves) în 2011, un nou volum de poezie Okrutnost(Cruzime) în 2010, iar apoi un șir de trei romane care îl afirmă hotărât ca unul dintre cei mai importanți romancieri croați ai momentului: Brdo(Dealul) în 2014, Tiho rušenje(Prăbușire mută) în 2017 șiPlivač (Înotătorul) în 2019.
Adoptând un stil care se învecinează cu fragmentarismul, fără a pierde prin aceasta din stabilitatea structurii, Ivica Prtenjača este unul dintre poeții care au reușit să facă cu bine trecerea la proză, în parte tocmai datorită virtuților lirice ale textelor, a unei concizii a exprimării care reduce atunci când trebuie acțiunea, atmosfera, „logosul”, la esențial. Brdoeste exemplar pentru acest mod de a construi narațiunea în care elementele care țin de structură și acțiune și cele lirice se desfășoară în unele fragmente paralel, în unele alternează pentru ca în alte secțiuni să se topească cu lejeritate unele într-altele, contribuind astfel la o desfășurare muzicală, cu schimbări de ritm a textului.
Cele câteva premii naționale și regionale pe care le-a primit, scenariul pentru un film de televiziune care urmează să fie turnat, sunt justificate de talentul de povestitor al autorului dar cu siguranță la succesul de public a contribuit și tema aleasă, atrăgătoare în sine: retragerea, sau imposibila retragere din lume, pe o insulă. Temă care poate ușor cădea în irelevant și kitch, dar pe care autorul o tratează cu destul de multă naturalețe și realism, fiind unul dintre autorii croați dispuși să privească sudul („raiul mediteranean”) cu un ochi critic.
Mai precis cu un ochean. Din fostul adăpost militar din vârful dealului unde personajul principal va trăi pe durata unui sezon estival cu misiunea de a păzi insula de incendii, prin ochean pătrund rând pe rând, așa cum a observat Jagna Pogačnik în Jutarnji, „grozăviile realității post-tranziție din Croația: exemple ale violenței domestice, efecte ale sindromului post-traumatic la foștii participanți în război, momente ale morții”, la care mai putem adăuga neliniștitoarea transformare a insulei și a locuitorilor acesteia sub presiunea turismului – „betonizarea“ ei ireversibilăîntr-un spațiu fantomatic.
Căci spre deosebire de alte romane mai celebre care tratează tema retragerii din lume pe o insulă, nu avem aici de-a face cu o insulă total ruptă de civilizație. Din contră, jos pe faleză sunt cafenelele, pensiunile, barurile și discotecile și tot ceea ce face parte din oferta estivală a micii localități. Sălbăticia, sau în orice caz neobișnuitul (nu numai al locurilor, dar și cel uman) începe progresiv odată cu urcarea în altitudine. La poarta acestei lumi de sus, într-o imagine amintind de un gest totemic, stau imenșii ophisauri (șopârla de sticlă europeană), unul dintre ei instalându-se definitiv într-o crăpătură a adăpostului (amintind zilinic „eroului“ că este singurul locuitor de drept al acestei lumi), dar și rămășițele vânătorii de porci mistreți pe care unul dintre personaje, Tomo, fost veteran de război o duce la extrem, dincolo de orice utilitate.
În cercul de mijloc al dealului undeva la jumătatea distanței dintre bază și vârf, civilizația își împinge fragmente ale ratării ei spirituale, precum marea rezidurile plastice: în scenă își fac apariția câteva categorii reprezentative pentru diverse feluri de „rătăciri“ contemporane, oamenii pierduți ai ședințelor de spiritism, vânători claselor de sus, „rebelii“ motocicliști (niște ratați ai libertății, „avocați în blugi“). Căci, dincolo de critica socială, Dealuleste în fond un roman despre nevoia de libertate și transformare.
Poate nu întâmplător al doilea personaj ca importanță din această carte este însoțitorul primului, bătrânul măgar Viskonti, amintind oarecum de calul Rosinante, însoțitorul lui Don Quijote. În dialogul-monolog cu măgarul Viskonti„eroul“ atinge ușor și unele teme care țin de natura esteticului, a eticului sau din sfera religiei, fără ca prin aceasta romanul să devină unul filozofic. Din contră, autorul subsumează toate aceste elemente povestirii (avem de-a face cu un micro-roman, în jur de 130 de pagini, scris pe măsura publicului larg) și chiar dacă personajul principal caută să le rezolve într-un fel, temele sunt de fapt deschise. Tocmai această deschidere, ca o fereastră, invită cititorul să intre în lumea descrisă, să fie părtaș, dar să citească în mod critic, și să continue povestea în felul său acolo unde cartea o închide.
Dealul – fragment
În acele zile m-am întors către oameni
Și am privit cărările întunecate de nisip, nici acum nu pot să cred.
Stjepan Gulin
MUSCA A ATERIZAT pe un cârlionț din părul lui Iisus, apoi s-a mutat brusc pe un poster cu echipa Haiduc pornind să urce pe coasta unui jucător cu privirea pierdută în viitor. Apoi a zburat din nou și s-a lovit de câteva ori de geamul de la fereastra încă închisă căutând o ieșire din camera în care stau și aștept ca omul pe care l-am trezit din somnul de după-amiază să-mi noteze codul numeric din actul de identitate, numele și prenumele, numărul de telefon. Asta e procedura, mi-a explicat în timp ce căuta cheile de la adăpost într-un dulăpior ale cărui ușițe erau blocate fără tăgadă de un șir de mătănii. Mi-a spus că la primul drum mă va însoți unul dintre colegii lui, dar de abia la lăsatul serii, când soarele e la apus iar oamenii ceva mai liberi.
Asta e tot, după ce mi-a transmis că sunt liber eram deja pe stradă, într-o primă zi de iunie, când asfaltul se topește și zăpușeala te lovește ca un avertisment în creștetul capului. Am căutat un loc umbrit și imediat am hotărât să rămân în apropierea Asociației pompierilor voluntari din Javorna, locul pe care tocmai îl părăsisem gândindu-mă la libertatea care se ivește în ceas de amiază, aici, în această așezare minusculă de la capătul câtorva lumi și de la capătul unui șir de secole înghesuite împreună într-o singură amiază.
Nu am întrebat nimic, de abia mi-am îngânat numele, fie ce-o fi, m-am gândit. Numai cu această tăcere ucigătoare nu știu ce voi face, cu această muțenie pe care disprețul și oboseala mea față de oameni au născut-o în chinuri. N-am mai putut să îi suport, am început să simt cum îmi jupoaie carnea de pe brațe, cum mă mănâcă de viu cu trăncăneala și întrebările lor necontenite. M-au împresurat, căutau ceva ce nu le aparținea sau ceva ce nu le puteam da. Toți până la unul erau, în corpurile lor slăbite, mari artiști, scriitori, jurnaliști marcanți, personaje de vază din politică și seducători sclipitori de estradă. Toți descoperiseră taina vieții, a fericirii și a succesului. Ce nevoie mai aveau de mine? Ce nevoie mai aveau la urma urmelor de toate aceste expoziții și cărți scrise chinuit pe care mi le puneau apoi pe masă, să le fac carieră, să îi bag la televizor, în fața camerei de filmat care datorită lor moare de plictiseală. De cine aveau ei nevoie în afară de ei înșiși, în timp ce-mi comandau tot felul de torturi speciale și buchete de flori pentru lansările lor de carte sau deschiderile de expoziții? Înfumurarea aceasta, umană, dar totuși groaznică, cu care abundau în jurul meu mi-a devenit insuportabilă.
Pe faleză se uscau plase de pește întinse iar la capetele lor cârpeau, într-o imagine neverosimilă, un bătrân și un băiețel. Din cofetăria în peretele căreia era zidit un frigider imens zvâcnea un ritm bolnav de muzică electronică, iar în ușă stătea, sever și maniacal, un bărbat în cămașă albă, aruncând o privire la fel de severă trecătorilor dar și celor doi inși, de asemenea în cămăși albe, care ștergeau mesele și udau florile de pe terasă. Pe rondurile de beton din jurul palmierilor stătea câte un turist cu rucsac în spate, uite unul cu cască de biciclist cum ține un ipadpe genunchii strânși și scrie ceva. E complet absorbit iar ecranul i-a mâncat jumătate din tors, i-au mai rămas doar mâinile de la cot în jos și ceva din picioarele încălțate în niște teneși robuști.
În magazinul din apropiere am cumpărat două cutii de bere, o jumătate de pâine, douăzeci de grame de mortadelă, două roșii și puțină sare, dacă tot aștept, iau aici prânzul. De sare oricum voi avea nevoie acolo sus, bănuiesc că mă va lămuri cineva cum stă treaba cu alimentele, cu apa, probabil există o soluție.
De aici, de pe faleză, adăpostul nu se vede, există el într-adevăr și în ce parte a insulei se află, ce voi vedea aici în următoarele trei luni de zile, iată câteva dintre lucrurile care îmi vor rămâne încă o vreme ascunse, cel puțin câteva ore până când unul dintre pompierii locali, așa cum am fost înștiințat, va deveni disponibil.
Am tăiat pâinea pe genunchi folosind cuțitul cu care vânam caracatițe pe când încă mai mergeam în vacanță și pe care am hotărât să-l iau în această aventură neclară, apoi am așezat în ea două felii de mortadelă al căror miros ascuțit aproape că a retezat palmierul sub care stau. Am feliat roșiile pe hârtia unsuroasă, le-am sărat abundent și pentru o clipă m-am căit: oare ce mă așteaptă pe drumul acesta înspre adăpost, există acolo apă, n-o să dau cumva de necaz chiar din prima noapte datorită acestui exces de sare?
Este sarea aceasta doar frica de singurătatea pe care mi-o doresc atât de mult? Frica de a înnopta în sălbăticie, frica de toate acele fojgăieli și sunete ale mișcării pe care le-am uitat, fâlfâitul și pașii nocturni, sunetele morții și ale nașterii departe de oameni și de momentele lor de eliberare într-o mică așezare de la mare pe care, dacă totul iese cum trebuie, în vara aceasta o voi ocroti de incendii.
A bea o bere într-o amiază încinsă ca aceasta nu înseamnă nimic, a o bea la repezeală și pe a doua înseamnă a uita de tăcerea la care mă deprind și pe care o admir în ultimii doi ani, înseamnă a vorbi cu tânărul care mă conduce pe o potecă bătută de pământ la capătul așezării, îmi arată schitul unde vara vin câțiva preoți și fac ședințe de reînnoire, spune el.
Se referă la reînnoiri spirituale? Da, la asta se referă, vin și străini la schit, nu știu limba dar stau acolo și se roagă, iar apoi e destul de muncă pe faleză, prin cafenele. El e chelner, tatăl lui are diabet, are o soră mai mare care nu s-a căsătorit, dar are prieten, au chiar și același nume de familie, dar să știi, nu sunt rude.
În spatele schitului, în spatele cimitirului, în spatele unei livezi cu măslini, se află garajul Asociației pompierilor, în el e un camion Manvechi și lustruit, tot felul de echipamente, stingătoare de incendii și pompe manuale, în fața garajului e un morman mare de nisip, aproape un delușor, iar în spatele lui carcasele a două landrovere, fără roți, fără uși, cu geamurile sparte, dar neobișnuit de curate. Pe unul dintre ele văd o placă de alamă pe care e gravat cu litere de tipar: JAVORNA – VELEBIT[1]. UNITATEA 112.
– Pradă de război? îl întreb
– Da’ de unde, tata mi le-a adus, nu s-a îndurat să le lase acolo sus. Mă refer la Velebit. Dar ce-au pătimit și ce s-a întâmplat cu ele, nu știu, e vorba că s-au plimbat ai noștri cu ele pe când erau sus, dar unu’ zice că s-au plimbat, altul că nu. Tata îmi spune că da, unchiul că nu. Fii deștept, chestia asta a fost oricum de mult, mașinile stau aici, turiștii se mai trag uneori în poză cu ele. Nu vezi că le lipsesc tot felul de piese, într-o noapte cineva a scos tot cadranul și l-a luat cu el, poate pentru vreo freză mecanică, cine știe.
Dintr-un dulăpior Dino a scos o gentuță verde în care se aflau niște telefoane Motorola pe satelit.
– Iar a șutit careva bateriile, poate aștia de se duc la porci, ducă-se-n cariciu’ meu, acuma stăm din nou pe loc, nu poți merge sus fără motorole. Gata, ce să mai, îți lași lucrurile aici, înnoptezi la noi, și mâine îți facem din nou bagajele în liniște. Hai, înapoi acu’.
– Eu aș rămâne, ia tu mâine bateriile, dacă numai despre asta e vorba.
– Și ce să faci aici singur, dumnezeule?
– O să fiu singur trei luni de zile, ce are a face o zi în plus?
– Ai dreptate, ești dus cu pluta. Se vede.
– Hei Dino, despre ce porci ziceai?
– De mistreți, e insula plină de ei.
În spatele garajului se afla o clădire lungă și îngustă cu câteva paturi de campanie, o cabină de duș și un aparat de radio vechi și simpatic, pe care nu am încercat să îl pornesc, o grămadă de ziare vechi de care n-am vrut să mă ating și un recipient mare de sticlă cu dop de plută. În el, în lumina de amiază târzie, sclipea o licoare de culoarea mierii în care cineva îndesase câteva crenguțe. Am scos dopul, mirosea a ierburi și smochine, nu am vrut să gust.
Dormitoarele la comun sunt triste, mereu într-un război oarecare, în pregătire pentru alarma din zorii zilei, în neliniște, într-un somn de coșmar, cufundate în sentimentul stranietății. Camerele de hotel înspăimântă în felul lor propriu, cel mai adesea prin despuierea lor de uman, mai precis prin imitația sentimentului de acasă. Priveam adesea la tablourile din camerele de hotel, acuarele sau tempera, întrebându-mă cui folosesc de fapt aceste culise scabioase, pe cine ar putea ele să îngrijească, cui să țină de cald în fața golului care se cască când se închide ușa camerei de hotel și care mușcă din inimă precum o veste extrem de dureroasă. Dormitorul acesta comun îmi amintea de cele două cazarme militare ale mele, de singurul hostel în care am dormit vreodată după ce pe strada principală a unui orășel de câmpie, într-o engleză chinuită, mi-au oferit serviciile două prostituate din cine știe ce țară democratică est-europeană.
M-am speriat și m-am scârbit, le-am alungat. Scuipau în urma mea.
Clădirea aceasta lunguiață dar scundă era curată și îngrijită, podeaua de beton era măturată, zidurile albe, pe alocuri mușcate de igrasie, cu un bec în mijlocul tavanului, paturile rânduite, fără așternuturi, dar cu saltelele ridicate în sus, ca să se aerisească și să se usuce de umiditate chiar acum la început de vară, de noapte de vară, să stea aici precum niște plăci funerare ridicate între care voi adormi și mă voi trezi.
Nu voiam să fac nimic, să ating nimic, îmi doream să rămân în coconul meu puhav, neatins și nemișcat. Și totuși, în același timp, îmi doream să sfâșii de pe mine această cămașă grea a delăsării și a decompunerii lente. Îmi doream să mă schimb, să încep, astfel că am așezat salteaua pe un pat de lângă fereastră, am dat drumul la radio, am găsit Programul Trei, m-am întins pe patul scund de campanie și am început să frunzăresc ziare vechi, unele chiar mai bine de doi ani. Cu timpul tot ce e în ziare moare, știrile încetează a mai fi știri, cei care s-au căsătorit acum divorțează, ultimele modele de automobile se vând deja prin târgurile de vechituri, subiectele de economie devin subiecte de cronică neagră și tot acest ceva tipărit nu merită nici măcar un minut din atenția sau viața cuiva. Mai puțin pagina de anunțuri mortuare.
În forma lor incredibilă, în numai câteva cuvinte, cu o singură poză și cu lista celor câțiva îndurerați anunțurile prezervă în același timp și dragostea și viața și moartea. Citesc cum după o boală scurtă și grea a murit un economist cu studii, cum îi deplâng dispariția Buba, Bobo, Ogi, Grozda și Stanislav. Dar mai mult decât orice, îi plâng pe oamenii foarte bătrâni de prin sate, pe cei care în viață s-au fotografiat doar pentru actul de identitate unde stau extrem de serioși și speriați precum amerindienii care se tem că fotografia le va răpi o părticică din suflet. În porturile lor de odinioară, sub marame, de sub pălăriile lor vechi, aceste chipuri mă însoțesc în această veșnicie a mea de trei luni de zile.
Pentru că însușirea de bază a veșniciei este de fapt necunoscutul.
Am găsit un fel de ceașcă iar acum beau din rachiul îmbibat cu crenguțe misterioase și aștept dimineața, aștept pe cineva care ar putea să vină și să-mi spună că ceea ce fac eu are noimă, dar aud numai șoarecii și gângăniile cum trec peste mormanul de nisip, cum sub picioarele lor nisipul se decojește și cade, cum acești vecini ai mei de noapte se devorează între ei iar undeva rage un măgar, cum sunetul puternic al răgetului se răsfrânge de pământ și escaladează dealul pe care voi urca și eu mâine și de pe care, cel puțin așa sper, voi coborî gol, fără acea muțenie grea și stătută care în afară îmi înnoadă membrele, iar pe dinăuntru îmi prinde gândurile-n chingi.
***
S-A LUMINAT DE ZIUĂ și acum văd mai clar unde mă aflu, am încercuit garajul de câteva ori, m-am urcat pe poteca care șerpuiește prin livada cu măslini până la o movilă de pământ de pe care am putut să văd jumătatea de nord a Javornei, faleza ei mlădiindu-se și dispărând, micul port cu bărcile ancorate, un combi care aduce ziarele la chioșc, un localnic pescar stând în fața magazinului, în fața unuia dintre palmieri și-a expus vânatul de azi-noapte. De la depărtarea asta cele două lădițe albe de polistiren par goale. Am coborât și m-am așezat în fața garajului, sunt pregătit, îmbăiat, cu bagajele făcute, puțin încordat, privesc cum la marginea mormanului de nisip se târăște un ophisaur[2], e aproape negru, gras, mai lung de un metru, mișcă pietricelele cu capul lui bont și se retrage lent în desiș. M-a învăluit o stare de disconfort, tocmai ce aruncam după el cu piatra când am auzit niște voci venind din partea cealaltă a garajului, dinspre câmp. Două glasuri omenești și un fel de zăngănit, o fornăială. M-am ridicat și în fața mea a apărut Dino împreună cu un bărbat în vârstă care mâna un măgar încărcat, cenușiu deschis, neobișnuit de înalt, cu încărcătura împachetată în folia unei aripi de cort, iar coada legată cu frânghie.
– Bună dimineața, ai reușit să dormi ceva aicila noi, în periferie?Eu sunt Stanko iar asta e cea mai importantă creatură de pe fața pământului pentru tine în următoarele trei luni de zile, cărăuș cu C mare.
Am întins mâna și m-am topit în ochiul mare de un cenușiu închis al măgarului care mă privea calm, fără să clipească. Pe Stanko l-am privit numai în trecere, era un om cam la șaptezeci de ani, sprinten, plin de vitalitate, mâna pe care mi-a întins-o era fermă și puternică, mână de om care nu ezită. Stanko este secretarul Asociației pompierilor și a căzut în sarcina lui să mă echipeze pentru șederea mea în adăpost. Ieri Dino, mânat de intenții bune, m-a grăbit puțin, azi și-au adus aminte amândoi unde merg eu și în ce scop. Au încărcat măgarul într-un mod aproape inuman, i-au legat coada să nu se prindă prin mărăcini și, după cum mi-a spus Dino, să nu plesnească pe careva pe față, în unele locuri poteca spre vârful dealului e îngustă și abruptă, trebuie să te ții bine, să ai grijă.
– Așa, începe Stanko, aici pe măgar ți-am pus d’ale gurii, ceva scule și un panou solar să ai și tu puțin curent pentru telefonul mobil, pentru laptop…
– N-am laptop.
– Bine, mă rog, aici e panoul și acumulatorul, le montăm când ajungem sus, adăpostul e curat, am fost noi acolo sus acum câteva săptămâni, rezervorul de apă e plin, ai lucrurile de bază. Iar de restul te descurci sau dacă nu, sună și noi îți pregătim ce trebuie, iar tu cobori să le iei.
– Bineînțeles, nici nu e departe.
– Nu e, o oră și jumate de mers pe jos.
Într-una din genți Dino mi-a îndesat un telefon, o motorolă, am început să simt o nervozitate ușoară în stomac, un fel de curent care-mi străbate prin mușchi.
– Hai să mergem, zise Stanko și întoarseră măgarul.
Dino și cu mine pornirăm după ei în tăcere, eu deja răsuflam din greu, în mine se învolbura toată această mâhnire și nemișcare, toată această lene a mea, anii din urmă pe care i-am petrecut pe scaunul de la servici sau prin cafenele. Ceva din toată această nenorocire voia să-mi iasă afară pe gât, pe buze, să se împrăștie trosnind peste mărăcini și greieri, să iasă din mine odată pentru totdeauna. Mă dureau picioarele, mă durea spatele, dar mai mult decât orice mă apăsa și mă sufoca acel spasm, un nod în piept care tocmai trebuia desfăcut. Eu am venit aici, pe deal, și pentru a învăța să respir. De regulă un om care disprețuiește nu poate să respire adânc. Am venit să schimb acest lucru.
Traducere și prezentare de Adrian Oproiu
[1]Velebit, masiv muntos reprezentând partea centrală a Alpilor Dinarici, paralel cu țărmul Mării Adriatice, cu o lungime de 145 km, și cu cel mai înalt vârf de 1757 de metri.
[2]Șopârla de sticlă europeană (Ophisaurus apodus), în croată blavor; este cea mai mare specie de șopârle din familia Anguidae dar și una din cele mai mari șopârle fără picioare care există pe glob. (n. trad.)
