Ivana Olujić: Stručna literatura za život

FOTO @Ioan Luca-Frana

 

Stručna literatura za život

Stigli smo i do trećega broja časopisa Verso. Kad smo prije nešto više od godinu dana, u veljači 2020., objavljivali prvi broj, već je bilo sasvim izgledno da epidemija korona-virusa koja je harala Azijom, a potom jednu po jednu zahvaćala europske zemlje, neće mimoići ni Hrvatsku. Iako je situacija s kojom smo se suočavali bila nova i nepoznata, vjerojatno smo u tom trenutku još uvijek gledali prilično optimistično. Nismo računali da ćemo u drugom broju imati uvodnik Cosmina Perțe Književnost u doba korone. Da ćemo morati sasvim izostaviti izvješća o kazališnim predstavama, koncertima i izložbama jer ih gotovo i neće biti. Da ćemo intervjue umjesto uz kavu i stisak ruke raditi pred ekranom. I mogla bih reći da nas ništa na to nije moglo pripremiti. Ništa u našim životima. Ništa u našem iskustvu.

Ali postoje li tuđa iskustva koja bi nas mogla pripremiti na sve što se zbiva u posljednjih godinu dana, i na ono što će tek doći? Nije li književnost zapravo jedna takva zbirka, zbirka priča, iskustava zajednice (čak i ako su samo zamišljena)? Mnogi su se, dakle, s razlogom sjetili Camusove Kuge ili Pekićeva Besnila. Iskopani su Ghicini[1] opisi kuge iz doba Caragee. Fabrijev opis kolere u Rijeci. I suvremeni su književnici reagirali brzo. Florina Ilis[2] objavila je zbirku kratkih priča Sva lica pandemije, a knjiga za djecu Silvestru i veliki diktator Luciana Dana Teodorovicia[3], u kojoj jedan mačak spašava svijet lukavstvom savladavši virus, već je i prevedena na njemački. Orhan Pamuk, koji već neko vrijeme radi na velikom romanu o posljednjoj epidemiji kuge u Osmanskome Carstvu, objavio je u New York Timesu na početku pandemije veliki tekst Čemu nas mogu naučiti veliki romani o pandemiji (What the Great Pandemic Novels Teach Us[4]). Veliki pisac spominje Manzonijeve Zaručnike i Defoeov Dnevnik kugine godine – i u njima pronalazi našu stvarnost. Pronalazi poricanje opasnosti, nepridržavanje mjera, gnjev prema nebesima i prema vjerskim institucijama, širenje glasina i dezinformacija, traženje porijekla bolesti negdje daleko na istoku, strah od stranaca, optužbe za namjerno širenje bolesti, spremnost na linč… Pamuk svoj članak zaključuje riječima o solidarnosti i poniznosti koje moramo prigrliti „da bi se svijet mogao izdići nakon ove epidemije“.

Solidarnost je jedna od riječi koje su obilježile 2020. godinu. Možda ćemo je mi u Hrvatskoj čak i više nego s pandemijom povezati s nizom potresa koji su najprije pogodili Zagreb, u ožujku, a zatim razorili Sisačko-moslavačku županiju u prosincu (uz naknadne udare koji još uvijek traju, budeći povremeno čak i nas u Zagrebu), ali to je riječ koja nas prati i u pozivima na poštivanje mjera, i u stidljivim komentarima gospodarske krize koja se ispreplela sa zdravstvenom. A nasuprot očitim iskazima solidarnosti (susjedi koji opskrbljuju namirnicama one koji zbog svojih godina ili svojega zdravlja ne mogu u dućane i na tržnice, ljudi koji odvajaju od skromnih plaća za one pogođene potresom ili odlaze pružiti pomoć u radu) stoje očiti iskazi sebičnosti. Nasuprot ljubavi među ljudima – puka pragmatičnost. Ili možda ne baš tako oštro i crno-bijelo? Postoji između poprilična siva zona. I ako posegnemo u književnost – tu svojevrsnu stručnu literaturu o životu, naći ćemo, čak i u knjigama kojima zaraza ili epidemija nije glavna tema, niz trenutaka koje prepoznajemo i u svojoj okolici, i u svojemu vremenu. Vječni Caragiale sažima cijelu jednu sivu zonu u jednu rečenicu. U kratkom prizoru iz crtice Kir Ianulea, kapetan broda zabrinutost zbog moguće kolere na brodu izražava riječima: „Oče, ako je kolera, propadoh; četrdeset dana neću smjeti u luku, pokvarit će mi se roba i ostat ću na cesti!“ I u tih nekoliko riječi spoznajemo kako smrt nije jedino što bolest može donijeti, i ako smo se u prvi tren i nasmijali kapetanu, uslijedilo je vrlo brzo razumijevanje, jer ekonomska propast također nije zanemariva posljedica.

Na početku zdravstvene krize, dok smo gledali stravične slike iz Italije, suočavali smo se, međutim, s težim etičkim pitanjem: tko treba imati prednost u liječenju. Pitanje se postavilo jednako u siromašnim i u bogatim zemljama. Hladna ljudska logika odrezala je vrlo brzo: kad dođe trenutak izbora, stariji od … godina ti su koji svoju bolničku postelju trebaju prepustiti drugima, mlađima. Utren oka našli smo se u Londonovu Zakonu života: pleme odlazi, ostavljajući starca – da je njegova unuka manje gledala mladoga ratnika i skupila koji suharak više, njegova bi vatra, jedino oružje u borbi s vukovima koji ga napadaju, potrajala duže. U Zmaju Hortensije Papadat-Bengescu: obitelj dopušta da tijelo kćeri koja je umrla od zarazne bolesti bude bačeno iz vlaka – strah je jači od ljubavi. U Raosovim Prosjacima i sinovima: ne vukojarac, sinovi glađu umoriše roditelje da bi sami preživjeli… A kad se kasnije ti preživjeli osvrnu oko sebe – između njih i smrti neće stajati nitko.

Kad je početak distribucije cjepiva donio zraku optimizma, ili vrlo brzo nakon toga, izbio je (koje olakšanje – ne samo kod nas, nego u brojnim europskim državama!) niz skandala s primanjem „viška“ cjepiva preko reda. Ako se ideja o žrtvovanju staraca mogla shvatiti kao stavljanje opstanka društva ispred interesa pojedinca, afere s cjepivom pokazuju da se sebični gen ne da tako lako. A obje su situacije dokaz koliko pandemija iz nas, civiliziranih, izvlači primitivne instinkte i kako je mali korak do nekih situacija koje smo još jučer bili spremni nazvati dalekom prošlošću, smatrati prevladanima, tuđima i dalekima. I koje prepoznajemo u književnim djelima. Možemo li se onda okrenuti književnosti da bacimo pogled i u postpandemijsku budućnost?

[1] Ion Ghica (1816.-1897.), rumunjski političar i matematičar. U književnosti poznat zbog svoje korespondencije i memoarskih zapisa.

[2] Florina Ilis (r. 1968.), rumunjska književnica, autorica više romana. Dječji križarski rat preveden je na srpski, španjolski, hebrejski itd.

[3] Lucian Dan Teodorovici (r. 1975.) rumunjski književnik, preveden kod nas u antologiji Nabokov u Brašovu i u časopisima. Roman Matei Brunul preveden na engleski, poljski, francuski itd.

[4] New York Times, 23. travnja 2020., https://www.nytimes.com/2020/04/23/opinion/sunday/coronavirus-orhan-pamuk.html; http://www.prometej.ba/clanak/prijevodi/orhan-pamuk-cemu-nas-mogu-nauciti-romani-o-velikim-pandemijama-4381

Literatura de specialitate despre viață

Am ajuns și la al treilea număr al revistei Verso. Când am publicat primul număr cu un an și ceva în urmă, în februarie 2020, era deja plauzibil că pandemia de coronavirus care bântuia prin Asia şi care după aceea avea să cuprindă țările europene una câte una, nu va ocoli nici Croația. Cu toate că situația cu care ne confruntam era nouă și necunoscută, probabil că în acel moment priveam spre viitor destul de optimist. Nu ne așteptam să avem în al doilea număr editorialul lui Cosmin Perța Literatura în vremea Covidului și nici că vom fi nevoiți să omitem complet anunțurile despre spectacole de teatru, concerte și expoziții fiindcă aproape niciun eveniment nu va mai avea loc. Nu ne așteptam ca interviurile – în loc să fie date la o cafea și să se termine cu o strângere de mână – să fie luate în fața ecranului. Și aș putea spune că nu a existat nimic care ar fi putut să ne pregătească pentru așa ceva. Nimic din viețile noastre. Nimic din experiența noastră.

Dar există oare experiențe ale altora care ar fi putut să ne pregătească pentru tot ceea ce ni se întâmplă în ultimul an și pentru ceea ce va urma? Nu este literatura, de fapt, o astfel de colecție, o culegere de povești, o colecție de experiențe ale comunității (chiar dacă sunt doar un rod al imaginației)? Prin urmare, mulți și-au amintit, și nu fără un motiv întemeiat, de Ciuma lui Camus sau de Rabia lui Pekić[1]. S-au scos la lumină descrierile ciumei lui Caragea din scrisorile lui Ion Ghica. Descrierea holerei din Rijeka a lui Fabrio[2]. Scriitorii contemporani  au reacționat şi ei rapid. Florina Ilis a publicat un volum de proză scurtă, Pandemia veselă și tristă, iar cartea pentru copii Silvestru și marele dictator a lui Lucian Dan Teodorovici, în care un motan salvează lumea învingând virusul prin șiretenie, a fost deja tradusă în limba germană. Orhan Pamuk, care de ceva timp lucrează la un mare roman despre ultima epidemie de ciumă din Imperiul Otoman, a publicat în New York Times la începutul pandemiei un text lung intitulat Lecția marilor romane despre pandemie (What the Great Pandemic Novels Teach Us[3]). Marele scriitor menționează Logodnicii lui Manzoni și Jurnalul din anul ciumei al lui Defoe – și în ele regăsește realitatea noastră. Regăsește negarea pericolului, nerespectarea măsurilor, furia împotriva cerului și împotriva instituțiilor religioase, răspândirea zvonurilor și a informațiilor false, căutarea obârșiei epidemiei pe meleagurile îndepărtate ale Orientului, acuzele de răspândire intenționată a epidemiei, oamenii gata să linșeze… Pamuk îşi încheie articolul cu cuvinte despre solidaritate și umilință, concepte care trebuie îmbrățișate „pentru ca după pandemie să se nască o lume mai bună“.

Solidaritate este unul dintre cuvintele care au marcat anul 2020. Noi, în Croația, legăm acest cuvânt nu atât de pandemie, cât poate mai degrabă de o serie de cutremure care au afectat Zagrebul în martie, iar după aceea, în decembrie, de cutremurele care au distrus județul Sisak-Moslavina (cu replicile lor care durează încă, trezindu-ne chiar și pe noi, cei din Zagreb), dar acest cuvânt ne este prezent și în apelurile la respectarea măsurilor antiepidemice și în comentariile timide despre criza economică care s-a suprapus peste cea sanitară. Iar la polul opus al manifestărilor evidente de solidaritate (vecini care îi aprovizionează cu alimente pe cei care, din cauza vârstei sau a stării lor de sănătate, nu se încumetă să meargă la magazine sau la piață, oameni care donează din salariile lor modeste pentru cei afectați de cutremure sau care se duc să dea o mână de ajutor) se regăsesc manifestările evidente de egoism. La polul opus al dragostei de semeni – pragmatismul sec. Sau poate nu e chiar așa de clar și alb-negru? Există și o zonă gri destul de mare. Și dacă apelăm la literatura artistică – care este un fel de literatură de specialitate despre viață – vom găsi, chiar și în cărțile în care molima sau epidemia nu sunt tema principală, o serie de momente pe care le recunoaștem și în jurul nostru, în timpul nostru. Eternul Caragiale comprimă toată această zonă gri într-o singură propoziție. Într-o scurtă scenă din povestirea Kir Ianulea, căpitanul navei își exprimă îngrijorarea pentru posibila holeră de pe vas prin cuvintele: „Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa și rămâi sărac pe drumuri!“ În aceste câteva cuvinte aflăm că moartea nu e singura nenorocire pe care o poate aduce boala și, chiar dacă râdem în primul moment de căpitan, foarte repede înțelegem temerile lui, fiindcă ruinarea economică nu este, de asemenea, o consecință neglijabilă.

La începutul crizei sanitare, în timp ce ne uitam la imaginile înfricoșătoare din Italia, ne-am confruntat însă cu o întrebare etică și mai grea: cine trebuie să aibă prioritate în tratamentul medical? Întrebarea s-a pus atât în țările sărace, cât și în cele bogate. Logica umană rece a tăiat în carne vie: în momentul în care va trebui să se aleagă, cei care au peste X ani vor trebui să cedeze patul lor din spital celor mai tineri. Într-o clipită ne-am trezit în Legea vieții a lui Jack London: tribul pleacă, lăsându-l pe bătrân – dacă nepoata lui s-ar fi uitat mai puţin la tânărul războinic şi ar fi adunat mai multe crengi uscate, focul, singura lui armă în lupta cu lupii care-l atacau, nu s-ar fi stins așa de repede. În Balaurul Hortensiei Papadat-Bengescu: familia acceptă ca trupul fiicei care a murit de o boală molipsitoare să fie aruncat din tren – frica este mai puternică decât iubirea. În Cerșetorii și fiii lor, romanul lui Ivan Raos[4]: nu Căpcăunul, ci fiii îi omorâseră prin înfometare pe părinții lor ca să supraviețuiască ei înșiși… Dar când mai târziu supraviețuitorii se vor uita în jur, între ei și moarte nu va mai sta nimeni.

După ce începerea distribuirii vaccinului a adus o rază de optimism, la foarte scurt timp după aceea, au izbucnit o serie de scandaluri (ce ușurare – nu numai la noi, ci și în numeroase alte state europene!) legate de administrarea „surplusului” de vaccin privilegiaților. Dacă ideea sacrificării bătrânilor putea fi interpretată în sensul de a pune supraviețuirea societății înaintea interesului individual, scandalurile legate de vaccin arată că gena egoistă nu se lasă cu una, cu două. Și ambele situații sunt o dovadă a măsurii în care pandemia scoate din noi, cei civilizați, instinctele primitive și cât de mic este pasul care ne desparte de unele situații pe care până nu demult eram gata să le declarăm depășite, străine și îndepărtate. Și pe care le recunoaștem tot timpul în operele literare. Așadar, ne putem întoarce la literatură ca să aruncăm o privire și în viitorul postpandemic?

[1] Borislav Pekić (1930-1992), scriitor sârb. În romanul Rabia imaginează o epidemie provocată de un virus al rabiei care a suferit o mutație.

[2] Nedjeljko Fabrio (1937-2018), scriitor croat. Cele mai cunoscute opere ale lui, Exersarea vieții și Părul Berenicei, compun așa-numita Duologie adriatică.

[3] New York Times, 23. travnja 2020., https://www.nytimes.com/2020/04/23/opinion/sunday/coronavirus-orhan-pamuk.html; https://dilemaveche.ro/sectiune/regimul-artelor-si-munitiilor/articol/lectia-marilor-romane-despre-epidemie

[4] Ivan Raos (1921-1987), scriitor croat. Cel mai cunoscut roman al său, Cerșetorii și fiii lor, a fost ecranizat într-un serial foarte cunoscut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.