La ultimul recensământ, cel din 2011, România a avut puțin peste 20 milioane de locuitori, dintre care în jur de 5.400, adică mai puțin de 0,03%, croați. Astăzi probabil sunt și mai puțini. Numărul croaților din România este, așadar, de câteva ori mai mic decât numărul celor din Germania, din Statele Unite sau din unele țări ale Americii de Sud. Ponderea lor în numărul total de locuitori este mult mai mică decât, de exemplu, în Slovenia. Totuși, în România, croații sunt recunoscuți ca una dintre minoritățile naționale și ca atare beneficiază de anumite drepturi culturale și politice precum dreptul la educație în limba proprie (parțial) și dreptul la un reprezentant în Parlamentul României.
Numărul lor ar fi probabil neglijabil dacă locuitorii croați n-ar fi relativ concentrați în două județe vecine: Caraș-Severin (cca 5100) și Timiș (cca 250). În aceste două județe sunt stabilite trei grupuri diferite de locuitori care își asumă identitatea croată, iar în afară de ei se mai menționează și o comunitate croată în Sulina, în Delta Dunării, astăzi complet asimilată.
Aşadar, croații din România trăiesc astăzi în partea de sud-vest a României, în Banat, teritoriu care secole la rând a fost sub diferite stăpâniri și în care au avut loc modificări de hotare: în Evul Mediu, Banatul făcea parte din Regatul Ungariei și Croației, începând cu secolul al XVI-lea a devenit pașalâc turcesc, odată cu retragerea treptată a otomanilor din Peninsula Balcanică a ajuns sub dominația Habsburgilor (în 1716 Timișoara a fost cucerită de armata habsburgică), mai întâi ca o regiune separată, pentru ca ulterior, prin reorganizarea internă a Monarhiei, partea de sud să fie anexată Graniței Militare[1] (1751), în timp ce partea de nord a aparținut ceva mai târziu Ungariei (1778-79), iar după Primul Război Mondial, prin tratatul de la Trianon (1920), Banatul a fost împărțit între România (partea mai mare), Serbia și Ungaria. Actuala situație din Banat, variată din punct de vedere etnic, cultural, religios și lingvistic, este o consecință și o reflectare a acestor împrejurări istorice. De asemenea, în această imagine complicată, similară unui mozaic, sunt greu de urmărit căile unor comunități, mai ales cele ale comunităților cu o tradiție mai îndelungată pe aceste meleaguri. Cert este că schimbările menționate i-au afectat și pe membrii comunităților croate, fie din cauză că pur și simplu au fost siliți să le accepte, fie că ei au fost printre aducătorii acestor schimbări.
Croații din Checea și din Cenei
În sud-vestul României, nu departe de Jimbolia, în apropierea frontierei cu Serbia, se află satele Checea și Cenei. Astăzi, în aceste localități aproape că nici nu mai există populație croată – la recensământul din 2011 au fost înregistrați doar 4 croați în Cenei (din cca 2.500 de locuitori), 30 în Checea (din ceva mai puțin de două mii de locuitori), iar acest număr este astăzi probabil și mai mic.[2] De asemenea, în Timișoara sunt stabiliți în jur de o sută de croați; printre ei se află în mod cert și cei de origine din aceste sate, dar cu siguranță dispersarea în orașele mari nu contribuie la păstrarea tradiției și identității.
Spre deosebire de celelalte localități care vor fi menționate aici, momentul colonizării este cunoscut cu precizie pentru aceste două sate. Croații s-au stabilit în Checea în 1801 după ce Episcopia Zagrebului a primit domeniul Billed din Banat ca recompensă pentru pământurile din microregiunea Pokuplje expropriate în scopul anexării lor la Granița Militară. În acest val al migrației, vorbitori ai dialectului kajkavian[3] s-au stabilit și în Boca, Clari și Nezeni, localități aflate astăzi în Voivodina, Serbia. Chiar și Checea, mai precis partea ei numită Checea Croată, a aparținut inițial Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (denumit ulterior Iugoslavia) după Primul Război Mondial, dar prin corectarea graniței în 1924 satul a trecut în componenţa României.
În Cenei s-au stabilit în 1820 șaptesprezece familii din Brinje (regiunea Gorski kotar), aducând cu ei graiul lor čakavian. Această migrație a fost, de asemenea, legată de reorganizarea Graniței Militare.
Croații din Recaș
Recașul este un oraș mic, situat la est de Timișoara. Croații care locuiesc acolo se numesc șoacăți și graiul lor aparține dialectului štokavian. Astfel, în județul Timiș sunt (sau au fost) prezente toate cele trei dialecte croate. Șoacății s-au stabilit în Recaș probabil la mijlocul secolului al XVII-lea, iar la trecerea din secolul al XVIII-lea în secolul al XIX-lea au ajuns aici și tăietori de lemne originari din Gorski kotar, care s-au contopit cu șoacății. Cu toate că până la cel de-al Doilea Război Mondial aceștia au menţinut legăturile cu conaționalii din Croația și din afara ei cu intenția de a-şi păstra identitatea croată, la recensământul din 2002 în Recaş s-au declarat croați în jur de 120 de locuitori, pe când în 2011 s-au declarat doar 76, iar numărul celor a căror limbă maternă este croata a fost și mai mic. În afară de graiul lor, štokavian-ikavian, ei mai păstrează încă și unele tradiții specifice legate de sărbători.
Croații carașoveni
Croații carașoveni sunt cel mai vechi, cel mai compact și cel mai bine conservat grup al croaților de pe teritoriul României. Datorită numărului absolut (în total în jur de 5100 în județ), dar și datorită ponderii lor în numărul total al locuitorilor din satele în care trăiesc, aceștia sunt mult mai avantajați decât croații din Cenei, din Checea sau din Recaș. Sunt stabiliți, cu precădere, în șapte sate din județul Caraș-Severin: Carașova, Nermet, Iabalcea (comuna Carașova), Lupac, Clocotici, Vodnic și Rafnic (comuna Lupac).[1] În toate aceste sate ei sunt majoritari – reprezintă cel puțin 75% din locuitori în comuna Carașova și 86% în comuna Lupac, iar din rândul celorlaltor naționalități printre ei se află un număr semnificativ doar de români și romi. Carașova este cel mai mare dintre toate aceste sate și de la denumirea sa provine denumirea întregului grup, și anume „croații carașoveni”.
Despre originea și împrejurările migrării croaților carașoveni pe acest teriroriu nu se știe aproape nimic. Cert este faptul că erau stabiliți deja în Carașova în prima jumătate a secolului al XVI-lea, foarte probabil încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Numeroși cercetători au propus teorii cu privire la originea lor (declarându-i adesea sârbi catolici, uneori și bulgari sau cehi), bazându-se predominant pe date dialectologice, dar niciuna dintre ele nu este acceptată în întregime.
Graiurile carașovene, ca și graiul din Recaș, sunt štokaviane, dar uşor arhaice, de aceea sunt interesante din punct de vedere lingvistic. Aceste graiuri reprezintă o unitate lingvistică, dar există și distincții între ele, unele chiar surprinzătoare într-un spațiu atât de mic.
Întrucât în satele lor carașovenii reprezintă majoritatea evidentă, graiurile carașovenilor nu sunt limitate la folosirea în familie și în biserică, majoritatea membrilor altor etnii stabilite acolo învață, de asemenea, graiul local, deși carașovenii se adaptează la interlocutori și se străduiesc să vorbească „în așa fel încât să ne înțelegem”. Printre sătenii cei mai în vârstă se mai găsesc încă și unii care nici nu știu românește. Tinerii sunt însă, fără excepție, bilingvi. Copiii învață românește de regulă la grădiniță și la școală, deci în afara familiei, unde limba principală rămâne graiul local.
În această comunitate tradițională portul popular nu este complet abandonat – confecționat din pânză albă, brodat aproape în întregimecu ață neagră, el este o ținută de sărbătoare îmbrăcată cu mândrie pentru ocazii speciale cum ar fi: Sacramentul Mirului, cununia sau de ex. binecuvântarea în biserică la nunta de argint. Sunt, totuși, din ce în ce mai puțini cei care confecționează costume populare și această artă nu se mai transmite generațiilor tinere.
Pe vremuri carașovenii se ocupau în principal cu creșterea oilor, precum și cu cultivarea și vânzarea fructelor, iar unii lucrau și în mina Anina, aflată în apropiere, sau în fabricile din Reșița. Începând însă din anii 1990, din ce în ce mai des pleacă și ei la muncă în străinătate. Cetățenia croată, obținută pe baza livretelor militare ale bunicilor și străbunicilor în care acestora le era înscrisă naționalitatea croată în anii 1930, i-a ajutat să părăsească mai ușor România chiar și înainte de aderarea acesteia la Uniunea Europeană. La început veneau des în Croația, dar apoi au mers și în alte țări europene, ca muncitori în construcții. Foarte repede, totuși, situația s-a schimbat – un număr semnificativ de femei din satele carașovene au început să plece, cel mai adesea ca îngrijitoare, în primul rând la familii croate din Burgenland (Austria), unde au stabilit legături cu membrii minorității croate stabilite acolo de secole, astăzi pe cale de dispariție. Cu toate că diferențele dialectale dintre graiurile din Burgenland și cele carașovene sunt relativ mari, chiar limba este cea care i-a legat pe unii de alții – în Burgenland, unde generațiile mai vârstnice, cele care au nevoie de îngrijire sau ajutor în casă, vorbesc încă limba croată; femeile carașovene se angajează la început în familii croate și cu timpul, după ce învață și limba germană, ele acceptă să lucreze și în alte familii. Plecarea părinților la muncă în străinătate înseamnă lăsarea copiilor în grija bunicilor. Mai nou însă, familiile tinere părăsesc România împreună, stabilindu-se în alte țări. Valul depopulării care a lovit toată România nu a ocolit, deci, nici comunitățile croaților.
Graiurile, obiceiurile, istoria croaților din România au fost cercetate, printre alții, de Emil Petrovici, Pavle Ivić, Stjepan Krpan, Ivan Birta, Mihai Radan, Sanja Vulić, Castilia Manea-Grgin, Josip Lisac, dar necesitatea ca aceste cercetări să continue există încă. Luând în considerare schimbările pe care le-au adus ultimele trei decenii, această necesitate chiar devine urgentă.
[1] Militärgrenze, o fâșie a teritoriului Monarhiei Habsburgice, organizată special pentru apărarea împotriva Imperiului Otoman.
[2] Cercetarea plănuită de Catedra de Limba și Literatură Română din Zagreb în scopul actualizării acestor date a fost amânată din cauza pandemiei din 2020.
[3] Limba croată are trei dialecte, numite după pronumele interogativ „ce“: štokavian (što?), kajkavian (kaj?) și čakavian (ča?). Dialectul štokavian aparține și limbii sârbe.
