Ivan Kapec / Foto: Vesna Zednik
Au discutat / Razgovarali Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić
Traducere / Prijevod: Oana Băcanu
În vara anului 2011 a avut loc în Zagreb un proiect de muzică prin care două formații cu profil diferit – Capisconne Electro Unity din Zagreb (formație ce abordează jazz-ul electronic) și Ansamblul Anton Pann din România (axat pe interpretarea muzicii vechi românești de sorginte orientală) – au colaborat și improvizat împreună în vederea concretizării unei experiențe muzicale noi prin care cele două universuri să comunice și eventual să se contopească. Rezultatul proiectului și al sesiunilor de improvizație este albumul intitulat Emerging Landscapes, înregistrat, mixat și masterizat de Mladen Malek și publicat de Asociația Nomad pentru promovarea culturii și artelor. Muzicenii participanți au fost: Ana Brnardić Oproiu (vioară), Miro Kadoić (saxofon), Jovan Sofronievski (clarinet, caval), Constantin Răileanu (voce, darbuka), Ivan Kapec (chitară, fx), Alexandru Stoica (lăuta arabă), Andrei Zamfir (saz), Hrvoje Petek (bas), Mihael Vlah (tobe); producător: Adrian Oproiu.
Pentru numărul 4 al revistei Verso am vorbit în detaliu despre acest proiect cu leaderii celor două grupuri muzicale, Ivan Kapec și Constantin Răileanu.
U ljeto 2011. u Zagrebu je ostvaren glazbeni projekt u sklopu kojeg su dva sastava različitih umjetničkih profila – Capisconne Electro Unity iz Zagreba (sastav koji se bavi elektroničkim jazzom) i Ansambl Anton Pann iz Rumunjske (zaokupljen pretežno interpretiranjem stare rumunjske glazbe orijentalnih korijena) – surađivala i improvizirala zajedno kako bi proizveli novo glazbeno iskustvo u kojem će ta dva svemira komunicirati i eventualno se stopiti. Rezultat projekta i improvizacijskih sesija album je Emerging Landscapes, koji je snimio, miksao i masterizirao Mladen Malek, a izdala ga je Udruga za promicanje kulture i umjetnosti Nomad. Sudjelovali su glazbenici: Ana Brnardić Oproiu (violina), Miro Kadoić (saksofon), Jovan Sofronievski (klarinet, kaval), Constantin Răileanu (glas, darbuka), Ivan Kapec (gitara, FX), Alexandru Stoica (ud), Andrei Zamfir (saz), Hrvoje Petek (bas), Mihael Vlah (bubnjevi); producent: Adrian Oproiu.
Za četvrti broj časopisa Verso opširno smo razgovarali o ovom projektu s vođama dviju glazbenih skupina, Ivanom Kapecom i Constantinom Răileanuom.
Ivan Kapec (Zagreb, 1970.) poznati je i priznati hrvatski jazz gitarist i skladatelj. Aktivan je od 90-ih godina do danas, a njegova raznolika diskografija obuhvaća i suradnje s drugim glazbenicima i glazbenim skupinama te se u svojoj karijeri nije zatvarao samo u jazz, već je uvijek pokazivao interes i za elektroničku glazbu. Nastupao je u više europskih zemalja i u SAD-u, a albume su mu objavile velike hrvatske izdavačke kuće poput Aquarius Recordsa i Dancing Beara.
Dragi Ivane, prije nego što počnemo razgovor o projektu Emerging Landscapes, ispričaj mi, malo o svom glazbenom putu – kad si počeo svirati, kako si se počeo baviti jazzom?
U mojoj obitelji glazba je uvijek bila centralna aktivnost. Otac mi je vodio amaterske sastave, brat mi je jedno vrijeme bio profesionalni tamburaš, a i veći dio majčine obitelji bio je glazbeno nadaren, što se moglo i čuti kad su pjevali na proslavama i blagdanima. Osim toga, moj djed po ocu, koji se zove isto kao i ja, svirao je berdu (tamburaški kontrabas) u Moslavini, a pradjed, koji je poginuo u Galiciji u Prvom svjetskom ratu, svirao je violinu. Moja prabaka, baka po ocu, rodom iz dubrovačkog kraja, svirala je citru i vodila vrlo aktivan društveni život. Slavni Stjepan Jimmy Stanić, popularni pjevač, rođak je moje bake. Vrlo sam rano počeo svirati zajedno s tatom i bratom, zatim sam krenuo u glazbenu školu sa sedam godina. Završio sam osnovnu i srednju muzičku. Važan glazbeni utjecaj na mene napravile su bratove ploče – Beatles, Pink Floyd, Thin Lizzy, Queen, itd. Isto tako, važne su bile pjesme koje sam svirao s tatom na raznim morskim gažama a to su napolitanske pjesme i bellcanto, američki country i hrvatske narodne pjesme iz svih krajeva, posebice Dalmacije i Zagorja. Svoj prvi bend osnovao sam u 3 razredu osnovne, kad sam imao 10 godina. Svirali smo neke Beatlese, zatim El Condor pasa i neke duhovne pjesme. Jedno vrijeme, kao osnovnoškolac, svirao sam u crkvenom bendu na Svetom Duhu. Svirali smo na misama i raznim crkvenim svetkovinama. Krajem osnovne škole, već sam sa svojim bendom svirao na nekoliko gitarijada i kao predgrupa ondašnjim popularnim bendovima. Najveći uspjeh iz tog vremena bio je ulazak u najboljih 12 bendova iz čitave Jugoslavije. Ta manifestacija zvala se YURM (jugoslavenski rock-moment). A u jazz me uveo moj profesor gitare Mario Igrec. Kad sam ga čuo kako svira, na svom prvom satu s njim, imao sam tada 14 godina, toliko me fascinirao taj šaroliki svijet improvizacije i bogatih harmonijskih kolorita, da je ubrzo rock-glazba nestala s mojih polica s pločama, a na njezino mjesto su došli John Coltrane, John Mclaughlin, Miles Davis i Pat Metheny. I tu počinje moja službena glazbena biografija.
Kako se pojavila prilika za tu suradnju? Što si o toj ideji isprva mislio, je li bila riječ o nečemu što ti je već bilo poznato ili ti je takav oblik rada bio nešto novo?
Nisam nikad prije bio pozvan na takvu suradnju. Hrvoje Petek, koji je u našem bendu svirao bas, povezao me s Adrianom Oproiuom. Ideja mi je bila zanimljiva jer ništa nisam znao o rumunjskoj glazbi i glazbenom izrazu. Pristao sam i prije nego što sam čuo amsambl Anton Pann, a nakon što sam ih čuo, bio sam još zadovoljniji odlukom.
Taj bend i njihov pristup glazbi otvorili su mi mnogo toga. Najviše me privukla nevjerojatna kombinacija stilova, koju nisam mogao ni zamisliti. Obično se kao sastavi povezujemo sa žanrovima koje poznajemo otprije, a ako je u pitanju nešto etno, onda je to ili nama daleko – Afrika, Azija – ili regionalno, balkansko, što je nekako „naše“. Ovo i jest i nije regionalno – rumunjski „svijet“ za nas je zatvoreniji zato što nije slavenski kao što su to bugarska, makedonska ili srpska kultura.
Ima li važnih razlika i u glazbenom smislu između rumunjske tradicijske glazbe i one južnoslavenskih naroda?
Budući da je jezik vrlo važan za bliskost glazbenog idioma, rumunjski jezik tu, kao neslavenski, odskače, a opet u rumunjskoj glazbi ima elemenata koji je povezuju s glazbom okolnih slavenskih naroda. Ipak, jezik udaljuje tu glazbu od nas, očuđuje nam je… Na način na koji slušamo glazbu slavenskih naroda utječe to što njihove jezike razumijemo. Doduše, ja ni inače nisam mnogo znao o balkanskoj glazbi, osim onoga što i prosječan čovjek kod nas čuje u svojoj okolini.
Na projektu o kojem razgovaramo surađivao si s grupom Capisconne Electro Unity. Možeš li za čitatelje Versa reći nešto više o tom bendu?
To je bend u kojem sam bio vođa, a nastao je tako što sam krajem 2010-ih dosta radio elektroničku glazbu, sâm, za razliku od akustičnog jazza koji sam svirao s drugima. To je bio moj alter ego, a odatle i naziv benda: Capisconne je nadimak koji mi je u djetinjstvu dao prijatelj, jazz-gitarist Joe Pandur. Koristio sam taj nadimak na platformi Myspace kako bih mogao izdavati tu „elektroniku“ i kako je publika ne bi dovodila u vezu s Ivan Kapec Kvartetom. I kako se ta glazba razvijala (čak sam počeo objavljivati za strane izdavače), pojavila se ideja da sviramo i uživo. Zato je nastao bend Capisconne Electro Unity. Ideja benda bila je ambijentalnija, melodioznija glazba. Nisam htio da to također bude Ivan Kapec, jer je bilo drugačije. Ipak se na kraju stopilo sa mnom. Ono što čovjek želi ili misli da želi često se razilazi sa stvarnošću.
Je li bilo teško spojiti rumunjsku tradicijsku glazbu i glazbu kakvu je stvarao Capisconne Electro Unity? Slušatelju albuma čini se kao da fuzija funkcionira, kao da ste duže vrijeme zajedno svirali prije konačnog rezultata snimljenog na kompaktnoj ploči – ne osjeća se kao eksperiment.
Elektronička glazba zapravo je plesna, ima ritmički element, element ekstaze. Narodna glazba ima to isto. To je ta poveznica: anti-intelektualni način stvaranja glazbe. Često je u elektroničku i dance-glazbu umetnut folk–element koji ima repetitivnost i meditativnost koje su plesačima potrebne i koje u njoj funkcioniraju. Najviše se koriste vrela iz Afrike i Indije, pogotovo iz Afrike – a to su nama vrlo daleke kulture, pa se pokušava naglasiti njihova egzotičnost. Elektronika kao plesna glazba iz folka crpi svoju plesnu dimenziju. U plesnoj elektroničkoj glazbi postoji podžanr Balkan groove, pa i cijela plejada sličnih stilova koji igraju na istu kartu, ali to je zapravo profaniranje Balkana. Ono što sam upoznao kroz rad ansambla Anton Pann upravo je ono što se meni na Balkanu sviđa: suptilnost, mekoća koja nije vidljiva u onome što se obično smatra balkanskim, a to su tvrdi ritmovi i razbijanje čaša. Zato mi je bilo posebno drago to otkriće: intuitivno sam znao da takvo što postoji, a onda se konačno i pojavilo.
Ono što je dobro jest da smo i mi i Anton Pann glazbeni profesionalci, iskusni bendovi s mnogo svirki i snimki u prstima… Znali smo u što se upuštamo. Dolazimo ipak iz svijeta jazza, a jazz ima komponentu etna – jazz jest etno. To su mu korijeni. U posttranzicijskim zemljama jazz se shvaća kao intelektualna glazba, glazba elite koju slušaju samo profesori, itd. Jazz je ustvari folk, to je njegov anti-intelektualni temelj. Klasična glazba pak ima intelektualni element koji je vrhunac doživio vjerojatno kod Bacha i u baroku općenito. Neki kažu da se jazz i klasika sada spajaju, no to je nespojivo. Oni možda jesu dva stabla koja rastu u istoj šumi, ali korijenje im je potpuno različito.
Kako je tekla suradnja na projektu? Je li bilo daljinskih priprema, skladanja ili je sve to improvizacija uživo? Kako ste se sjedinili? Je li bilo planiranja i zapisivanja glazbe?
Kad sam stupio u kontakt s Constantinom on mi je poslao neke snimke, a slao mi ih je i Adrian da se s tom glazbom upoznam. Meni je bila vrlo lijepa i neobična, ali učinilo mi se problematičnim kako ćemo to sve spojiti. Zatim sam napisao nekoliko kompozicija utemeljenih na tom melosu. Neke od njih završile su na albumu. Dakako, ono što sam čuo nisam oponašao niti bi to bilo moguće, naprosto je to bio dojam koji mi je glazba ostavila, ono što sam ja od Rumunjske čuo. Constantin i dečki iz ansambla Anton Pann predložili su svoje kompozicije tek po dolasku. To su pretežno bile tradicionalne pjesme, narodni „hitovi“ kao „Leliță Săftiță“, skladbe iz zapisa Dimitrija Cantemira… Htjeli smo najprije vidjeti kako funkcioniramo, što možemo izvesti. Prvih dan-dva isprobavali smo u live sessionu. Ponudio sam im svoje kompozicije i prihvatili su ih. Mali je problem bio s instrumentima udom i sazom koji nisu ugođeni temperirano, ali uskoro smo se i tom domislili i općenito se sprijateljili. U glazbenom smislu nismo imali nikakvih poteškoća, sve je teklo glatko.
Na albumu su četiri tvoje skladbe, a ostale su pretežno tradicionalne rumunjske pjesme na koje ste vi izvodili jazz improvizacije.
Tako je. Dvije ili tri skladbe stvorio sam baš za taj album, a dvije smo uzeli iz repertoara Capisconne Electro Unityja. Pazio sam da budu što bliže našem presjecištu: modalni koncept, mračniji ton. Tu je i jedna međimurska narodna pjesma, htjeli smo i folk iz Hrvatske. Kako međimurska glazba ima modalnu komponentu, odgovarala je uz građu koju je unio ansambl Anton Pann. Zanimljivo je što su oni tu pjesmu, Vidim draga moja, koju mi sviramo u četveročetvrtinskoj mjeri, čuli u sedmeročetvrtinskoj mjeri – melodija se nije promijenila, ali oni su je čuli drugačije pa su akcenti bili na drugim mjestima. To mi je bilo odlično, ispalo je kao da je glazba makedonska. Stvari se mogu brzo preokrenuti.
Foto: Adrian Oproiu
Rekao si, dakle, da si nakon slušanja glazbe ansambla Anton Pann pisao svoje skladbe kao neku vrstu svojeg doživljaja, bez namjere da je oponašaš. Jesi li racionalno razmišljao o modusima, ritmovima… ili je to išlo instinktivno? Jesi li proučavao tu glazbu teorijski?
Nisam, jer za ozbiljan ulazak u takav idiom i žanr, koji mi nije blizak, trebale bi mi godine. Nisam to ni pokušavao. Odrazio sam samo površinu. Za suradnju o kojoj govorimo više od toga ne bi ni bilo moguće, zbog njezina kratka roka. Konačno, važno mi je bilo samo to kako bih ja osobno toj glazbi pristupio i što ona može donijeti. Osim činjenice da smo radili zajedno i prilagođavali pjesme, bilo mi je jako drago i to što sam mnogo razgovarao s Constantinom i svašta od njega naučio o „istočnjačkoj“ glazbi, načinu na koji u njoj funkcioniraju melodije, itd. To mi je bilo nevjerojatno otkriće. Glazba je to koja je temeljena više na melodiji, a manje na harmoniji, dok glazba Zapada ima razvijeniju harmoniju, a melodija je ponekad jednostavnija. Turski sustav, 24-tonska ljestvica (dok je naša dvanaest-tonska), dopušta bogatiju melodiju, više je mikrotonova. Constantin je duboko u tome, ozbiljno se bavi poviješću rumunjske glazbe i vezama s turskom glazbom, a meni je takav način razmišljanja bio nešto dragocjeno.
To su dva različita sustava, ali ne moramo o njima nužno razmišljati kao da su u sukobu, zar ne?
Nisu u sukobu, riječ je o različito postavljenom naglasku. Zahvaljujući temperiranom sustavu harmonija nekako živne, ona može biti bogatija… U netemperiranom sustavu to nije moguće u tolikoj mjeri, zato što dolazi do disonance.
Dolazi do više disonance u harmonijskom smislu…
Da, rešetka je gušća, da tako kažem, kad se postavi vertikalno. Ima pokušaja stvaranja mikrotonalne harmonije, ali mene zasad mikrotonalna glazba ne privlači. Ovu ipak ne doživljavam tako. Fascinirala me ljepota melodije, kako se sve svira unisono, razni ukrasi – to su neki glazbeni aspekti kojih dotad nisam bio svjestan. Nakon te suradnje nabavio sam literaturu o turskoj glazbi, preslušao detaljno skladbe Dimitrija Cantemira…
Dakle, interes nije prestao s krajem suradnje?
Ne, naprotiv. Mnogo mi je to značilo kao glazbeniku, već i u najpraktičnijem smislu. Alexandru je svirao ud, a nevjerojatan je način na koji je držao instrument, na koji je sve to svirao – to mi je otvorilo mnoge vidike, jer priroda instrumenta uvijek je povezana s onim što se na njemu izvodi. Ja bih zatim na gitari oponašao sviranje uda.
Osim „teorijskih“ posljedica, da tako kažemo, bilo je, znači, i vrlo praktičnih?
Da, riječ je o novim bojama koje su dobrodošle u svakodnevicu. O inspiraciji za daljnji rad. Saz mi je bio otkriće – znam da se svira u Bosni, ali ja ne pratim tu scenu – kristalnost, ugodnost njegova zvuka. Možda najbolji način da vam to dočaram: trenutak kad smo prvi put sjeli u polukrug. Njima je takvo sviranje bilo prirodno. Bilo je zanimljivo. Kad smo započeli prvi session, prvo me se dojmilo koliko je ugodan njihov zvuk. To je bilo što zbog ugodbe, što zbog samih instrumenata, a svirali smo običan g-mol [smijeh], ništa spektakularno, ali zvuk se divno slagao – pravi ansambl. Constantin me poslije uputio na neke suvremene bendove koji sviraju tako. Kao što sam već rekao, sve mi je to bilo dragocjeno jer mi je otvorilo oči za niz stvari. I tada sam shvatio da je zapravo najbolje da se ne bavim balkanskom glazbom [smijeh].
Zato što bi preduboko zagazio u tu građu?
Da, zato što je to cijelo more iz kojeg smo mi izvukli samo nekoliko kapljica. Što reći, bilo je divno!
Kako ste odlučili da će na albumu biti više rumunjskih nego hrvatskih tradicijskih pjesama?
Pa, zato što je tako išlo, nitko nije ništa forsirao. Pustili smo sve da teče svojim tokom.
Recimo to ovako: Capisconne Electro Unity nije folk, nego elektronički bend. Mi se folkom prije nismo bavili, pa smo za zajednički stol donijeli ono što je bilo u našem fokusu. Anton Pann nije autorski bend, nego bend koji interpretira staru glazbu, tako da su oni donijeli tradiciju. Ono što je meni osobno bilo komplicirano bilo je to da je tradicija koju su donijeli sama po sebi snažnija, čvršće ukorijenjena, to je glazba koja ima dugogodišnju povijest, dok autorska glazba nema tu vrstu snage. Samo je u tom smislu možda došlo do neke asimetričnosti… Meni taj mali sudar nije smetao, jer pitanje koje na kraju jedino ostaje jest: funkcionira li spoj ili ne? U suradnji, prepustio sam se glazbi, ona nas je vodila. To je neki glazbenički instinkt, koji nas je u danom kontekstu doveo do rezultata.
Taj je instinkt vjerojatno posljedica tvoje improvizatorske pozadine?
Da, to je taj nagon, refleks koji sam godinama razvijao – kamo god me bace, moram sam sebi reći: tu si, preživi, snađi se. Moram se snaći s onim što imam.
Nisu li i etno, odnosno tradicijska glazba, i jazz improvizacijske vrste glazbe?
Rekao bih sljedeće: kad kažemo improvizacijska, trebamo se sjetiti da je sva glazba do početka 19. stoljeća na neki način improvizacijska, riječ je bila o formama koje su se prenosile s generacije na generaciju poput usmene predaje. Tek pojavom zapisivanja glazbe, koja je počela u ozbiljnijem obimu u 15. i 16. stoljeću, potpuno se razvivši u 19. stoljeću, da bi u 20. stoljeću zapisivanje postalo conditio sine qua non za umjetničku glazbu, improvizacijski se element gubi. No to je, gledamo li povijesno, vrlo kratko razdoblje. Tisućama godina glazba je bila improvizacija. Renesansni lutnjisti imali su zapisane samo rudimentarne osnove nad kojima su improvizirali.
Kad kažemo improvizacija, danas ponekad čujemo loš prizvuk: „ne znamo što ćemo, pa ćemo nešto brljati“, a taj prizvuk posljedica je klasičarske perspektive uz koju smo svi mi odrasli, koju smo stekli kroz zapadnjačko glazbeno obrazovanje. Međutim, npr. turska glazba, kojom se bavio i Dimitrie Cantemir, počela se zapisivati vrlo kasno. U Turskoj klasičnoj glazbi učilo se prenošenjem s jednog učitelja na njegove učenike, koji su svirali s njim i pamtili glazbu.. Jazz ima isto svojstvo. Prvi boom jazz glazbe – ne govorim o Charlieju Parkeru, be-bopu itd., to je već visoko razvijeni jazz – on nije uopće bio notni, svirači su dolazili istaknutim džezistima i svirali s njima. Imali su note, ali one su bile primitivne, osnovne – kao u renesansi. Improvizacija, dakle, nije bila izbor, nego način na koji je komunikacija u glazbi općenito funkcionirala.
Mala digresija – otkrio sam nedavno Terryja Rileyja, on u potpunosti improvizira, a ipak ne zvuči kao jazz i nije jazz. Možda ne trebamo stavljati znak jednakosti između jazza i improvizacije?
Definitivno ne. Uostalom, što je improvizacija? Postoji li ona? Ni Riley, ni bilo tko od nas ne može apsolutno improvizirati, nego svi sviramo onako kao što govorimo jezik. Naučili smo formule, usvojili vokabular kojim kasnije baratamo. Da nastavim usporedbu s jezikom: učimo glasove, pa riječi, pa sintagme i cjelovite rečenice, o nama ovisi koliko ćemo elokventni biti. Sve ovisi o tome koliko smo dugo izloženi zvukovima, koji su sustav puno veći od pojedinca i koji nas potiču da vratimo svoj odgovor – mi ne stvaramo, nego odgovaramo na podražaj.
Najjednostavniji primjer: Bach je improvizirao na stupnju koji je teško zamisliv, fuge i slične forme. Zašto je to mogao? Zato što je do savršenstva usvojio vokabular. Siguran sam da je isto bilo i s Mozartom. On bi sjeo i mogao bi improvizirati nešto što mi izučavamo već stotinama godina. Sonate i svoje forme imao je u sebi.
Uzmimo Billa Evansa ili Keitha Jarretta, bilo kojeg vrhunskog improvizatora jazza, „skinimo“ stilski svu njihovu glazbu. Postoje ljudi koji su tako „skinuli“ njegove pijanističke albume, gdje on zvuči praktički kao klasična glazba – na prvu loptu – i svirali ih kao klasični pijanisti na klasičnim koncertima. Stvar je tehničke organizacije hoćemo li nešto zapisati pa reproducirati. Mislim da to ima veze i s prevlašću pisane kulture u zadnjih sto i više godina.
Rasprava bi mogla ići mnogo dalje i dublje od ovoga, ali možemo se ipak vratiti na projekt: kakav je bio odgovor publike, je li bilo povratnih informacija? Kako su ljudi reagirali na glazbu i na izvedbe ovdje u Hrvatskoj?
Ovdje ću otvoreno reći da sam bio vrlo razočaran nedostatkom zanimanja – čak bi se moglo reći da je projekt prošao potpuno ispod radara. Zbog toga mi je jako žao. To, doduše, otvara i druge, opće teme o našoj publici… Sve je išlo u smjeru odličnog rezultata, dovedena je kvalitetna ekipa, napravljen je kvalitetan materijal, suradnja je bila zanimljiva, kao i priča – sve je trebalo ispasti dobro. Jazz-etno glazbeni spoj zapravo je dosta popularan među publikom, etno element ljude često privuče, međutim, ljude kao da ova stvar nije posebno zanimala, a možda i mediji nisu podržali projekt kako je trebalo. No, na to sad ne možemo utjecati. Drago mi je, ipak, da sam od ljudi koje poznajem dobio vrlo pozitivna mišljenja. Također, jako je dobro reagiralo Ministarstvo kulture, koje mi je dodijelilo sredstva za sljedeći projekt koji je trebao biti izveden s ansamblom Anton Pann godinu-dvije kasnije. Pa ipak, tehnički se i zbog rokova nismo uspjeli dogovoriti. Pravi je fenomen projekta sastanak dviju različitih strana, dviju grupa glazbenika, a na inicijativu treće strane, Adriana Oproiua, koji je imao dobru ideju iz koje se izrodilo nešto vrijedno, što funkcionira. To je meni bila najveća pobjeda.
Kažeš da je etno jazz popularan, no mislim da se on dijeli na onaj komercijalniji, otvoreniji publici i onaj eksperimentalniji. Kamo spada ovaj projekt? Je li više komercijalan ili eksperimentalan?
Ne bih rekao da je riječ o eksperimentalnom jazzu. Možda bih ga nazvao organskim. Nismo radili ništa posebno kako bismo ga učinili popularnim, ali ni kako bi ostao „nepopularan“. Navodili smo se glazbenom logikom i logikom međusobnog funkcioniranja, a meni je to ono najdraže. Zapravo je to ono najzanimljivije u projektu: četvero ljudi iz jedne kulture i sredine spojiti s drugih četvero ljudi iz druge kulture. K tome je Constantin stručnjak za tursku klasičnu glazbu, to je opet nešto neobično, udaljeno…
I u rumunjskoj tradicionalnoj glazbi postoje velike razlike u utjecajima između žanrova i regija, a ansambl Anton Pann ima vrlo specifičan odnos prema tradiciji i usredotočio se posebno na orijentalni utjecaj u rumunjskoj glazbi…
Vjerujem, to je kao kad bismo u Hrvatskoj uzeli dalmatinsku glazbu, koja je u mnogočemu nastala po uzoru na talijansku – netko se čudi kad sluša Olivera Dragojevića i sl. i kad se povuče paralela s talijanskom popglazbom, ali poslušajte San Remo iz pedesetih, šezdesetih godina i shvatit ćete da je to sve vrlo slično. Dakle, nastala bi velika razlika kad bismo hrvatsku tradiciju promatrali kroz ovu glazbu i, s druge strane, kroz sjevernohrvatsku glazbu, gdje su utjecaji austrijski i mađarski. Muzikolozi kažu da je u hrvatskoj glazbi „najautentičnija“ istarska glazba, mada se i u njezinu slučaju mogu povući neke poveznice s južnom Italijom. Dakako, to su stručne rasprave i time se neću baviti, drugi o tome pišu knjige i doktorate.
Osim povodom projekta, taj se združeni ansambl, dakle, nije više sastajao. Jesi li ikada na svojim drugim koncertima izvodio neke od plodova tog projekta?
Svirali smo skladbu Dealurile lui Adrian, to je bio prihvatljiv broj koji smo mogli svirati uz naš uobičajeni jazz. Mislim da je to bilo sve. Teško je bilo bez tradicijskih instrumenata. Gorz je bio dijelom našeg repertoara i prije, to ne računam, ali rumunjske tradicijske skladbe pogotovo nismo mogli naknadno izvoditi, jer u njima je bilo i pjevanih dionica koje nažalost nismo mogli reproducirati.
Želiš li nam nešto reći o svojim trenutnim projektima? Na čemu radiš?
Sad radim sa svojim Kvartetom, s kojim sam snimio album prošle godine, a izašao je ove – imamo još nekoliko svirki. Pored toga, tu je bend Kozmodrom, čiji novi album na vinilu izlazi za nekoliko dana [listopad 2021., op. ur.]. Zatim Maja Posavec, s kojom sam snimio vinil koji izlazi također za par dana – njezin autorski album pod naslovom Bye bye Saturn. Počet ćemo svirati promocije tog albuma.
Ono što će možda čitateljima biti posebno zanimljivo jest da nas je japanski audio-umjetnik Sunao Inami, s kojim smo trubač Andrej Jakuš i ja, u sklopu našeg benda Trianguli Zona, surađivali prije desetak godina u nekoj, recimo, sličnoj priči, samo što je u pitanju bio Japan (ne etno Japan, već dark ambient elektronika), tražio da mu pošaljemo sampleove gitare i trube, po čemu je on napravio svoj disk. Jučer sam ga preslušao i uskoro će biti objavljen. To je nevjerojatna kombinacija, japanska ambijentalna glazba s hrvatskim sampleovima. Bilo mu je lijepo iskustvo posjetiti Hrvatsku, a pošto je prošlo toliko godina a da nismo ništa ozbiljno zajedno radili, očito je imao potrebu opet nas u tom obliku ujediniti. Meni, koji sam se doista naslušao svačega, to što uskoro izlazi zvuči nevjerojatno i neobično.
Kako je pandemijska situacija utjecala na tvoj život i rad kao glazbenika?
Što pandemija znači za glazbenika? To da ne svira vani i da je kod kuće, usmjeren opet na glazbu. Kod kuće se snima ili se radi. Ono što je dobro jest da me pandemija vratila slušanju glazbe. Govorit ću samo o dobrim stranama pandemije, loše svi vrlo dobro poznajemo, televizija i radio puni su jadikovki glazbenika da nema gaža, itd. Pandemija me vratila mojoj sobi, čaju, hi-fi uređaju i dala mi je vremena da poslušam ploču ili kompaktni disk od sat vremena. To mi je dragocjeno i sad kao da sam ponovno otkrio preslušavanje ploča u samoći. Kod kuće mi je u jednoj sobi studio, gdje imam studijske monitore, gitare, itd. – ondje radim. Kad slušam glazbu ondje, slušam je studijski. U dnevnoj je sobi samo hi-fi oprema i ondje slušam kao bilo koji građanin – malograđanin [smijeh]. Konačno sam postao malograđanin: to sam htio, imati mir, svoj parket, svoje zvučnike…
Konkretnije: u pandemiji smo izdali album kolektiva Sunrise Session. On je orijentiran prvenstveno na žive svirke i na totalnu improvizaciju – koja, dakako, nije totalna, ali formalno izgleda tako. Bilo mi je žao što taj kolektiv u onoj tvrdo zaključanoj pandemiji u ožujku i travnju 2020. nije mogao raditi, no mi smo jedan drugome slali datoteke i snimili smo Sunrise Session Isolation Edition. U Beogradu su nas na nekim portalima već pohvalili i dali dobre recenzije. Materijal je ispao vrlo fino, ne bi se reklo da je napravljen u takvim uvjetima.
U konačnici, glazba je organski dio čovjeka i nema toga što bi moglo spriječiti glazbeni izraz. Glazbenik može biti zatvoren u pet kvadrata i opet ondje pjevati. Tako da uopće ne gledam na pandemiju kao na nešto što je „zadesilo“ glazbenike. Pandemija je potresla glazbenu industriju, ali glazba nije glazbena industrija. Samoj glazbi ništa se nije dogodilo.
Ivan Kapec (Zagreb, n. 1970) este un renumit chitarist de jazz și compozitor din Croația. Activează ca muzician de la începutul anilor 90 iar discografia sa diversă curpinde colaborări cu alți muzicieni și formații sau ansambluri, însă cariera sa nu s-a limitat numai la muzica jazz, Ivan Kapec arătând dintotdeauna un interes pentru diverse genuri muzicale, în special pentru muzica electronică. A concertat pe scenele mai multor țări din Europa și America, iar albumele sale au apărut la mari case de discuri croate, cum ar fi Aquarius Records sau Dancing Bear.
Dragă Ivan, până să vorbim despre proiectul Emerging Landscapes, povestește-mi puțin despre parcursul tău muzical. Când ai început să cânți. Cum ai ajuns la muzica jazz?
Muzica a fost dintotdeauna o îndeletnicire centrală în familia mea. Tatăl meu a condus formații de amatori, fratele meu a fost o vreme tamburaș profesionist, iar mare parte din familia mamei avea ureche muzicală, lucru evident când cântau la petreceri și de sărbători. În plus, bunicul din partea tatălui – purtăm același nume – cânta la gordună mare (contrabasul formației de tamburițe) în Moslavina, iar străbunicul, care a murit în Galicia în Primul Război Mondial, cânta la vioară. Străbunica mea, bunica tatălui meu, originară din zona Dubrovnik, cânta la țiteră și avea o viață socială foarte activă. Vărul meu din partea bunicii e celebrul cântăreț popular Stjepan Jimmy Stanić. Foarte devreme am început să cânt cu tatăl și fratele meu, apoi m-am înscris la școala de muzică la șapte ani și am absolvit școala generală și liceul de muzică. O influență importantă asupra mea au avut discurile fratelui meu – Beatles, Pink Floyd, Thin Lizzy, Queen etc. Tot așa au avut importanța lor și piesele pe care le cântam cu tata la diverse ocazii: cântece napolitane și belcanto, country american și cântece populare croate din toate regiunile, mai ales din Dalmația și Zagorje. Am înființat prima mea formație în clasa a treia, când aveam 10 ani. Aveam în repertoriu ceva din Beatles, apoi El Condor pasa și cântece spirituale. În școala generală am cântat în ansamblul bisericesc de la Sfântul Duh. Cântam la liturghii și la diverse praznice bisericești. La absolvirea școlii generale concertasem deja împreună cu trupa mea la câteva „chitariade“ și în deschiderea concertelor unor trupe populare de atunci. Cel mai mare succes al acelor timpuri a fost intrarea în topul 12 al celor mai bune trupe din întreaga Iugoslavie. Evenimentul purta numele de YURM (de la jugoslavenski rock moment – momentul rock iugoslav). Iar spre jazz m-a îndrumat profesorul meu de chitară, Mario Igrec. Când l-am auzit la prima mea oră cu el cum cântă jazz – aveam atunci 14 ani – atât de mult m-a fascinat acea lume expresivă a improvizației și a fastuoaselor colorituri armonice încât muzica rock a dispărut de pe rafturile mele cu înregistrări, în locul ei apărând John Coltrane, John Mclaughlin, Miles Davis și Pat Metheny. Și aici începe biografia mea muzicală oficială.
Cum s-a ivit ocazia pentru această colaborare? Ce părere ai avut la început despre această idee? Era o cale bătută sau un nou mod de lucru?
Nu fusesem invitat până în acel moment la astfel de colaborări. Hrvoje Petek, care în trupa noastră cântă la bas, mi-a făcut cunoștință cu Adrian Oproiu. Ideea mi s-a părut interesantă pentru că nu știam nimic despre muzica românească și expresia ei muzicală. Am acceptat chiar înainte de a asculta Ansamblul Anton Pann; după ce i-am auzit, am fost și mai încântat de decizia mea.
Formația aceasta și abordarea lor mi-au deschis multe orizonturi. Cel mai mult m-a atras combinația incredibilă de stiluri pe care nu mi-o putusem imagina până atunci. De obicei, în ansambluri, stabilim conexiuni cu genurile care ne sunt deja familiare. Dacă vrem ceva etno, atunci asta înseamnă ori ceva îndepărtat de noi, cum ar fi Africa, Asia, ori ceva regional, balcanic, oarecum „al nostru“. De data aceasta avem ceva ce, în același timp, este și nu este regional –„lumea“ românească ne este mai puțin accesibilă nefiind slavă ca cea bulgărească, macedoneană sau sârbească.
Există diferențe importante – inclusiv în sens muzical – între muzica tradițională românească și cea a popoarelor iugoslave?
Limba este foarte importantă pentru apropierea de idiomul muzical. Pe de o parte, fiind non-slavă, limba română iese în evidență, însă în muzica românească există totodată elemente care o leagă de muzica popoarelor slave din vecinătate. Pe de altă parte, limba ține muzica mai departe de noi, ne trezește uimirea… Faptul că înțelegem limbile popoarelor slave influențează felul în care le ascultăm muzica. Mai trebuie spus că nu știam prea multe lucruri despre muzica balcanică, doar ce poate asculta la noi omul de rând în mediul lui.
Ai colaborat în proiectul la care facem referire și cu trupa Capisconne Electro Unity. Ai putea spune mai multe cititorilor Verso despre această trupă?
Este o trupă condusă de mine. A luat ființă pentru că la finele anilor 2010 făceam multă muzică electronică, pe cont propriu, spre deosebire de jazz-ul acustic pe care îl cântam cu alții. Era alter ego-ul meu, de unde și denumirea trupei: Capisconne era porecla pe care mi-o dăduse un prieten în copilărie, chitaristul jazz Joe Pandur. Am folosit porecla pe platforma Myspace pentru a putea publica muzica aceasta „electronică“ fără să se facă vreo legătură cu Ivan Kapec Kvartet. Cum această muzică a început să se dezvolte (începusem chiar să lucrez pentru case de producție străine), a apărut ideea să facem și concerte live. De aceea a luat ființă trupa Capisconne Electro Unity. Ideea trupei era o muzică mai ambientală, mai melodioasă. Nu am vrut ca ea să-i aparțină tot lui Ivan Kapec pentru că era altfel. Dar până la urmă tot s-a contopit cu mine. Ceea ce-și dorește omul, sau crede că-și dorește, deseori diferă de realitate.
A fost greu să puneți muzica tradițională românească alături de muzica pe care o crea Capisconne Electro Unity? Ascultătorului albumului îi pare că fuziunea funcționează, că ați cântat multă vreme împreună înainte de rezultatul final care a fost înregistrat pe compact disc. Nu s-ar spune că este un experiment.
Muzica electronică este, de fapt, muzică de dans, are un element ritmic, elementul extazului. La fel și muzica populară. Aceasta este legătura: un mod anti-intelectual de a crea muzică. Deseori în muzica electronică și dance se introduce un element folk prin care se conferă repetitivitate precum și o stare meditativitivă, atribute de care dansatorii au nevoie. Este un element care se potrivește bine în acel context. Cel mai mult se folosesc surse îndepărtate, din Africa și India, mai ales Africa, și se încearcă sublinierea exotismului lor. Muzica electronică, în calitate de muzică de dans, din folk își trage dimensiunea ei dansantă. În muzica electronică de dans există un sub-gen, Balkan groove, cât și o întreagă pleiadă de stiluri similare care joacă pe aceeași carte, dar, de fapt, e vorba de profanarea Balcanilor. Ceea ce am cunoscut prin activitatea ansamblului Anton Pann este exact ce îmi place mie la Balcani: subtilitatea, delicatețea care nu se văd în ceea ce se consideră, în mod normal, a fi balcanic: ritmurile dure și spartul paharelor. De aceea mi-e deosebit de dragă această descoperire: intuitiv știam că există așa ceva, și apoi, în sfârșit, a apărut.
Partea bună era că atât noi, cât și Anton Pann, suntem profesioniști în muzică, suntem trupe cu experiență, cu multe concerte și înregistrări în degete… Am știut ce ne așteaptă. Venim, totuși, din lumea jazz-ului, iar jazz-ul are componenta etno. Jazz-ul este etno, acestea îi sunt rădăcinile. În țările post-tranziție jazz-ul este înțeles ca o muzică intelectuală, muzica elitei pe care o ascultă doar profesorii etc. Jazz-ul înseamnă, de fapt, folk, aceasta este fundația lui anti-intelectuală. Muzica clasică are elementul intelectual care probabil că și-a atins apogeul prin Bach și, în general, în stilul baroc. Unii spun că jazz-ul și muzica clasică converg acum, dar ele sunt de neasociat. Poate că sunt două trunchiuri care cresc în aceeași pădure, dar rădăcinile le sunt total diferite.
Cum a decurs colaborarea la proiect? Au existat pregătiri, compoziții la distanță sau a fost totul improvizație live? Cum ați lucrat împreună? Ați planificat, ați scris muzica?
Constantin mi-a trimis niște înregistrări, la fel și Adrian, ca să mă familiarizez cu acea muzică. Foarte frumoasă și neobișnuită, dar mi s-a părut problematic cum vom pune totul cap la cap. Ulterior am scris câteva compoziții bazate pe acel melos. Unele dintre ele au ajuns chiar pe album. Bineînțeles că nu am imitat ce am auzit, nici nu ar fi fost posibil. Pur și simplu am folosit impresia lăsată de muzica din România pe care o ascultam. Constantin și băieții din ansamblul Anton Pann au propus compozițiile lor de-abia după ce au ajuns aici. În mare măsură a fost vorba de cântece tradiționale, „hituri“ populare ca „Leliță Săftiță“, compozițiile lui Dimitrie Cantemir… Am vrut mai întâi să vedem cum funcționăm, ce putem face. În primele două zile am făcut repetiții într-un live session. Le-am oferit compozițiile mele și le-au acceptat. Am avut o mică problemă cu unele instrumente cum ar fi lăuta arabă și sazul care nu sunt acordate temperat, însă am găsit destul de repede o soluție și ne-am împrietenit. Din punct de vedere muzical nu am avut deloc greutăți, totul a decurs perfect.
În album apar patru compoziții ale tale, celelalte sunt, de regulă, cântece tradiționale românești pe care ați făcut improvizații de jazz.
Așa este. Am creat două sau trei compoziții special pentru acel album, alte două au fost preluate din repertoriul Capisconne Electro Unity. Am avut grijă să fie cât mai aproapiate de punctul nostru de intersecție: concept modal, ton mai întunecat. Mai apare și un cântec popular din Međimurje, am vrut să avem și folk din Croația. Având în vedere că muzica din Međimurje are o componentă modală, a corespuns construcției pe care a introdus-o ansamblul Anton Pann. A fost interesant că acea melodie, „Vidim draga moja“, pe care noi o cântăm în măsură de patru pătrimi, ei au auzit-o în măsură de șapte pătrimi – melodia nu s-a schimbat, dar ei au auzit-o altfel și au pus accentele în alte locuri. Mi s-a părut că a ieșit excelent, ai fi zis că e muzică macedoneană. Transformările pot apărea rapid.
Spuneai că, după ce ai ascultat muzica Ansamblului Anton Pann, ai scris propriile compoziții într-o concepție proprie, că nu ai avut intenția să o imiți. Te-ai gândit rațional la moduri, ritmuri, sau s-a petrecut totul instinctiv? Ai studiat acest tip de muzică la modul teoretic?
Nu am făcut acest lucru deoarece pentru a intra serios într-un astfel de idiom și gen, care nu îmi este apropiat, aș fi avut nevoie de ani. Nici măcar nu am încercat. Am oglindit doar suprafața. În cazul colaborării despre care vorbim, mai mult de atât nici nu ar fi fost posibil din cauza termenului scurt. Până la urmă, pentru mine a fost important doar să aflu cum aș aborda eu personal această muzică și ce poate aduce ea. Pe lângă faptul că am lucrat împreună și am adaptat cântecele, m-am bucurat foarte mult și că am stat mult de vorbă cu Constantin și am învățat tot felul de lucruri de la el despre muzica „estică“, despre felul în care funcționează melodiile ei etc. Aceasta a fost o descoperire incredibilă pentru mine. Este o muzică ce se bazează mai mult pe melodie și mai puțin pe armonie, în timp ce muzica Vestului are o armonie mai dezvoltată, deși melodia este uneori mai simplă. Sistemul turcesc, scala de 24 de tonuri (a noastră are 12 tonuri), permite o melodie mai bogată, are mai multe micro-tonuri. Constantin s-a adâncit în problematică, se ocupă serios de istoria muzicii românești și de legăturile ei cu muzica turcească – abordarea lui m-a inspirat.
Sunt două sisteme diferite, dar nu trebuie neapărat să ne gândim la ele ca fiind în conflict, nu-i așa?
Nu sunt în conflict, este vorba doar de un accent plasat diferit. Mulțumită sistemului temperat, armonia este mai vie, ea poate fi mai bogată… În sistemul netemperat acest lucru nu este posibil în aceeași măsură, de aceea apare disonanța.
Se ajunge la o disonanță mai mare în sens armonic…
Da, sita este mai deasă, ca să zic așa, când este plasată vertical. Există încercări de a crea armonie microtonală, dar pe mine deocamdată muzica microtonală nu mă atrage. Dar pe aceasta nu o percep așa. M-a fascinat frumusețea melodiei, cum se cântă totul la unison, diversele ornamente – toate acestea sunt niște aspecte muzicale de care nu fusesem conștient până atunci. După acea colaborare mi-am procurat bibliografie despre muzica turcească, am ascultat cu atenție compozițiile lui Dimitrie Cantemir…
Deci interesul nu s-a stins la capătul colaborării?
Nu, dimpotrivă. A însemnat foarte mult pentru mine ca muzică, dar și în cel mai practic sens. Alexandru a cântat la lăuta arabă, era uimitor modul în care ținea instrumentul, modul în care cânta – mi-a deschis noi perspective pentru că natura instrumentului e mereu legată de ceea ce se interpretează la el. Am început să imit la chitară cântatul la lăuta arabă.
Pe lângă consecințele „teoretice“, să le spunem așa, înseamnă că au existat și unele cât se poate de practice?
Da, e vorba de noi culori care sunt binevenite în activitatea de zi cu zi. De inspirație pentru activitatea viitoare. Sazul a fost o revelație, cu sunetul lui cristalin, plăcut. Știu că se folosește în Bosnia, însă nu sunt la curent cu această lume muzicală. Poate cel mai ilustrativ exemplu: momentul în care am luat loc toți în semicerc prima dată. Pentru ei era firesc să cânte așa. A fost interesant. Când am început primul session, mai întâi m-a impresionat cât de plăcut este sunetul lor, deși am cântat cel mai obișnuit sol minor [râde], nimic spectaculos, dar sunetul se potrivea perfect – un adevărat ansamblu. Constantin mi-a recomandat apoi câteva trupe contemporane care cântă așa. După cum am mai zis, întreaga experiență a fost valoroasă pentru că mi-a deschis ochii în câteva privințe. Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, cel mai bine ar fi să nu mă mai ocup de muzica balcanică [râde].
Pentru că te-ai afunda prea adânc în acest material?
Da, pentru că e o mare întreagă din care noi am extras doar câteva picături. Ce să spun, a fost minunat!
Cum de ați ales să fie mai multe cântece populare românești decât croate pe album?
Păi pentru că așa s-a potrivit, nimeni nu a forțat nimic. Am lăsat lucrurile să curgă în ritm propriu.
Să spunem așa: Capisconne Electro Unity nu este o trupă folk, ci electronică. Înainte de acest proiect nu ne-am interesat de folk așa că am adus la masa comună ceea ce era în atenția noastră. Anton Pann nu este o trupă de autor, ci una care interpretează muzică veche, așa că ei au adus tradiția. Ceea ce mi s-a părut complicat a fost faptul că tradiția pe care au adus-o este ea însăși mai puternică, are rădăcini mai adânci, este o muzică ce are o istorie veche, muzica de autor nu are această forță. Poate doar în acest sens să fi fost vorba de o oarecare asimetrie… Personal această mică ciocnire nu m-a deranjat pentru că, la urma urmei, întrebarea finală este: funcționează alăturarea sau nu? Am lăsat muzica să ne ghideze în colaborarea noastră. Este un fel de instinct muzical, iar în contextul nostru a dat rezultate.
Acel instinct este probabil consecința experienței tale cu improvizația?
Da, este acel instinct, un reflex pe care l-am dezvoltat de-a lungul anilor. Oriunde m-aș trezi, trebuie să-mi spun: ești aici, supraviețuiește, descurcă-te. Trebuie să mă descurc cu ce am la dispoziție.
Foto: Adrian Oproiu
Oare nu sunt, atât muzica etno (adică muzica tradițională), cât și jazz-ul, anumite tipuri de muzică de improvizație?
Aș spune următoarele: când vorbim despre improvizație, trebuie să ne amintim că toată muzica. până la începutul secolului al XIX-lea era, într-un fel sau altul, improvizațională. Este vorba despre forme care s-au transmis din generație în generație, ca în tradiția orală. Elementul de improvizație s-a pierdut doar când muzica a început să fie scrisă. Asta s-a întâmplat într-o mai mare măsură în secolele XV și XVI, dezvoltându-se pe deplin în secolul XIX pentru a deveni conditio sine qua non pentru muzica artistică. Dar, istoric vorbind, perioada este foarte scurtă. Timp de mii de ani muzica a însemnat improvizație. Luteniștii renascentiști aveau scrise doar niște elemente rudimentare pe baza cărora improvizau.
Când menționăm improvizația, uneori asta are o conotație negativă în ziua de azi: „nu știm ce să facem așa că o să încropim ceva“, iar acea conotație este consecința perspectivei clasice cu care am crescut toți, pe care am adoptat-o prin educația muzicală occidentală. Însă muzica turcească, de exemplu, la care a contribuit și Dimitrie Cantemir, a început să fie scrisă foarte târziu. În Turcia muzica clasică se învăța prin transmiterea de la un profesor la elevii lui, cântau împreună și astfel rețineau muzica. Și jazz-ul are această caracteristică. Primul boom al muzicii jazz nu era deloc notat, interpreții veneau la alți interpreți de jazz proeminenți și cântau împreună. Nu vorbesc de Charlie Parker, be-bop etc., acesta era deja un jazz foarte elaborat. Interpreții primului boom aveau note, dar erau primitive, elementare, ca în Renaștere. Improvizația, deci, nu era o alegere, ci modul în care funcționa de regulă comunicarea în muzică.
O mică digresiune – l-am descoperit de curând pe Terry Riley, el doar improvizează, și totuși nu sună a jazz și nu este jazz. Poate nu trebuie să punem semnul egal între jazz și improvizație?
Cu siguranță nu. În fond și la urma urmei, ce este improvizația? Există cu adevărat? Nici Riley, nici nimeni dintre noi nu poate improviza la modul absolut, cu toții cântăm așa cum vorbim o limbă. Am învățat formule, ne-am însușit un vocabular cu care lucrăm mai apoi. Pentru a continua comparația cu limba: învățăm sunete, apoi cuvinte, apoi sintagme și propoziții întregi. De noi depinde cât de elocvenți vom fi. Totul depinde de cât de mult suntem expuși sunetelor. E un sistem mult mai mare decât indivizii și care ne impulsionează să dăm un răspuns – noi nu creăm, ci răspundem la stimul.
Cel mai simplu exemplu: Bach a improvizat la un nivel care e greu de imaginat, fugi și alte forme similare. Cum de a fost în stare? Pentru că stăpânea perfect vocabularul. Sunt convins că e și cazul lui Mozart. El putea pur și simplu lua loc și improviza ceva ce noi studiem deja de sute de ani. Avea în el sonatele și formele lor.
Să-l luăm pe Bill Evans sau pe Keith Jarrett, pe oricare dintre improvizatorii de jazz de top, să „reproducem“ stilistic muzica lor. Există oameni care au reușit astfel să „reproducă“ albumele lui de pian. Ele sună, practic, ca muzica clasică – la prima vedere – și le-au interpretat ca pianiști clasici la concerte clasice. Este o chestiune de organizație tehnică dacă vrem să scriem ceva și apoi să reproducem. Cred că are legătură și cu dominația culturii scrise în ultimii o sută și ceva de ani.
Discuția ar putea merge mult mai departe și mai adânc, dar să ne întoarcem la proiect: care a fost răspunsul publicului, a existat un feedback? Cum au reacționat oamenii la muzică și la spectacole aici, în Croația?
Voi spune deschis că am fost dezamăgit de lipsa de interes – s-ar putea spune chiar că proiectul a trecut complet neremarcat. Din cauza asta îmi pare tare rău. Dar asta deschide și alte teme generale despre publicul nostru… Au existat toate condițiile pentru un rezultat excelent, a venit o echipă de calitate, s-a produs material de calitate, colaborarea a fost interesantă, la fel și povestea – totul ar fi trebuit să iasă bine. Asocierea muzicală jazz-etno este, în fapt, destul de populară în rândul publicului, elementul etno deseori atrage oamenii, dar ei nu au fost în mod deosebit interesați de această dată. Și poate că nici media nu a susținut proiectul cum ar fi trebuit. Dar acum nu mai putem face nimic în acest sens. Îmi pare bine, totuși, că oamenii pe care îi cunosc au avut numai cuvinte de laudă. Totodată Ministerul Culturii a reacționat foarte bine alocându-mi fonduri pentru următorul proiect în colaborare cu ansamblul Anton Pann, proiect care ar fi trebuit să aibă loc un an sau doi mai târziu. Nu am reușit până la urmă să îl realizăm din considerente tehnice și pentru că termenele erau scurte. Dar adevăratul fenomen al proiectului a fost întâlnirea a două părți diferite, două trupe de muzicieni, la inițiativa unei a treia părți, Adrian Oproiu, care avut o idee bună din care a rezultat ceva valoros, ceva ce funcționează. Pentru mine acesta a fost cel mai mare câștig.
Spui că etno jazz-ul este popular, dar cred că el este împărțit în cel comercial, mai deschis publicului și cel mai degrabă experimental. În ce categorie intră acest proiect? Este mai degrabă comercial sau experimental?
Nu aș spune că este vorba de jazz experimental. L-aș numi mai degrabă organic. Nu am făcut nimic anume pentru a-l populariza, dar nici pentru ca el să rămână „nepopular“. Am lăsat să ne conducă logica muzicală și pe cea a funcționării interpersonale, asta a fost partea mea preferată. De fapt acesta este și cel mai interesant aspect al proiectului: patru oameni dintr-o anumită cultură și dintr-un anumit mediu s-au asociat cu alți patru oameni din altă cultură. În plus, Constantin este specialist în muzica clasică turcească ceea ce este încă ceva neobișnuit, exotic…
Și în muzica tradițională românească există diferențe mari în ceea ce privește influențele între genuri și regiuni, iar ansamblul Anton Pann are o relație foarte aparte cu tradiția și s-a concentrat în mod special asupra influenței orientale în muzica românească…
Sunt convins, este ca și când am lua în Croația muzica dalmată, care este în mare măsură modelată după cea italiană – unii oameni, care îl ascultă pe Oliver Dragojević și alți artiști ca el, sunt surprinși când se face paralela cu pop-ul italienesc, dar dacă ascultați festivalul San Remo din anii 1950 –1960 veți vedea similitudinile. Deci ar exista o mare diferență dacă am privi tradiția croată prin prisma acestui tip de muzică sau, din contră, prin prisma muzicii din nordul Croației, unde influențele sunt austriece și maghiare. Muzicologii spun că muzica croată „cea mai autentică“ este muzica din Istria, deși chiar și în cazul ei se pot face niște conexiuni cu sudul Italiei. Dar acestea sunt discuții de specialitate și nu voi spune mai multe, alții scriu cărți și doctorate pe această temă.
Deci, cu excepția proiectului, ansamblul reunit nu a mai lucrat niciodată împreună. Ai folosit vreodată în concertele tale roadele acelui proiect?
Am cântat compoziția „Dealurile lui Adrian“, a fost un număr acceptabil pe care l-am putut interpreta alături de jazz-ul nostru obișnuit. Cred că asta a fost tot. A fost greu fără instrumentele tradiționale. „Gorz“ era parte a repertoriului nostru de dinainte, nu-l pun la socoteală, dar mai ales compozițiile românești tradiționale nu au mai putut fi interpretate ulterior pentru că aveau și părți cântate pe care, din păcate, nu le-am putut reproduce.
Vrei să ne spui câte ceva despre proiectele actuale? La ce lucrezi?
Acum lucrez cu Cvartetul meu. Anul acesta am lansat un album pe care l-am înregistrat anul trecut, mai avem câteva concerte. Mai e și trupa Kozmodrom al cărei album nou pe vinil iese în câteva zile [octombrie 2021, n.red.]. Apoi Maja Posavec, și cu ea am înregistrat un vinil care va fi lansat în câteva zile – albumul ei de autor cu titlul Bye bye Saturn. Vom începe curând concertele de promovare a albumului.
Deosebit de interesantă pentru cititori ar putea fi o solicitare venită din partea artistului audio japonez Sunao Inami. Cu acest artist am mai colaborat, alături de trompetistul Andrej Jakuš din trupa noastră Trianguli Zona, acum aproximativ zece ani, într-o poveste similară, doar că era vorba de Japonia (nu Japonia etno, ci muzică electronică dark ambient). De data aceasta Sunao Inami ne-a solicitat să-i trimitem sample-uri de chitară și trompetă pe care le-a folosit în albumul său. Ieri l-am ascultat și în curând va fi lansat. Este o combinație incredibilă, muzică ambientală japoneză cu sample-uri croate. Vizita în Croația a fost o experiență frumoasă pentru el și, având în vedere că au trecut atâția ani, a simțit nevoia să fim din nou alături în acest mod. Pentru mine, care chiar am ascultat de toate, albumul care va fi lansat în curând sună incredibil și neobișnuit.
Cum ți-a influențat pandemia viața și activitatea de muzician?
Ce înseamnă pandemia pentru muzician? Că nu concertează afară și că este acasă, dar tot concentrat pe muzică. Acasă înregistrează sau lucrează. Ceea ce e bine este că pandemia m-a reorientat spre ascultatul muzicii. Voi vorbi doar despre părțile bune ale pandemiei, pe cele rele le știm cu toții, televiziunea și radiourile sunt pline de lamentările muzicienilor că nu este de lucru etc. Pandemia m-a adus înapoi la camera mea, ceaiul meu, aparatura hi-fi și mi-a dăruit timp să ascult o înregistrare sau un CD de o oră. Acest lucru e deosebit de valoros pentru mine, e ca și când aș fi redescoperit ascultatul albumelor în singurătate. Acasă într-o încăpere am studioul cu monitoare de studio, chitare etc. – acolo lucrez. Când ascult muzică acolo, o ascult ca să o studiez. În sufragerie e doar aparatura hi-fi și acolo o ascult ca orice burghez – mic burghez [râde]. În sfârșit am devenit mic-burghez: asta am vrut, să am liniște, parchetul meu, boxele mele…
Mai concret: în pandemie am lansat albumul colectivului Sunrise Session. El este orientat în principal pe concerte live și improvizație totală – care evident că nu este totală, dar în mod formal așa arată. Mi-a părut rău că acel colectiv nu a mai putut lucra în martie și aprilie 2020, când am fost cu toții închiși în casă, dar ne-am trimis unii altora fișiere și am înregistrat Sunrise Session Isolation Edition. La Belgrad, pe unele portaluri, ne-au lăudat deja și ne-au dat recenzii bune. Materialul a ieșit foarte bine, nu s-ar zice că a fost făcut în asemenea condiții.
Până la urmă, muzica este o componentă organică a omului și nimic nu poate împiedica exprimarea muzicală. Muzicianul poate face muzică și închis în cinci metri pătrați. Așa că nu privesc pandemia ca pe ceva ce s-a „întâmplat“ muzicienilor. Pandemia a zdruncinat industria muzicală, dar muzica nu este sinonimul industriei muzicale. Muzicii în sine nu i s-a întâmplat nimic.
Traducere de Oana Băcanu