Bio jednom jedan čovjek koji nije znao raditi ništa, osim loviti ptice. Napravio je zamke od šiblja i po cijele dane samo vrebao pernate stvorove. Pa su ga susjedi nazvali ptičarom.
Lovio je taj ptičar razne ptice, no jednoga dana baš nije imao sreće Koliko god se trudio, ništa nije uspijevao uhvatiti – sve dok mu se u zamku ne ulovi neka vrana. No tim je ulovom bio vrlo nezadovoljan.
– Od tebe mi nema baš nikakve koristi – rekao je gledajući vranu. – Niti lijepo pjevaš, niti lijepo izgledaš, ne mogu te ni prodati ni pojesti. Mogao bih ti zavrnuti vratom, no ni to mi nije neki dobitak…
Tako je naglas razmišljao, kad vrana progovori ljudskim glasom:
– Pusti me na slobodu, a ja ću ti u zamku dotjerati druge ptice. Od njih ćeš imati koristi.
– Pa dobro – pristane ptičar. – Ionako ne znam što bih s tobom.
Kad je sljedećega dana krenuo u lov, vrana izvrši obećanje: dotjerala je dva krasna slavuja ravno u ptičarevu zamku. Ptičar, sav zadovoljan, zatvori slavuje i proda ih nekom knezu. Pomisli da je to kraj priče i ubrzo zaboravi vranu.
No slavuji su toliko lijepo pjevali da je glas o tome stigao do samoga cara. Car kao car: kad je čuo za ptice kojima se svi toliko dive, odluči da moraju biti njegove. Ubrzo se knez morao rastati od slavuja i darovati ih svome gospodaru. Pa bi i tu mogao biti kraj priče.
Slavuji su zaista prekrasno pjevali. No nakon nekog vremena caru to više nije bilo dovoljno. Palo mu je na pamet kako ti slavuji zacijelo imaju majku i kako ona možda još ljepše pjeva. I kako bi možda baš najljepše bilo kad bi slušao sve troje – i mlade ptice i njihovu majku. Takvo što nitko nema! Tako razmislivši, car naredi da mu nađu i dovedu ptičara.
Carske se naredbe moraju brzo izvršavati i već sljedećega dana ptičar je stajao pred carem.
– Jesi li ti čovjek koji je uhvatio ove slavuje? – upita ga car.
– Jesam – odgovori ptičar.
– Onda ćeš lako izvršiti ono što želim – reče car. – Hoću da mi nađeš i njihovu majku.
– Ali kako? – upita zbunjeni ptičar.
– Kako god znaš – reče car. – Ti si ptičar, to ti je posao. Dobit ćeš dobru nagradu za majku ovih slavuja. Ali ako je ne uloviš, ostat ćeš bez glave.
Ptičar krene kući i putem se počne na sav glas jadati:
– Jao meni, joj! Mislio sam da moj posao nikome ne smeta, nije težak, nije opasan! A sad? Naći majku baš onih slavuja – pa to samo luđak može narediti! Jao meni, ostat ću bez glave!
No tada se pred njim ponovno pojavi vrana.
– Što ti je? – upita. – Kakva te nevolja snašla?
– Ti si svemu kriva! – uzviknu ptičar. – Ipak sam ti trebao zavrnuti vratom!
Pa joj ispriča što se dogodilo.
– Ništa se ne boj – reče vrana. – Nego sutra reci caru neka ti da tisuću vreća pšenice, a onda svu pšenicu istresi na jednu hrpu. Ja ću reći pticama da ih car poziva na gozbu; sve će doći, vjeruj mi, pa i majka onih slavuja. Ti ponesi krletku i slavuje pa ih stavi blizu hrpe pšenice. Kad majka vidi svoje ptiće, poletjet će k njima, a ti ćeš je uhvatiti.
Ptičar posluša vranu i zatraži od cara tisuću vreća pšenice. I tek što je istresao svu pšenicu iz vreća, počele su stizati ptice. Zatim se sve dogodilo baš kao što je vrana rekla: majka je prepoznala ptiće slavuje, pohrlila k njima, te je ptičar lako ulovi.
Donio je caru željenu pticu i dobio dobru nagradu. Vratio se kući i odahnuo. Ali ne zadugo.
Car je, međutim, ubrzo ponovno dao pozvati ptičara.
– Slušaj – reče mu – dobro sam te nagradio, a nagradit ću te još i bolje, ako izvršiš ono što ti zapovjedim. Sad želim da mi dovedeš gospodaricu onih ptica.
– Ali kako ću to… – promuca nesretni ptičar.
– Kako god znaš – prekinu ga car. – Dovedi je, i bit ćeš bogat do kraja života. Ali ako je ne dovedeš, znaš već, ostat ćeš bez glave.
Sav snužden, vratio se ptičar kući.
– Taj me čovjek jednostavno želi ubiti – mrmljao je – zato mi smišlja te nemoguće zadaće. Ovaj put ću sigurno ostati bez glave…
No na prozoru se pojavi vrana.
– Zar te ponovno snašla nevolja, prijatelju? – upitala je.
– Nevolja, da, još gora od prošle – reče ptičar i sve joj ispriča.
– Ništa se ne boj – reče mu vrana. – Nego zatraži od cara da ti opremi brod pun svakojake robe pa ćemo se otisnuti na široko more. Kad ljudi s druge strane mora čuju da dolazi carski trgovac, svi će htjeti vidjeti što prodaje. Pa će tako i gospodarica onih ptica doći na tvoj brod. Kad ti je pokažem, odmah digni sidro i bježi s njom.
Ptičar učini kako je vrana rekla: zatraži od cara da mu opremi brod te se otisnuše na pučinu. Plovili su i plovili preko širokoga mora.
Kad su usidrili brod u dalekoj luci, doista je mnogo znatiželjnih ljudi došlo na palubu. Razgledavali su robu, ponešto i kupovali. Ptičar je glumio trgovca, a vrana se ljuljala na prečki glavnoga jedra odakle je imala dobar pogled na palubu. I tako su čekali da se pojavi gospodarica onih slavuja.
Došla je trećega dana. Bila je to najljepša djevojka što ju je ptičar ikada vidio! Čim ju je spazila, vrana zalepeće krilima. Ptičar digne sidro i odjedri s krasnom ptičjom gospodaricom.
Kad ju je doveo pred cara, car nije znao čemu bi se više čudio, ptičarevoj vještini ili djevojčinoj ljepoti. Ptičara je bogato nagradio, a djevojkom se odluči oženiti.
No krasna je ptičja gospodarica bila neprestano tužna.
– Što ti je? – upita je car. Ali ona mu ne htjede reći da tuguje za svojim domom pa ovako odgovori:
– Imala sam na ruci dragocjen prsten, kad me onaj tvoj ptičar namamio na brod. No primijetivši da brod kreće, zamahnuh rukom prema obali, a prsten mi pade u more.
– Nemoj se žalostiti, naći ćemo tvoj prsten – rekao je car. I poslao po ptičara.
– Sve si dobro učinio – reče car ptičaru kad se ponovno pojavio na dvoru. – A mislim i da sam te dobro nagradio. No sada ćeš dobiti još jednu zadaću.
I ispriča mu sve o prstenu. – Ne želim da mi nevjesta tuguje – reče naposljetku. – Vrati joj taj prsten, inače… Nije morao ni dovršiti rečenicu.
Opet se ptičar nesretan vraćao kući, opet ga je na prozoru dočekala vrana.
– Što ti je opet? Kakva je sad nevolja?
– Ah, vrano, ovo ćeš zbilja teško riješiti! Treba naći prsten koji je pao u more.
– Ništa se ne boj – rekla je vrana. – Nego zatraži od cara tisuću bačvi ulja, pa ih utovari na brod. Opet ćemo se otisnuti na more.
Ptičar zatraži ulje, carski sluge utovariše bačve na brod. Pa ptičar i vrana ponovno otploviše prema onoj luci u kojoj su našli ptičju gospodaricu.
Kad su stigli, vrana naredi mornarima da izliju sve ulje iz bačvi u more. Mornari su se čudili, ali su poslušali.
Pod tim silnim uljem smirila se i razbistrila površina mora. Vrana je letjela i gledala, gledala i letjela, letjela i gledala svojim oštrim okom… Sve dok napokon ne primijeti kako nešto sjaji na morskome dnu.
Zaroni – i vrati se s prstenom u kljunu.
No carevoj nevjesti ni to nije bilo dovoljno. Mrzila je ptičara, jer ju je ugrabio na prijevaru. Zato reče caru:
– Želim da pogubiš onoga ptičara! Inače ništa od vjenčanja!
Caru to nije bilo drago, no silno se želio oženiti ptičjom gospodaricom. Pa još jednom dade dovesti ptičara.
– Dobro si mi služio, ali sada je gotovo – rekao je. – Idi kući, oprosti se s kim se imaš oprostiti, pa se vrati ovamo. Sutra u podne skočit ćeš u vatru. Nesretni ptičar ni ne ode kući, nego počne dozivati vranu.
– Car me zbilja želi ubiti! – reče joj čim se pojavila.
– Ništa se ne boj – odvrati vrana. – Nego zamoli cara neka ti dopusti da još jednom pojašeš kakvoga dobrog konja. Izaberi onog kojega ti ja pokažem i potjeraj ga najžešće što možeš. A kad se konj umori, namaži se njegovom pjenom. Zatim možeš skočiti u vatru. Ništa ti se neće dogoditi.
Pa je tako i bilo: car dopusti ptičaru još jedno jahanje, ptičar uzme konja po vraninom izboru. Izmorivši ga, namaže se konjskom pjenom i skoči u vatru.
Stajao je ptičar usred vatre, a vatra mu nije mogla ništa. Ljudi su stajali okolo, gledali i čudili se.
Gledao je to i car, zajedno sa svojom nevjestom. Gledao, gledao – i uplašio se. Pomisli kako je opasno za jednoga cara da u svojoj blizini drži čovjeka kojemu sve uspijeva, a ne može ga se ni vatrom riješiti. Jer što ako tome ptičaru jednoga dana padne na pamet da bi sam mogao biti car? Zato, kad je vatra dogorjela, car posljednji put pozva ptičara k sebi pa mu reče neka odlazi iz carstva i ne vraća se više.
Ptičar tada uzme sve što mu je car dotad darovao, za svaki slučaj spremi u zavežljaj i svoje zamke za ptice pa krene na put. Nije mnogo žalio za zemljom gdje mu je život postao toliko naporan. Pitao se kako se živi u drugim zemljama i jesu li svugdje carevi toliko nerazumni. Vrana ga je pak neko vrijeme slijedila, zatim otprhnula u nepoznato. No ptičar je čvrsto vjerovao da će se opet pojaviti ako mu zatreba.
A fost odată un om care nu știa să facă nimic altceva decât să prindă păsări. Făcea capcane din nuiele și toată ziulica pândea vietăți cu pene. Așa că vecinii îl numiră păsărarul.
Vânase păsărarul acela păsări de tot soiul, dar într-o zi nu avu noroc defel. Oricât se străduise, nu putuse prinde nimic – până când în capcană nu i se prinse o cioară. Dar de prada asta nu era deloc mulțumit.
– Nu-mi ești de niciun folos – zise el uitându-se la cioară. Nici nu cânți frumos, nici nu arăți frumos, nu te pot nici vinde și nici nu te pot mânca. Ti-aș putea suci gâtul, dar nici din asta n-am niciun folos…
Așa gândea el cu voce tare, când deodată cioara îi vorbi cu glas omenesc:
– Lasă-mă liberă și-am să te ajut să prinzi alte păsări, care îți vor fi de folos.
– Bine, se învoi păsărarul. Și-așa nu știu ce să fac cu tine.
A doua zi, când plecă la vânătoare, cioara își ținu făgăduiala: ademeni în capcana păsărarului două privighetori minunate. Păsărarul, tare fericit, închise privighetorile într-o colivie și le vându unui duce. Crezu că povestea se terminase și curând uită de cioară.
Dar privighetorile cântau atât de frumos, încât vorba despre ele ajunse la urechile împăratului. Împăratul ca împăratul: când auzi de păsările de care se minunau cu toții, hotărî că trebuie să fie ale lui. Curând ducele trebui să se despartă de privighetorile sale și să le dăruiască stăpânului său. Chiar și-aici s-ar putea sfârși povestea.
Privighetorile cântau într-adevăr foarte frumos. Dar după un timp, împăratului asta nu i-a mai fost de ajuns. Îi trecu prin minte că privighetorile trebuie să aibă o mamă și că aceasta ar putea cânta chiar și mai frumos. Și că poate ar fi cel mai frumos dacă le-ar asculta pe toate trei – și pe păsărele, și pe mama lor. Așa ceva n-avea nimeni! Gândindu-se așa, împăratul porunci să-l găsească și să-l aducă pe păsărar.
Poruncile împărătești trebuie îndeplinite de îndată, așa că, chiar a doua zi, păsărarul se afla înaintea împăratului.
– Tu ești cel care-a prins privighetorile acestea? -– îl întrebă împăratul.
– Da, răspunse păsărarul.
– Atunci vei îndeplini cu ușurință ceea ce-ţi cer, zise împăratul. Vreau să mi-o găsești și pe mama lor.
– Dar cum? – întrebă nedumerit păsărarul.
– Cum știi, zise împăratul. Ești păsărar, asta-i treaba ta! Ai să primești o răsplată bună pentru mama acestor privighetori. Dar dacă n-ai s-o prinzi, unde–ți stau picioarele, îți va sta și capul.
Păsărarul plecă către casă și începu să se vaite în gura mare:
– Vai de mine, vai, vai! Credeam că îndeletnicirea mea nu face rău nimănui, nu e grea, nu-i periculoasă! Și-acum? S-o găsesc pe mama acelor privighetori – doar un nebun poate porunci asta! Vai de mine, am să rămân fără cap!
Atunci apăru din nou înaintea lui cioara.
– Ce este? – întrebă ea. Ce necaz a dat peste tine?
– Tu ești vinovată pentru tot! – strigă păsărarul. Trebuia totuși să-ți sucesc gâtul!
Apoi îi povesti ce se întâmplase.
– Nu te teme de nimic, zise cioara. Mâine să-i spui împăratului să-ți dea o mie de saci de grâu și din tot grâul să faci o grămadă mare. Eu voi da de veste păsărilor că împăratul le cheamă la ospăț; vor veni toate, crede-mă, și mama acelor privighetori. Tu s-aduci colivia cu cele două privighetori și să le pui lângă grămada de grâu! Când mama-și va vedea puișorii, o să zboare către ei și-atunci tu ai s-o prinzi.
Păsărarul făcu așa cum îi spuse cioara și ceru împăratului o mie de saci de grâu. Și nici nu scutură bine tot grâul din saci, că începură să vină pasările. Apoi totul se întâmplă așa cum zisese cioara: mama privighetoare își recunoscu puișorii, se avântă către ei și păsărarul o prinse cu ușurință.
Duse împăratului pasărea mult dorită și primi o bună răsplată. Se întoarse acasă și răsuflă ușurat. Dar nu pentru mult timp.
La scurt timp după aceea, împăratul trimise din nou după păsărar.
– Ascultă – îi zise – te-am răsplătit bine, dar am să te răsplătesc și mai bine dacă îndeplinești ceea ce-ți voi porunci. Acum vreau să mi-o aduci pe stăpâna acelor păsări.
– Dar cum să fac asta… – se bâlbâi nefericitul de păsărar.
– Cum știi, îi tăie vorba împăratul. Adu-mi-o și vei fi bogat cât oi trăi. Dar dacă n-ai să mi-o aduci, știi ce te-așteaptă, unde–ți stau picioarele, îți va sta și capul.
Necăjit tare, păsărarul se întoarse acasă.
– Omul acela vrea să mă piardă – bolborosi – de asta îmi născocește tot felul de porunci peste putință. De data asta, fără îndoială c-am să rămân fără cap…
Dar la fereastră apăru cioara.
– Iar a dat necazul peste tine, fârtate? – îl întrebă.
– Necazul, da, chiar și mai mare decât cel de dinainte, zise păsărarul și-i povesti totul.
– Nu te teme de nimic, îi zise cioara. Cere-i doar împăratului să-ți pregătească o corabie plină cu lucruri de tot soiul și vom pleca spre largul mării. Când oamenii de pe celălalt țărm vor auzi că vine negustorul împăratului, toți vor dori să vadă ce-are de vânzare. Și stăpâna acelor păsări va dori să vadă și-are să vină pe vasul tău. Când ți-oi arăta-o, ridică ancora degrabă și fugi cu ea.
Păsărarul făcu așa cum îi spuse cioara: îi ceru împăratului să-i pregătească o corabie și ridicară ancora. Și plutiră și tot plutiră pe întinsul mării.
Când ancorară corabia într-un port îndepărtat, veniră într-adevăr mulți curioși pe vas.
Cercetară marfa și cumpărară câte ceva. Păsărarul făcea pe negustorul iar cioara se legăna pe catarg de unde vedea toată puntea vasului. Și așa așteptară să apară stăpâna acelor privighetori.
Veni a treia zi. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată păsărarul! De îndată ce-o zări, cioara începu să bată din aripi. Păsărarul ridică ancora și plecă cu frumoasa stăpână a păsărelelor.
Când o duse în fața împăratului, împăratul nu știu de ce să se minuneze mai tare, de iscusința păsărarului sau de frumusețea fetei. Pe păsărar îl răsplăti cum se cuvine și cu fata hotărî să se însoare.
Dar frumoasa stăpână a păsărelelor era mereu tristă.
– Ce-i cu tine? – o întrebă împăratul. Dar ea nu vru să-i spună că ducea dorul casei sale și-i răspunse așa:
– Aveam pe mână un inel prețios când m-a ademenit pe vas păsărarul acela al tău. Dar văzând că vasul pornește, am făcut cu mâna către țărm și inelul mi-a căzut în mare.
— Nu te întrista, vom găsi inelul acela al tău, zise împăratul. Și trimise după păsărar.
– Pe toate le-ai îndeplinit cu bine, zise împăratul când păsărarul veni din nou la palat. Și socotesc că te-am și răsplătit bine. Dar acum am să-ți dau o altă poruncă.
Și-i povesti totul despre inel.
– Nu doresc ca mireasa mea să fie tristă, zise în cele din urmă. Adu-i înapoi inelul acela, altminteri…
Nici nu trebui să sfârșească vorba.
Iar se-ntoarse păsărarul nefericit acasă și din nou la fereastră îl aștepta cioara.
– Ce-i cu tine acum? Care-i necazul de data asta?
– Of, cioaro, la asta n-ai să-i dai de capăt cu una, cu două! Trebuie găsit un inel care a căzut în mare.
– Fii fără grijă, îi zise cioara. Cere-i doar împăratului o mie de butoaie de ulei și pune-le în corabie. Plecăm din nou pe mare.
Păsărarul ceru uleiul și slugile împăratului încărcară butoaiele în corabie. Apoi păsărarul și cioara porniră din nou pe mare înspre portul acela unde-o aflaseră pe stăpâna privighetorilor.
Când ajunseră, cioara le porunci marinarilor să verse tot uleiul în mare. Marinarii se mirară, dar făcură cum li se spuse.
De la uleiul acela mult, suprafața mării se liniști și se limpezi. Cioara zbura și scruta, scruta și zbura, zbura și scruta cu ochiul ei ager… Până când, în cele din urmă, băgă de seamă că ceva strălucește pe fundul mării.
Se afundă-n mare – și ieși din apă cu inelul în cioc.
Dar miresei împăratului asta nu i-a fost de ajuns. Avea ură pe păsărar, căci o prinsese printr-un șiretlic. Așa că-i zise împăratului:
– Vreau să-l pierzi pe păsărarul acela! Altfel nici vorbă de nuntă!
Împăratul nu fu fericit să audă asta, dar tare mai voia să se căsătorească cu stăpâna păsărelelor. Și trimise încă o dată după păsărar.
– M-ai slujit bine, dar acum e gata, zise el. Du-te acasă, ia-ți rămas bun de la cine trebuie să-ți iei și întoarcere-te aici. Mâine la prânz ai să sari în foc.
Nefericitul păsărar nici nu merse acasă, ci începu s-o cheme pe cioară.
– Împăratul chiar vrea să mă piardă! – îi spuse cum se ivi.
– Fii fără grijă, îi zise cioara. Cere-i împăratului să te lase să încaleci pentru ultima dată un cal bun. Ia-l pe acela pe care ți l-oi arăta eu și dă-i bice cât poți. Și când o osteni calul, unge-te cu spuma lui. Apoi poți sări în foc. N-o să ți se-ntâmple nimic.
Și așa a și fost: împăratul îi îngădui păsărarului să încalece pentru ultima dată și păsărarul alese calul pe care îl arătă cioara. Ostenindu-l, se unse cu spuma lui și sări-n foc. Stătea păsărarul în mijlocul focului și focul nu-l atingea. Oamenii care stăteau în jur se uitau și se minunau.
Se uită și împăratul, împreună cu mireasa lui. Se uită și se tot uită – și-l apucă frica. Se gândi cât de primejdios este pentru un împărat să aibă aproape un om căruia totu-i reușește și nu poate scăpa de el nici cu focul. Ce-ar fi dacă, într-o bună zi, păsărarului i-ar trece prin minte c-ar putea fi el însuși împărat? Așadar, când se stinse focul, împăratul îl chemă la el pe păsărar pentru ultima dată și-i spuse să plece din împărăție și să nu se mai întoarcă niciodată.
Atunci păsărarul luă tot ceea ce-i dăruise împăratul până atunci, puse-ntr-o boccea și capcanele pentru păsări, pentru orice eventualitate, și porni la drum. Nu-i părea rău după meleagul în care viața lui devenise o corvoadă. Se întreba cum trăiesc oamenii pe alte meleaguri și dacă împărații sunt pretutindeni așa de necumpăniți.
Cioara îl urmări o bucată de vreme, apoi își luă zborul către necunoscut. Dar păsărarul credea cu tărie că se va întoarce dacă va avea nevoie de ea.
Prepričala Sanja Lovrenčić
Povestit de către Sanja Lovrenčić
Traducere: Delia Ćupurdija
