Ion Creangă: Harap-Alb

Imagine preluată de pe site-ul Teatrului Radiofonic: http://www.teatru-radiofonic.ro/povestea-lui-harap-alb/

Rumunjski književnik Ion Creangă (1. ožujka 1837., Humulești – 31. prosinca 1889., Iași) pripada klasicima rumunjske književnosti. Pod imenom Ion Ștefănescu počeo se školovati 1847. godine u rodnom mjestu, a zatim u gradu Târgu Neamț. Potom je na nagovor majke pohađao školu katehetsku školu u mjestu Fălticeni. Tu se, preuzevši prezime djeda po majci, pojavljuje kao Ion Creangă i tim se imenom predstavlja ostatak života. Nakon ukidanja škole u Fălticeniu, primoran je otići u grad Iași, gdje pohađa bogosloviju, a nakon hirotonije upisuje se i na studij teologije, koji se, međutim, ubrzo zatvara. Creangă nekoliko godina kasnije polazi u učiteljsku školu i uskoro postaje učiteljem – na preporuku Titua Maiorescua, rumunjskog poličitara, ali i književnog kritičara te idejnoga vođe društva Junimea, koje se upravo u to vrijeme osniva.

Nakon dvanaestogodišnje svećeničke karijere, 1871. Ion Creangă isključen je iz crkvenih redova zbog svojega nediscipliniranog ponašanja: ošišane kose (kao đakon trebao je nositi pletenicu), pucanja po vranama koje su uneredile crkvu, pohađanja kazališta, te zbog rastave od žene (s kojom je imao sina Constantina). 

Književno djelovanje Ion Creangă započeo je kroz koautorstvo u pisanju školskih udžbenika. Među njegovim prvim objavljenim književnim djelima nalaze se kratke priče Acul și barosulProstia omenească te Inul și cămeșa, koje su napisane kao poučni udžbenički tekstovi. Prijatelj Mihai Eminescu uveo ga je u društvo Junimea, koje je objavljivalo književni časopis Covorbiri literare. Tu je Creangă objavio čitav niz bajki i priča kao što su Soacra cu trei nurori(1875.), Capra cu trei iezi (1875.), Punguța cu doi bani (1876.), Dănilă Prepeleac (1876.), Povestea porcului (1876.), Fata babei și fata moșneagului (1877.), Ivan Turbincă (1878.), Povestea lui Harap Alb (1877.), Povestea unui om leneș (1878.), Popa Duhu (1881.).

Osim po bajkama, proslavio se autobiografskim zapisima u četiri dijela, naslovljenim Amintiri din copilărie (Uspomene iz djetinjstva), u kojima duhovito i s nostalgijom pripovijeda o svojemu djetinjstvu i prvim godinama školovanja. Prvi i drugi dio objavljeni su 1881. g., treći je izašao sljedeće godine, dok je zadnji dio publiciran posmrtno, 1892. godine. Njegova djela karakterizira životni humor koji reflektira radost i bol, dobro i zlo, inteligenciju i glupost, odnosno svjetlost i mrak.

Književni kritičari najvećom vrlinom Creangina djela drže bogat, osebujan jezik, koji njegove tekstove čini praktično neprevodivima. Donosimo vam ipak kratak ulomak iz njegove vjerojatno najpoznatije bajke, Povestea lui Harap Alb (Priča Harapa Alba), odulje bajke o odrastanju, iskušenjima samostalnosti i prijateljstvu, u prijevodu studentica rumunjskoga jezika Petre Market, Zvonimire Fegić, Kristine Lovrek i Mihaele Zidarić, koje su se u taj zahtjevni pothvat upustile pod mentorstvom prof. Delije Ćupurdije.

Harap-Alb

Bijaše, kažu, nekoć davno u jednoj zemlji jedan kralj koji imaše tri sina. A imaše taj kralj i starijega brata koji pak carevaše u drugoj zemlji, još daljoj. A taj car, brat kraljev, zvaše se Zelen-car; i Zeleni car ne imaše sinova, već samo kćeri. Mnogo godina prođe, a da braća ne imahu priliku vidjeti se. I rod taj, dakle sinovi kraljevi i kćeri careve, nikad se ne upoznaše otkad se rodiše. I tako bi da nit’ Zelen-car poznavaše svoje sinovce, nit’ kralj pak svoje sinovice: jer carstvo starijeg brata bijaše na jednom kraju, a kraljevstvo mlađeg čak na drugom kraju svijeta. A onda, u ona vremena, gotovo sve zemlje poharaše grozni ratovi, vodeni i kopneni putovi slabo bijahu poznati i vrlo zamršeni pa se ne mogaše u svijetu putovati tako lako i bezopasno k’o danas. A onaj koji bi se otisnuo u ta vremena u svijet,rijetko bi se vratio.

Ali, da više ne duljimo, raspletimo mi ovu našu priču.

Kažu da je tog cara, gotovo starca, shrvala bolest pa napisa pismo svojemu bratu kralju neka hitro pošalje najvaljanijega od sinovaca da ga car postavi na prijestolje po svojoj smrti. Kralj, primivši pismo, smjesta pozove sinove preda se pa im reče: 

— Čujte što mi piše moj brat, a vaš stric. Koji se od vas osjeća dostojnim carevati zemljom tako velikom i bogatom kao što je ona, tomu dopuštam da pođe ispuniti posljednju volju vašega strica.

Tada se odvaži najstariji sin pa reče: 

— Oče, vjerujem da ta čast meni doliči, jer najstariji sam među braćom svojom; stoga molim zlatnika, ruha dosta, oružje i konja za jahanje pa da krenem bez odlaganja. 

— Dobro, sine dragi, ako se pouzdaš u se da ćeš se probit’ do tamo i misliš da možeš vladati narodom, konja iz ergele ti izaberi po želji, zlatnika koliko ti je dosta uzmi, ruho da ti je po volji, oružje za koje vjeruješ da će ti služiti, pa neka ti je sa srećom, sinko moj.

Onda kraljev sin uze sve potrebno, poljubi očevu ruku, i primivši kraljevo pismo za cara, oprosti se od braće, a onda zajaši konja pa radosno krene k carstvu.

Kralj ga pak htjede iskušati, pa se u sumrak šuteći k’o zaliven krišom preruši u medvjeda, krene pred sinom drugim putem te se zavuče pod jedan most. I kada je sin imao tuda proći, eto ti na kraj mosta medvjeda koji ga dočeka brundajući. 

Tada se kraljevićev konj propne na stražnje noge pa frkćući umalo zbaci svojega gospodara.

A kraljev sin, ne mogavši obuzdati konja i ne usudivši se krenuti dalje, posramljen pođe natrag ocu. Za to vrijeme, kralj se pak već vratio istim putem, pustio konja, skrio medvjeđe krzno pa već čeka da mu se vrati sin. I eto, ugleda ga kako se jureći vraća, al’ ne onako hitro kako se bio zaputio.

– A što si to zaboravio, sinko dragi, da si se vratio? – upita kralj tobože u čudu. – Kol’ko znam, takovo znamenje nije dobro. 

– Da zaboravio, oče, ništa nisam zaboravio, al’ eto na jednom mostu naletjeh na strašna medvjeda koji mi utjera strah u kosti. I jedva izvukavši živu glavu, mišljah, pametnije je vratiti se vama nego da postanem hrana divljim zvjerkama. I odsad pa nadalje, što se mene tiče, neka ide onaj koji umije, jer meni samome ne treba nit’ carstva nit’ ičega; nije meni živjeti dovijeka da naslijedim zemlju. 

– Dobro si to pogodio, sinko dragi. – Stvar je jasna: nit’ si ti za carevanje, nit’ je carstvo za te; i namjesto da smetaš, ti se bolje drži po strani, k’o što reče, jer Bogu hvala: „Ima riba u moru“. Tek da mi je znati kako ćemo s tvojim stricem. Spopao nas je kukavičluk, zar ne?

– Oče – reče na to srednji sin –poći ću ja ako ti je po volji.

– Moje dopuštenje imaš, sinko moj, ali velika bi stvar bila da se ne ispriječi i tebi štogod na putu. Tko zna, možda ti put prepriječi neki zec, ili štogod… i hop! I eto mi te natrag, k’o i tvojega brata, a potom, velika ti sramota. Ali neka, okušaj se i ti pa vidi kako će te sreća poslužiti. Štono se kaže: „Svatko je krojač svoje sreće.” Pođe li ti to za rukom, ha, dobro, ako pak ne, poklekli su i drugi junaci poput tebe…

Onda srednji sin pripremivši si sve potrebno i primivši također očevo pismo za cara, pozdravi se s braćom pa se sutradan i on zaputi bez žurbe. I jaši i jaši sve dok se dobro ne smrači.

Povestea lui Harap-Alb

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuseră niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

– Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice :Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

– Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în stare a cârmui şipe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu bine, fătul meu.

Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.

Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.

De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui,am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de- acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.

Despre aceasta bine aichitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: „Lac de-ar fi, broaşte sunt destule”. Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

-Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

-Ai toată voia dela mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: „Fiecare pentru sine, croitor de pâine”. De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte din mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi merge, până se înnoptează bine.

Imagine preluată de pe site-ul Teatrului Radiofonic: http://www.teatru-radiofonic.ro/povestea-lui-harap-alb/

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus