Goran Čolakhodžić / Foto: Bojan Mrđenović
Usporedbe, moguće i nemoguće
Kad sam se prije više od osam godina zatekao na ljetnoj školi rumunjskog jezika i civilizacije u Iaşiu, doživio sam, ustvari, prvo svoje doista međunarodno iskustvo. Od petnaestak polaznika tog trotjednog tečaja nitko osim mene nije bio iz Hrvatske, a osim raznih Europljana bilo je tamo i najmanje troje Azijaca i dvojica Afrikanaca. Glavne dodirne točke bile su nam mlada dob i jezik koji smo svi učili, mada ga nismo svi u jednakoj mjeri od ranije znali niti su svi bili jednako voljni usvajati ga. Osim toga – tek uopćene stvari: globalna kultura, europejstvo (za većinu), solidan stupanj obrazovanja. I dakako da smo u toj situaciji pribjegli usporedbi, omiljenoj zabavi i glavnom pokretaču konverzacije (kako će mi se kasnije potvrditi na pjesničkim festivalima na koje ću putovati) pri svakom susretu različitih, ali ne i nespojivih ljudi. Isprva je zabavno, toliko toga poziva na komparaciju, izlaganje, obrazlaganje. Dok netko govori, u tebi već raste odgovor i jedva se suzdržavaš ne upasti u riječ – čekaš prvu stanku. I tako to često ispadne kao rukovanje i upoznavanje, mislim na onaj problem koji imaju mnogi s kojima sam razgovarao: dok se predstavljamo, razmišljamo o svojem imenu i kako ćemo ga izgovoriti, a tuđe u minijaturnoj navali adrenalina prečujemo i sekundu kasnije zbog toga se osjetimo loše. Dvije godine kasnije, tijekom još jednog rumunjskog i međunarodnog iskustva, zapisao sam:
zabavljaju nas komparacije,
iza visokih taraba vičemo glasno jedno te isto,
ponavljajući, kao pokémoni,
jedino vlastito ime.
…i nekako mi se i danas čini da previše takve plitke „razmjene iskustava“ završava upravo ovakvim tragikomičnim rezultatom.
Pa ipak, na čemu se može temeljiti barem početak neke dublje razmjene, nekog međukulturnog dijaloga – pa onda, vrlo konkretno, i jedan dvojezični, dvokulturni časopis – ako ne na usporedbi? Nisam tako blesav pa da ustvrdim da se iz usporedbi, pa makar i onih trivijalnih, kao naših u Iaşiu (npr. tko se kako kuca bocama piva, kako se u kojoj zemlji strukturira sveučilište), ne može puno naučiti. Dapače! Ali moramo prevladati onaj drugi impuls, ono požudno spremanje odgovora na nešto što smo upravo čuli, a da nismo zapravo ni procijenili staloženo jesmo li razumjeli, imamo li doista što dodati. Štos je, ukratko, u tome da naučimo aktivno slušati i da to činimo što češće, po mogućnosti uvijek kad se susretnemo s drugim tekstom (u najširem smislu te riječi).
Vježbajmo to slušanje kao čitatelji, dok nam oči prelaze preko redaka odabranog fragmenta romana Vrt od stakla Tatiane Ţîbuleac, a zatim i preko ulomka iz knjige Otac Miljenka Jergovića. Pa što, povucimo i usporedbe! Uočimo razlike na svakom koraku: u životnim okolnostima pripovjedača, njegovu (njezinu) tonu, različitim ulogama u društvu, drugačijim socijalizmima, drugačijoj povijesti, drugačijim ambicijama i uzorima dvoje autora. Naučimo mnogo ondje gdje su usporedbe lako moguće, a vjerojatno još i više tamo gdje su gotovo nemoguće. Grbavo povučene paralele između ljudi ili kultura koje smo odlučili unaprijed označiti sličnima, ili pak različitima, vode u vrlo loše zablude. Zato uvijek sagledajmo kontekst, zapitajmo se tko odakle dolazi i kamo želi ići i budimo otvoreni za svačije iskustvo.
U tom smislu mnogi naši sadašnji i potencijalni čitatelji, svi oni koji putuju između zemalja, koji svoj život u većoj ili manjoj mjeri provode između dvaju ili više jezika i kultura (bilo da to čine iz elementarnih životnih potreba ili nekih koje se tiču čiste „nadgradnje“) nalikuju književnicama, glazbenicima, prevoditelji(ca)ma itd. s ovih stranica – a svi su pak zajedno slični glumcima. Ne zato što bi se pravili da su nešto što nisu, nego zato što moraju znati uskočiti u tuđu kožu, razumjeti ili se barem uporno truditi razumjeti tuđu priču i mjesto na ovom svijetu. Svi mi uspoređujemo, a onda pokušavamo postići stapanje svih tih raznolikih aspekata u neku našu cjelinu: način života, napisanu ili prevedenu knjigu, uspješno ostvaren fusion glazbeni album.
I zato me novi, četvrti broj Versa još jednom ispunjava radošću. On pruža mogućnost slušanja i višestranog sagledavanja najrazličitijih tekstova i konteksta, od književnih djela pa sve do vrlo konkretnih priča o ljudskim životima i (auto)biografskih izlaganja. Pruža, dakle, brojne prilike za usporedbe, kvalitetne i promišljene. Budući da je riječ o pisanoj riječi i da vi, dragi čitatelji, imate slobodu sve priloge u ovom broju čitati onoliko brzo ili sporo koliko to želite, siguran sam da će te usporedbe biti odmjerene i plodne. Ako ih načinite, kao što preporučam, tek kad sugovornik – u našem slučaju pisani tekst – u potpunosti završi svoje razotkrivanje, dobar rezultat neće izostati.
|
Comparații, posibile și imposibile Când am ajuns, în urmă cu mai bine de opt ani, să particip la Școala de Vară de Limba și Civilizația Română din Iași, am avut, de fapt, prima mea experiență cu adevărat internațională. Dintre cei aproximativ cincisprezece participanți la cursul de trei săptămâni, niciunul în afară de mine nu era din Croația și, pe lângă diferiți europeni, erau acolo cel puțin trei asiatici și doi africani. Principalele noastre puncte comune erau tinerețea noastră și limba pe care am învățat-o cu toții, deși nu toți o cunoșteam la fel de bine dinainte și nici nu eram la fel de interesați să o asimilăm. În afară de aceasta, doar lucruri generale: cultura globală, europeismul nostru (cel puțin în cazul majorității dintre noi), un nivel ridicat al educației. Bineînțeles că în acea situație am apelat la comparație, acea distracție preferată și principalul inițiator al conversațiilor (cum mi se va confirma mai târziu la festivalurile de poezie pentru care voi călători în străinătate) la fiecare întâlnire a unor oameni diferiți, dar nu incompatibili. Este destul de distractiv la început, atât de multe lucruri necesită confruntare, expunere, explicare. În timp ce vorbește cineva, răspunsul crește deja ca un val în tine și cu greu te poți abține să nu-i întrerupi discursul – abia aștepți prima pauză de respirație. Și astfel adesea se întâmplă ca aceste schimburi să se termine asemenea strângerilor de mână atunci când facem cunoștință. E o problemă de care mi s-au plâns mulți cu care am vorbit: în momentul în care ne prezentăm, ne gândim intens la numele nostru și la tonul și claritatea cu care va trebui să-l rostim și, cum ne cuprinde momentan valul de adrenalină, nu ne ascultăm interlocutorul și ne simțim prost imediat după. Doi ani mai târziu, în timpul unei alte experiențe românești și internaționale, scriam: ne amuză comparațiile, în spatele gardurilor înalte strigăm mereu aceleași lucruri, repetând, ca nişte Pokémoni, numai propriile nume. … și cumva mi se pare şi astăzi că prea mult „schimb de experiență” de acest tip superficial sfârșește aproape întotdeauna prin a fi tragicomic. Și totuși, pe ce să ne bazăm, măcar la început, dacă ne dorim un schimb mai profund, un dialog intercultural – și apoi, foarte concret, o revistă bilingvă, biculturală – dacă nu pe comparație? Nu sunt chiar atât de nechibzuit încât să susțin că nu se poate învăța foarte mult din comparații, chiar și din cele banale, cum erau majoritatea comparațiilor noastre de la Iași (de exemplu, cum se ciocnesc sticlele de bere, sau care este structura universităților din fiecare țară în parte). Chiar dimpotrivă! Dar trebuie să depășim acel impuls, acea pregătire nerăbdătoare a răspunsului nostru la ceva ce tocmai am auzit, fără să evaluăm de fapt, cu calm, dacă am înțeles, dacă avem cu adevărat ceva de adăugat celor spuse. Trucul, pe scurt, este să învățăm să ascultăm activ și să facem acest lucru cât mai des posibil, de preferință ori de câte ori întâlnim un alt text (în sensul cel mai larg al cuvântului). Să exersăm această ascultare și în calitate de cititori, în timp ce sorbim cu privirea rândurile fragmentului propus din romanul „Grădina de sticlă” de Tatiana Ţîbuleac, iar apoi și pe cele ale fragmentului din romanul „Tatăl” de Miljenko Jergović. Până la urmă, hai să facem și comparații! Să observăm diferențe la fiecare pas: împrejurările de viață ale naratorilor, diferențele de ton, rolurile lor diferite în societate, socialismele diferite pe care le-au trăit, istoriile lor diferite, ambițiile și modelele diferite ale celor doi autori. Învățăm multe acolo unde comparațiile sunt ușor de făcut, însă probabil chiar mai mult acolo unde sunt aproape imposibile. Niște paralele încovoiate făcute între oameni sau culturi pe care am decis dinainte să le etichetăm ca fiind similare sau diferite duc mai mereu la concepții greșite și periculoase. Deci, să ne uităm mereu la context, să ne întrebăm cine de unde vine și încotro vrea să meargă și să fim deschiși la experiența fiecăruia. În acest sens, mulți dintre cititorii noștri actuali și potențiali, toți cei care călătoresc între țări, care își petrec viața într-o măsură mai mare sau mai mică între două sau mai multe limbi și culturi (fie că o fac din nevoi economice de bază sau din motive legate mai degrabă de „suprastructură” pură), seamănă cu scriitorii, muzicienii, traducătorii etc. care apar în aceste pagini – iar toți împreună seamănă cu niște actori. Nu pentru că s-ar preface că sunt ceva ce nu sunt, ci pentru că trebuie să știe să se pună în pielea altuia, să înțeleagă sau măcar să depună eforturi continue să înțeleagă poveștile și pozițiile altora în această lume. Cu toții comparăm și apoi încercăm să realizăm îmbinarea tuturor acestor aspecte diverse într-un întreg care va fi numai al nostru: un mod de viață propriu, o carte scrisă sau tradusă, un album de muzică fusion realizat cu succes. Și de aceea noul număr, cel de-al patrulea, al revistei Verso mă umple încă o dată de bucurie. Fiindcă oferă oportunitatea de a asculta și de a observa din mai multe perspective o mare varietate de texte și contexte, de la lucrări literare până la povești foarte specifice despre vieți umane și prezentări (auto)biografice. El oferă, prin urmare, numeroase oportunități pentru comparare: dar să fie comparații de calitate, fără grabă. Întrucât aici este vorba de cuvântul scris iar dumneavoastră, dragi cititori, aveți libertatea de a citi toate articolele din acest număr cât de repede sau cât de încet doriți, sunt sigur că toate comparațiile făcute vor fi măsurate și fructuoase. Dacă le veți face, așa cum vă recomand, numai după ce interlocutorul – în cazul de față, textul scris – își încheie complet mărturisirea, rezultatul bun nu va lipsi. Traducere: Goran Čolakhodžić |
