Partea 1. București
În timp ce mergeam în autobuzul plin care ne ducea de pe aeroportul Otopeni în centrul Bucureștiului și duceam conversații telefonice alternative în româna mea încă nu foarte fluentă, cheltuind o grămadă de bani din contul telefonului, pe frunte a început să mi se scurgă o sudoare rece gândindu-mă cum toate poveștile cu care ne-au speriat înainte de plecare sunt adevărate. Două glasuri masculine, atât de asemănătoare între ele încât la început am crezut că e vorba despre aceeași persoană de la aceeași agenție, doar cu numere diferite de telefon, țineau să mă convingă, din ce în ce mai nervoși, că mă așteaptă la locația cutare și cutare pentru a mă conduce apoi la apartamentul pe care l-am închiriat. Sara își păstra în continuare calmul. Avea pe atunci mai multă experiență decât mine în privința călătoriilor în străinătate. Pe de-o parte pe mine asta mă făcea să fiu și mai stresat. Cum a reușit ea să se descurce acum doi ani în Rusia, așa ar trebui să mă descurc și eu acum în România, vorbind limba mai bine decât mi se pare că o vorbesc…
– Dacă tot ai ales limba asta, atunci stăpânește-o pe deplin, mă urmărea un gând, unul dintre multele de atunci.
În câteva minute, toată deschiderea mea spre nou și rezistența la prejudecățiile celor mai în vârstă erau serios zguduite. Am crezut sincer că încearcă să ne înșele – era singura explicație logică. Și totuși ceva încerca să își croiască drum prin adâncurile memoriei mele, ceva ce îmi spunea că eu sunt cel vinovat pentru această situație.
Căldura era insuportabilă, dar cu nimic mai rea decât în Zagrebul pe care îl părăsiserăm dis-de-dimineață. Am zburat cu avionul din Viena, iar până acolo am mers cu autobuzul. Împlinsem amândoi 21 de ani, dar aveam sentimentul că asta este ultima ocazie să călătoresc undeva singur: mai specific, fără excursii cu clasa sau fără părinți. Primul an de facultate l-am petrecut ferm ancorat în Zagreb.
Bagajele de călătorie ni se rostogoleau pe culoarul autobuzului la fiecare încetinire și frânare la semafoare, din ce în ce mai multe cu cât ne apropiam de centru. Afară asfalt încins, acoperit parcă peste tot cu un strat ușor de praf galben-gri. Copacii de-a lungul drumului, gardurile mici surpate prin care răzbat dezordonat crengile de jos al unor rânduri de copaci, asta mai repara din imaginea inițială și îmi răcea puțin gândurile. Frica, totuși, nu m-a părăsit.
Poate nu am înțeles eu toate nuanțele intonației lor, poate mi-au scăpat cuvinte întregi pe care nu le-am putut desluși și cărora n-am putut să le dau formă din propozițiile lungi și grăbite pe care le rosteau. Când autobuzul a trecut în grabă pe lângă colțul unei biserici din cărămidă plăcută ochiului – Biserica Italiană, aveam să aflu mai târziu – am simțit probabil prima urmă de entuziasm la gândul că am ajuns într-un oraș nou pe care mi-am dorit de mult să-l văd, atât de mult mă ținuse ocupat încurcătura cu apartamentul. Am realizat ce se întîmplase ceva mai devreme de Piața Universității pe care am recunoscut-o imediat din fotografiile de la revoluția română din ghidurile turistice și de pe internet. Uitasem așadar că, înainte de cel din urmă, mai rezervasem un apartament în București. Am simțit ghimpi pe șira spinării când am realizat care e problema. Acum nu-mi mai rămânea decât să mă întâlnesc cu agentul care e cel mai aproape de noi în oraș și pur și simplu să mergem cu el. Pentru apeluri, explicații și cerut scuze nu mai aveam bani.
Ne-am așezat pe o bancă în micuțul parc Colțea, undeva lângă o fântână destul de kitch intitulată Violina spartă. Apropierea de apa care nu era de băut nu ne-a oferit cine știe ce consolare, dar pe când așteptam să-și facă apariția un oarecare Alex, i-am povestit Sarei ce se întâmplase de fapt. Așa m-a putut înveseli alternând momentele de înțelegere cu cele de tachinare.
– E în regulă, deja începusem să cred că ai inventat singur notele ălea mari la limba română.
Înainte de soluționarea finală a problemei, o nouă fîșie de teamă ne-a ieșit în cale odată cu apariția lui Alex: un cvadragenar în cămașă albă, cu început de chelie, ras în cap, care vorbește la telefon chiar în timp ce ne strânge mâinile. Se încadra perfect în imaginea sterotip a mafiotului. La început ne tragem geamantanele în urma lui, iar el ne conduce undeva pe lângă Ateneu (de abia acum am început să privim în jurul nostru), pe lângă fostul Palat Regal, acum muzeu, și până la o stradă unde este o biserică luterană. Pe ultimii zeci de metri reușim să conversăm mai relaxat. Inițial mă laudă pentru româna mea și se miră că o vorbesc, deși, după că aude că o studiez la facultate, se comportă de parcă de aici încolo va fi mult mai sever cu fiecare greșeală a mea.
Totul e în regulă. Apartamentul are vedere drept spre fațada bisericii cu ușile ei închise. Jos se mișcă fără încetare trecători, copii, taxiști și câini. Intrarea în clădire e ornamentată cu un chioșc improvizat unde poți cumpăra diverse băuturi. Doamna care stă aici în fața oricărui trecător ne va observa atent fiecare intrare și ieșire. Frigiderul cu băuturi răcoritoare este emblema verilor bucureștene. De la scara noastră peste tot în jurul Sălii Polivalente și mai departe, sub diverse copertine, arcade, în ganguri și pasaje subterane, întotdeauna frigiderele cu răcoritoare și dozatoarele de sucuri, cumva mereu conectate la curent. Ai putea crede că poți să iei la repezeală ceva din ele și apoi să fugi. Dar ceva îți dă de bănuit că se află toate sub supraveghere atentă, la siguranță și încuiate. La poalele lor, ca un mic aprozar, în găleți de plastic pline cu apă se mențin proaspete legături de mărar, codimentul nelipsit din bucătăria românească.
Găsim un magazin alimentar imediat după colț și aici ne întâlnim pentru prima data cu hrana românească de zi cu zi. Cumpărăm o pâine împachetată, deja feliată, cum pe atunci nu se găsea nicăieri în Croația. Pâine boierească, albă. Mai luăm șuncă, brânză, fructe și – un capriciu de-al meu – o sticlă destul de ieftină de tămâioasă. E imposibil ca atunci când ajung într-o țară despre care am citit câte ceva să nu încerc măcar puțin din mâncărurile sau băuturile ei tipice. Bineînțeles mă pot mulțumi și cu varianta industrială lipsită de de caracter – cum ar fi, numai să fie, simbolul, dintr-un motiv destul de ciudat, trebuie mâncat.
Seara târziu, pe când Sara face duș iar eu în pat încerc să-mi relaxez fălcile încordate și mușchii spatelui înainte de ziua de mâine când trebuie să mergem în vizită conform programului, sună din nou telefonul mobil. Număr românesc, unul din cele două. Cel care a pierdut la jocul alegerii mele arbitrare. Mă uit îndelung la ecranul care vibrează până să-mi fac curaj și să răspund.
Omul e supărat, furios. Îi explic situația, bineînțeles, o explic în parte. Nu dă dovadă de înțelegere – și de ce ar trebui să dea? Continuă să îmi țină lecții, trecând un singur conținut prin mai multe forme și rânduri de propoziții. Nu am ce spune. Într-un final renunță și el, iar după că epuizează o ultimă salvă apăsătoare las să teacă o secundă de tăcere iar apoi adaug:
– Da, înţeleg.
– Nu, domnule, se pare că nu înţelegeţi.
Nu știu cum să răspund la asta, cu atât mai puțin cum să rezolv situația. Ceva îmi spune că acel om este pentru mine complet irelevant, cum sunt și eu pentru el, că nu ne-am văzut niciodată, și nu ne vom vedea niciodată în mod conștient, așa că trag o linie ca și cum aș hotărî să abandonez un vis neplăcut care a devenit apăsător.
– La revedere.
Mă gândesc îndelung la toate acestea și după ce stingem lumina, în timp ce zgomotul de pe străzi, obișnuit cum sunt cu tăcerea din Samobor, nu mă lasă să adorm, iar prin colțurile camerei se aprind aripile zumzăitoare ale țânțarilor treziți. Cât de ușor a fost să revin la acele prejudecăți, chipurile depășite, să fiu de acord cu atenționările bătrânilor croați, tremurând de grijă față de doi tineri plecați în România, țară despre care știu puține lucruri, dintre care majoritatea sunt de rău. Pentru croatul obișnuit, România era țara căruțelor cu roți de mașină și cai pricăjiți înhămați, țara câinilor vagabonzi, a copiilor fără adăpost, cu clădiri gri, drumuri rele și mustind de infracționalitate mică și mare. În timp ce mă scufund în somn, dorind să dau repede uitării toată vinovăția mea de astăzi, ascult sunetele orașului care sunt atât de asemănătoare peste tot, orașul care se înnoiește, se epuizează și se clădește în același timp: ca toate orașele, poate doar puțin mai dramatic. Dar apartamentul e îngrijit și modern iar pâinea cumpărată este, să nu uităm, feliată.
De București mai leg și astăzi zăpușeala de vară, praful și huruitul de motor, deși patru ani mai târziu am locuit aici și primăvara devreme, pe când un vânt rece de nord-est ne mătura picioarele cu încercările primăverii de a se împământeni în curtea complexului studențesc din Grozăvești. În cele din urmă primăvara a învins și a atârnat câteva forsiții timide de-a lungul Dâmboviței, precum și câteva violete întunecate pe care le-am cules, le-am uscat și le-am dus în țara mea cu avionul via Istanbul, dăruind-le cuiva care-mi era pe atunci important. Dar în luna august din anul 2011 Bucureștiul era o oală lipicioasă și strălucitoare. Ne refugiam de sub această impresie pe străzile lăturalnice, în spatele clădirilor mari și mici, a palatelor și a blocurilor-turn. Clădirile sunt aici de tot felul. Bucureștiul este în mod definitiv cel mai eclectic oraș în care am fost până acum. Pe aceeași stradă, de înălțimi diferite, se înșiră construcții din toate perioadele, de la mijlocul sau finele de secol XIX până în ziua de ieri. Ca la aruncarea de bețișoare mikado, sau poate chiar la aruncarea cu boabe de fasole, asta rezultă întâmplător în combinații reușite sau nereușite și în tot felul de întâlniri ale vechiului cu noul. Oriunde te îndrepți te domină acea impresie că totul este în mișcare și în schimbare: că deja poimâine, dacă ne vom întoarce în acest loc, nu vom mai da peste acest balcon cu balustradă în stil franțuzesc, peste turnulețul acesta în stil neo-brâncovenesc, poate nici peste stâlpul acesta electric care se îndoaie deja periculos sub grutatea rolelor de cablu în exces care, la soare sau pe timp de ploaie, așteaptă ocazia să fie folosit. Fațadele, străzile și trotuarele încep să ni se pară ca niște diverse feluri de relief ale deșertului, ca niște subspecii îngemănate de piatră și nisip.
Mulțumită acestei arșițe și dorinței de a găsi și aici un fel de oază verde, descoperim părți din zona centrală pe care altfel poate că nu le-am fi găsit. În loc de toropeala de pe Calea Victoriei, o luăm pe o străduță lăturalnică până la Grădina Icoanei și aici vom mai veni odată sau de două ori în cele două zile pe care le mai avem de petrecut în capitala României. La începutul străzii se află Biserica Anglicană, o piesă tipică de arhitectură sacrală engleză care, iată, a răsărit și în mijlocul României. Este doar unul dintre multele cazuri în care Bucureștiul ne surprinde arătându-ne unele lucruri pe care în Zagreb, într-un anume fel un oraș mai provincial, nu le-am văzut niciodată.
De exemplu, metroul. De metrou suntem fascinați, nu este primul tren subteran cu care mergem, dar este primul cu care plecăm undeva în fiecare zi și care este atât de accesibil și datorită faptului că este – ieftin. Stațiile lui nu sunt nici pe departe asemănătoare cu cele din Moscova despre care povestește Sara, dar au o simplitate funcțională și luminoasă: ceva mai exuberant decât atâta nici n-ar avea sens. Miroase a ventilație, e electricitate, a petrol, iar sunetele pe care trenul le produce când ajunge și când pleacă sunt încărcate cu forță, cu ceva ce provoacă bucurie.
Există moduri în care tehnica poate fi plăcută,
justificări ale futurismului. Metroul din București
caută să fie milostivit ca un cazinou,
să fie încercate noi combinații,
să fie dus în ispită norocul deja mult prea de durată.
Sub pământ totul reușește mereu.
Totul se revarsă în coridoare regulate, pe partea corectă
de partea corectă, corect și salvator,
neted și abil. (În japoneză trebuie să existe cu siguranță un cuvânt
pentru delectarea în manifestarea propriei îndemânări
trebuie să existe și în română, măcar pentru
româna aceasta rapidă și subterană)
Îmbătați de succes mergem mai departe,
urcăm pe aceleași scări,
cotim spre aceleași intersecții, pe lângă standuri asemănătoare
adânc în întuneric,
pentru a inhala vântul niciodată luminat, îmbibat cu miros de petrol.
Ceva se mișcă în adâncime
și împinge înainte mile cubice de aer.
Vuietul din noapte vestește venirea
unui șarpe argintiu care nu e chiar șarpe
pentru că e prea viu, de o suplețe prea rece.
Zgomotul pe care îl face pe când fără fricțiune
se târăște pe barele de oțel
e irezistibil de dulce, acel scârțâit fantomatic
care sus la soare ar deveni groază și amenințare
e aici semnul unui zbor măiastru
expresia condensată a forței
a metalului și a electricității, a ceea ce știm
și a ceea ce suntem de mult. Sosește.
Urmăresc harta cu toate liniile și pronunț în gând numele tuituror stațiilor, una câte una, uneori neobișnuite, poetice dacă nu le-ai cunoscut anterior – – Timpuri Noi, Apărătorii Patriei, Preciziei – și în special numele acelor stații unde de această dată nu voi ajunge. În București stăm doar trei zile, iar tot ceea ce vrem să vedem se află în miezul larg al orașului. De aceea începem să facem abuz de metrou: ca să ajungem să vedem tot îl folosim des, sărim peste orașul de deasupra și ne teleportăm de la o intersecție la alta. Orașul devine puțin câte puțin un colaj, alternând ordinea imaginilor, ca un salt
Şi undeva, în mine, ştiu că toate acestea nu sunt adevăratul Bucureşti, simţeam deja atunci, iar acum şi mai mult, felul în care turismul cu constantele şi traseele lui fixe deformează imaginea unui loc. Ceva din mine râvneşte după o viaţă adevărată, fără presiune, domolă în ţara cu care fac cunoştinţă. Când alegem să studiem o limbă într-un mod sau în altul ne legăm pe viaţă de ţara (sau ţările) în care aceasta se vorbeşte, de oamenii şi obiceiurile ei, măcar tangenţial. Neavând niciun fel de rădăcini româneşti şi cum nu vizitasem niciodată România, prima mea vizită are un caracter neobişnuit. Mi se pare un pic ca şi cum aş păşi pe un teren imaginar, într-un loc devenit, dintr-un oarecare motiv ciudat, un loc real, unde toate cunoştinţele abstracte căpătate acasă, de la distanţă, trebuie aplicate şi unde, aproape la fiecare pas, trăiesc, simultan, mai multe recunoaşteri şi mai multe abateri, chiar discrepanţe.
Eu sunt singurul nostru ghid, iar ceea ce ştiu şi ce-i spun Sarei am învăţat în anii mei de studiu şi de cercetări individuale datorate propriului interes, chiar şi din ghidul turistic răsfoit înaintea călătoriei. Experienţa Celuilalt are loc undeva la intersecţia tuturor acestor povestiri, a celor aduse de acasă precum şi a celor găsite la faţa locului. Din când în când recunosc, în contururile plimbărilor pe care le facem, cursul paragrafelor din cărţile citite.
Bucureşti – un oraş cu centru fragmentat, cu axa aceea est-vest înfiptă de Ceauşescu, în urma unui mare cutremur, în ţesutul nord-sud al oraşului de până atunci. Unele fântâni merg, altele sunt uscate şi în interiorul lor se descompun nişte hârtii şi pahare care, acum o zi, o lună sau un an au fost bucuria cuiva. Ne plimbăm pe sub aleele de copaci de-a lungul Bulevardului Unirii, iar eu mă uit la balcoanele franţuzeşti de pe blocurile care îl mărginesc. Ce oameni locuiesc aici şi cu ce merit? Din pura întâmplare? Oare apartamentele acestea sunt din acelea mai bune, aşa cum şi faţadele blocurilor sunt totuşi într-o stare mai bună decât faţadele celorlalte blocuri de patruzeci şi ceva de ani de vechime din oraş? Faţadele acestea care sunt o fuziune neobişnuită, uşoară a Parisului lui Haussmann, a unei inspiraţii ceauşiste vag nord-coreene şi a albului strălucitor al Italiei lui Mussolini.
La nord de aici este partea aceea organică a oraşului, acel Bucureşti după care românii plâng poate chiar prea mult, idealizând perioada interbelică, ca şi cum în vremea aceea totul a fost tocmai aşa cum ar trebui să fie – numai pentru că a fost suficient de demult ca nimeni să nu mai ţină minte. Idealizarea respectivă este vizibilă în oferta de vederi poştale, pe afişe cu actori în costumele vremii, chiar şi din orologiile de pe stradă care nu au o înfăţişare modernă, ci sunt nişte replici cam libere ale stilului pe care l-am asocia mai degrabă cu Londra anilor 1910. Ne întoarcem pe Calea Victoriei, pentru mine o cale de circulaţie aproape mitică, despre care am citit atât de mult şi, urmărind încetul cu încetul plăcile albastru-verzi cu denumirile străzilor (încă o influenţă pariziană), intrăm în Lipscani, cartierul vechi negustoresc al Bucureştiului, aflat în reconstrucţie. Neglijată şi parţial lăsată în paragină pe timpul comunismului, momentan dă dovadă de dinamica aceea bucureşteană a luării de fiinţă şi a desfiinţării. Aici, de fapt, se ascunde tipul acela „adevărat”, previzibil de centru de oraş european, cu case mici şi clădiri ca nişte insule în marea zona pietonală, cu o istorie pluriseculară, cu numeroasele cafenele, librării şi alte prăvălii. Celui care a fost înainte la Sarajevo ceva i se va părea cunoscut: totuşi acesta nu este doar un cartier negustoresc al unui burg nemţesc (chiar dacă denumirea Lipscanilor se trage de la vechea denumire românească pentru oraşul Leipzig, Lipsca, dat fiind că o parte din bunurile vândute acolo venea din ţările nemţeşti), ci şi un bazar în stilul otoman. Chiar după colţ, se pare, ar putea să apară cişmeaua de pe Baščaršija. În loc de aceasta, se iveşte poarta deschisă a unei curţi interioare încercuite cu două coroane de garduri şi stâlpi proaspăt renovaţi, care sprijină arcurile „muşcate”, în şirurile lor lungi – Hanul lui Manuc. În curte cresc, nemişcaţi în aerul fierbinte, nişte plopi verzi, aceşti copaci-emblemă ai şesurilor şi ai Balcanilor Otomani. Manuc-bei a fost un negustor armenean bogat de la începutul secolului XIX, care a terminat hanul în 1808, dăruind Bucureştiului cel mai important centru comercial al epocii, cu câteva zeci de magazine cu vânzare angro şi cu amănuntul, amplificat, fireşte, cu funcţia turistică – hanul dispunea de peste o sută de camere. Mai târziu, hanul lui Manuc a fost scenografia mai multor evenimente importante pentru istoria României, cum ar fi semnarea Păcii de la Bucureşti din 1812 (prin care s-a încheiat Războiul Ruso-Turc), primul spectacol de operetă din România la sfârşitul aceluiaşi secol, sau discursurile publice ale naţionaliştilor români în ajunul Primului Război Mondial, care au contribuit la unirea finală a Regatului României cu Transilvania.
Şi aici, în Lipscani, schelele şi materialele de construcţie proaspete sunt amestecate cu ruinele vechilor case ale căror ferestre sunt bătute cu scânduri sau ale căror buiandrugi s-au prăbuşit deja şi s-au scurs pe trotuar împreună cu restul faţadei. Devin înclinat să cred în afirmația că la noi în Est istoria curge repede şi se repetă deseori, iar după fiecare schimbare de putere vine potopul şi apoi luăm totul de la capăt. Totuşi aici ceva va fi păstrat de data aceasta, – singura întrebare este în ce fel şi în ce context şi dacă i se va permite să mărturisească liber despre trecut sau va fi înhamat la carul intereselor şi politicilor actuale, trecătoare. Bineînţeles că răspunsul corect va fi cel din urmă. În România şi mai larg – în partea „aceasta” a Europei – istoria nu este o chestiune de istorie: aici domneşte eternul prezent.
Trebuie să fii pregătit să creşti – nu este
frumos în sens clasic –
şi să accepţi faptul că Bucureştiul
îmbrăţişează deconstrucţia cât şi construcţia, descompunerea cât şi devenirea.
Una lângă alta clădirile se nasc şi mor:
Bucureştiul este modelul de manual al permaculturii oraşului,
al unei grădini hrănite numai cu propria destrămare,
de aceea etern.
Plin cu începuturi false,
entuziasme – renunţări,
împliniri – goluri,
în egală măsură, cântăreşte atent, cu un aer întâmplător
şi haotic, lasă câmpia să intre în oraş, oraşul în câmpie,
în egală măsură din sine, din oraş, mai departe
compune, cât şi des-
compune, pe sine, pe ale lui. Bucureştiul fără îndoială
vâjâie pulsează trăieşte
cum trăieşte şi o grămadă de compost, într-u moment decupat
lasă impresia egalităţii ascensiunii şi a căderii
într-o succesiune de momente este clar,
dospeşte se extinde creşte.
Este ultima noastră zi în Bucureşti şi ne întoarcem în apartament trecând prin parcul Cişmigiu. Undeva la marginea lui, în cotlonul liniştit dintre parc şi primele clădiri de lângă el, cotlon care, în toate oraşele, este un loc preţios, calm, cald şi somnolent, observăm o fereastră deschisă pe al cărei pervaz, în ghivece, creşte leuşteanul, încă o mirodenie care pentru români înseamnă mult, iar pentru croaţi nimic, în timp ce dinăuntru adie răcoarea apartamentului, zgomotul înăbuşit al televizorului şi un miros specific, în acelaşi timp cunoscut şi un pic cam altfel, al gătitului de casă. În acel moment mă simt cel mai apropiat de România cea de zi cu zi şi timp de o jumătate de minut, măcar iluzoriu, mă scutur de coaja de turist şi îndrăznesc să cred că uite, acum sunt un observator obiectiv, dar şi implicat, chiar un participant: cineva care ar fi în stare să înţeleagă şi să se asimileze, încet.
Să mergem deci, eu fără oricine
când seara s-a întins pe cer în fine asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă,
pe străzi, care se extind la fel de crăcănat
şi stângaci, înfiorător şi de nepătruns.
Hărţile există, însă n-au fost însuşite şi nici tatuate în picioare.
Diferenţa drastică între scări le face inutile
(pe picioare, pe hărţi),
însă mersul pe jos este singurul mod, mersul cu ochii închişi.
Ne alină cireşele ce se umflă, primăvara este mai uşoara de înţeles,
ne alină ciorbele aburinde care se întind prin geamuri
ameţindu-ne,
prin mirosul mirodeniilor stranii totuşi atât de limpede
radiind căldura, evocând
bunicile altora ca nişte bunici peste tot la fel,
copilăriile altora ca nişte copilării dureroase şi perfecte pretutindeni.
Se lasă seara peste Bucureşti,
el se întinde peste câmpia anesteziată
cu fumul din măşini şi centrale ca să nu simtă
săpatul pentru noi fundamente,
tăiatul metroului ascuţit,
sfredelitul a mii de ţevi,
interminabila extindere a oraşului peste
cer pământ seară
Pe Alex nu l-am mai văzut. Îi vom lăsa cheia, după cum ne-a instruit în prima seară, în cutia poştală, pe când în frigider las – pentru el sau pentru viitorul oaspete – o jumătate de sticlă de tămâioasă, pe care nu am terminat-o din singurul motiv că mă sfiesc să beau în compania unei Sare reţinute. În cursul ultimei nopţi nici nu mai băgăm în seamă zgomotul de pe stradă. Strigătele taximetriştilor şi ale vânzătorilor, auzite în faza de aţipire şi dimineaţă în timp ce mă trezesc, le desluşesc deja mai bine decât la început, când abia am sosit. Iar dimineaţă, ca într-un scenariu imaginat, mă trezeşte de-a binelea sunetul înecat al orgii care acompaniază coralele luterane cântate în biserica de vizavi, care în sfârşit a prins viaţă. Mă scol şi ies pe balconul închis – poarta largă din lemn este deschisă, iar dinăuntru vin cuvinte şi cântece.
– Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia: Gara de Nord.
Ne-am folosit cu succes pentru ultima dată de trucul acela subteran cu metroul şi am ieşit la suprafaţă chiar în faţa gării centrale din Bucureşti. Pe peronul lung, albit de soarele de dimineaţă, aşteptăm să urcăm în trenul care ne va duce spre Sinaia şi mai departe, la Braşov. Considerăm că am lăsat în urma noastră Bucureştiul atunci când trenul, accelerând, a trecut pe lângă acele turnuleţe cvasi-mediavele din cărămidă şi s-a scufundat în câmpia care, asemenea unei mări, încercuieşte capitala României.
Traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić
