Partea a treia – Ultimul arc de cerc
Nervozitatea noastră din primele zile s-a risipit, grijile legate de felul cum ne vom descurca într-o țară necunoscută au trecut – eliberați de această povară, putem în sfârșit să ne gândim la cele prin care am trecut și la ceea ce ne mai așteaptă până la întoarcerea care va avea loc în curând. Simțim că știm foarte bine cum merge aici treaba cu biletele, călătoriile, trenurile, așteptarea: numărul de sfaturi pe care l-am putea da altora, călători proaspeți prin România, crește, ni se pare, pe zi ce trece.
Vom porni încrezători mai departe, ne vom urca în trenul care se va strecura ore în șir prin inima podișului Transilvaniei, de la Brașov la Cluj, și nu ne vom opri în nicio stație. De acasă țările par mai mici deoarece în casa minții fiecare ținut este doar o singură cameră. O abatere de câțiva kilometri de la drumul principal pare un lucru mărunt, o distanță care poate fi străbătută pe jos, într-o oră. Distanțele lungi dintre marile orașe am încercat să le împodobesc cu sate și biserici, văi și păduri pentru a le înfrumuseța și a le umple complet, ca nimic să nu rămână nefolosit: un horror vacui de turist. Și când am ajuns și am simțit cu trupurile noastre și cu timpul acele distanțe, când a devenit clar că teleportarea totuși nu există și că orice, chiar și cea mai mică deviere de la drum consumă inevitabil timp, am început să reducem. Am redus traseul la scheletul principal al obiectivelor pe care le așezaserăm pe hârtie, la lista de dorințe inițiale, mulțumiți că am dovedit prin aceasta autocontrol și că am dat dovadă de discernământ pentru a vedea ceea ce este mai important.
Voi dormi peste lungile drumuri de macadam care urmăresc firul căilor ferate de la Brașov mai întâi spre nord, așacă nu voi vedea droaia de copii firavi de romi care se aleargă unii pe alții în jurul căii ferate ori prin șanțuri și fac cu mâna trenului în mișcare, cum nu voi vedea nici colibele lor fragmentare compuse din tot felul de bucățele de viață și realitate, lipite împreună printr-o inventivitate pe care specia umană o împarte cu păsările și insectele – cu larvele trihopterelor. Sara îmi va vorbi despre ele când mă voi scutura din somn, dar nu voi dori să ascult prea multe pentru că tonul ei îmi spune că o fascinează prea mult, că se miră de asta cu o oarecare rămășiță de șovinism care-mi este străină. Chiar dacă aceste peisaje, dacă le-aș fi văzut cu proprii mei ochi, m-ar fi mișcat, deocamdată înclin către o viziune antropologică și nu judec nimic din ceeea ce văd. Somnolența blândă probabil mă ajută în acest sens.
În vagonul nostru, se pare, e imposibil să deschizi geamurile, deși aerul condiționat funcționează foarte modest, iar ziua trece, soarele răsare, e un august fierbinte. În mare parte Transilvania nu este pădurea deasă și întunecată din imaginile occidentale hrănite prin lectura lui Bram Stocker, ci mai degrabă se aseamănă cu lumea uscată care se află în trecerea de la pășunile panonice la ceva diferit, mai suculent, dar nu exagerat de promițător. Pe pantele dealurilor golașe acoperite cu iarbă scurtă, retezată de dinții oilor, îngălbenindu-se în arșița unei veri târzii, e clar că ar fi putut să fie ceva mai mulți copaci, că mulți au fost jertfite oilor, acestui animal atât de tipic pentru România și că pe alocuri pantele amenință să se surpe în văile unde curge un râu, peste străzi sau calea ferată. Marginile încruntate ale dealurilor, locul unde blocurile mari de pământ au cedat sub acțiunea gravitației, ies în evidență privite oblic prin geamul prăfuit de la fereastra vagonului.
Doar prin faptul că am hotărât și am acceptat să călătorim cu mijloace de transport în comun, suntem incluși într-o sală de clasă, ca la începutul școlii Suntem mereu izbiți de o anume constelație, de o altă dinamică care devine din ce în ce mai clară odată cu pornirea la un drum lung. Cu noi este un businessman cu ten închis și păr negru, cu pantofi ascuțiți la vârf și cămașă albă, care în principiu vorbește la telefon; un băiat de vreo cincisprezece, șaisprezece ani care șede la câteva locuri distanță în fața noastră și care tot încearcă nervos să deschidă geamul; o femeie în vârstă căreia până la urmă nu i-am văzut nici măcar o dată chipul, dar care avertizează băiatul, deja după un sterotip bine cunoscut, valid și în tramvaiele din Zagreb, să închidă geamul de fiecare dată când acesta reușește să îl deschidă, de teama curentului; un călugăr sau un preot ortodox, întors cu fața căre noi, așezat pe unul dintre scaunele care au în față și o măsuță – ține regulamentar pe genunchi o servietă și se uită în general pe fereastră, înapoi, în direcția din care a plecat. Se uită întotdeauna înapoi, în timp ce businessman-ul doar înainte.
Căldura oferă principala și aproape unica ocazie pentru a comunica. Nervozitatea crește în timp ce dogoarea sufocantă devinde tot mai insuportabilă și se domolește când, în cele din urmă, scurt și cu permisiunea milostivă a bătrânei, se deschide geamul – precum electricitatea, precum un ritm prin intermediul căruia deasupra unui ținut de vară se generează furtunile. Dar aceste domoliri de nervozitate nu sunt niciodată complete: curentul de aer nu ajută prea mult, iar femeia fierbe și se împotrivește pe tăcute, și toți știu că vor trebui mai devreme sau mai târziu să îi facă pe plac și să închidă din nou geamul, osândindu-se din nou la discomfort și sudoare. conductorul de tren va trece prin vagon de câteva ori , de parcă ar dori să vadă dacă mai suntem cu toții vii. Businessman-ul îl întreabă, fără să întrerupă convorbirea telefonică, dacă e posibil să lăsăm ușa de la vagon deschisă, dar destinul e înfiorător, nu e posibil, ușile de la vagon se închid automat. Popa transpiră – fruntea îi e din ce în ce mai lucitoare, în ea se răsfrâng umbrele stâlpilor electrici de pe marginea căii ferate – dar e calm și îndură cu demnitate. Cu fiecare următoare umplere de încordare, cu fiecare aglomerare a norilor furtunoși de furie, amenințarea cu înfruntarea e din ce în ce mai serioasă. Când în spatele nostru a rămas nu foarte regretata Sighișoara cu micile ei turnuri pe care le-am văzut doar în trecere, neagra Copșa Mică care nu mai e atât de neagră pentru că timpul a spălat și aici praful de cărbune al fostei grozăvii, deodată toată apăsarea grea din tren a fost rezolvată în cel mai evident și mai simplu mod cu putință: doamna în vârstă s-a așezat în celelalt capăt al vagonului, iar aici sunt deschise două geamuri lungi și înguste. A urmat o jumătate de oră perfectă de drum întins, o oră de plăcere. De data asta este rândul Sarei să doarmă, iar băiatului din fața noastră nu-i mai rămâne decât să se prindă cu mâinile de spătarul scaunului său și astfel să se răcorească și să-și aerisească subrațul transpirat, împreună cu toți ceilalți care au reușit să rămână treji.
Clujul, mai precis Cluj-Napoca, este un oraș dublu, el însuși este o poveste despre două orașe. Două piețe centrale, două jumătăți nu tocmai contopite ale aceleiași lumi locale. Într-o biserică se roagă maghiarii, într-una românii. Ambele sunt monumentale și înconjurate de statui: cea maghiară este mai veche și mai impozantă, cu toate că e cam mohorâtă, iar cea română mai dramatică și mai strălucitoare, o catedrală albă care-mi amintește pur și simplu de Taj Mahal, nu pot să nu fac o comparație. În paralel trăiesc Clujul și Kolozsvár-ul. Klausenburg-ul a murit deja de mult. „Napoca“ a fost adăugat denumirii orașului de către faimosul dictator român în anul 1974 într-un din episoadele sale maniacale de proslăvire a dacilor, episoade care îl scuturau destul de des.
Într-o seară, nu departe de cele două piețe centrale, intrăm într-un magazin: eu exersez politicos româna mea cu vânzătoarea care, între timp, exersează limba ei maternă: maghiara. Printr-o înțelegere tăcută continuăm fiecare pe limba lui până la final. Faptul că cu patru ani în urmă mă ocupasem în treacăt puțin de limba maghiară a făcut ca situația să decurgă lin: femeia rostește prețul în maghiară, eu înțeleg numărul și îi întind hârtia de bani corectă. Pacea serii a rămas neclintită.
Rămânem aici pentru scurt timp, suntem doar în trecere spre sud – cu alte cuvinte, din Cluj începe întoarcerea noastră acasă. Poate că faptul acesta are o însemnătate simbolică pentru că cine citește poate învăța că legăturile acestui oraș, al doilea sau al treilea ca mărime din România, cu spațiul nostru sunt mai puternice decât s-ar putea prespune la început. În anul 1405 Clujului i-au fost extinse privilegiile de comerț liber de către același Žigmund Luksemburški al cărui nume, având în vedere că a fost rege maghiar, decorează bogat și paginile manualelor de istorie croate. În Cluj este născut Matia Corvin, regele nostru al tuturor. Pentru că dacă noi suntem croați atunci o bună parte din istorie am fost noi împreună cu Transilvănenii, Ardelenii – locuitorii din Siebenbürgen. În acest oraș, la capătul unei vieți teribile și aventuroase, a fost ars pe rug și Starina Novak, românilor cunoscut ca Baba Novac, erou, haiduc, luptător împotriva imperiului Otoman.
Ciudate și frumoase sunt numele cartierelor clujene în care clujenii își duc traiul de zi cu zi: Iris, Bulgaria, Între Lacuri, Zorilor, Plopilor, Europa, Bună Ziua… Le privim scrise în planul luminat al orașului din centru, parte a orașului adaptată turiștilor: ceea ce am și rămas până la capătul călătoriei, din nevoia de comfort, justificându-ne prin timpul limitat pe care l-am avut la dispoziție. Rămânem aici, aici și dormin într-un hotel din camera căruia auzim toată ziua urletul sirenelor, urlet care nu ne-a trezit nici chiar în București, dar care aici se aude atât de des încât am impresia că suntem în New York.
Totuși, Clujul ni se pare un oraș mai relaxat decât celelalte: de la femeia în vârstă care zâmbește puțin tainic în timp ce-mi dă o pungă de hârtie cu două palanețe, niște plăcințele (ceva mai mari) transilvănene din aluat dospit – una umplută cu varză călită, cealaltă cu vișine – și până la pizzeria cvasi-italiană în care, în pofida kitch-ului ușor, ne simțim foarte bine, și până la chelnerul tânăr chipeș care Sarei i-a căzut cu tronc și căruia a decis să-i lase un bacșiș gras pe care acasă cu siguranță nu s-ar fi gândit să i-l dea pentru două limonade băute și un sfat primit. Cincizeci de lei, ce să facă cu ei acasă? Desigur, ne mai aşteaptă un oraş, ar putea să-i schimbe în kune, însă a preferat să-i facă unui om o bucurie imensă. Plecând de la masă, ne uităm înapoi încercând să observăm reacția chelnerului când va vedea bancnota. Chiar şi de la cincizeci de metri depărtate s-a văzut – sau ne-am imaginat noi că s-a văzut – cum fața i s-a luminat, cum l-a chemat, făcând un gest cu mâna, pe colegul lui să împartă cu el povestea celor doi străini nebuni. Sau poate a unui român cu un accent ciudat, o fi ungur, şi gagica lui, ar zice el, o străină…
Deja la sfârşitul zilei nu ne mai putem aminti de continuarea drumului spre sud, în orice caz nu de bucata de dinainte de Alba Iulia – o parte am dormit, o parte a dispărut în alternarea monotonă de dealuri cu riduri, fire electrice, pădurici şi localități alcătuite din case modeste şi adesea dărăpănate, grădini pline de legume şi fructe, garduri de metal care nu permit privirii noastre să pătrundă mai adânc în măruntaiele locului. Undeva spre vest se înalță Munții Apuseni, plini de păduri şi de aur – sursa comorilor legendare din Dacia împărătului Traian. Alba Iulia, acest oraş cu un nume atât de frumos, rămâne o cetate necucerită: avem timp doar să ieşim puțin din clădirea gării şi să ne uităm în josul străzii şi la placa informativă peste care domină steaua vechii cetăți. Cu cele şapte colțuri ale sale, este mai mare şi mai bine conservată decât cea din Karlovac.
Sibiu, ultima noastră destinație, își păstrează încă calitatea de centru istoric al Siebenbürgenului, unul dintre cele şapte oraşe libere: vechiul Hermannstadt. Un oraş care şi-a bazat toată puterea medievală pe iscusința şi abilitatea saşilor transilvăneni, pe comerțul lor şi atelierele lor de meşteşugari – la fel ca şi Braşovul, de fapt, numit şi Kronstadt, aşezat tot pe valea râului Olt, însă mai departe spre est, la celălalt capăt al lanțului muntos Făgăraş care se întinde paralel cu râul. Acum ne îndreptăm şi noi doi, mai mult sau mai puțin, în direcția acestui curs. Călătorim de mult timp şi suntem cuprinşi de acea toropeală plăcută care obişnuieşte să apară pe traseele mai lungi din România. Trenurile ne relaxează cel mai mult: de această dată sentimentul destinderii este intensificat de legănarea uşoară a vagonului, stânga – dreapta, pe calea ferată sinuoasă. Pe măsură ce dispoziția şi vigilența noastră se aplatizează, peisajul devine şi el din ce în ce mai plat, deşi valea este închisă de jur-împrejur de dealuri şi munți. Însă zilele călduroase au veştejit iarba şi ea are acum o culoare bej, ca într-o primăvară timpurie, imediat după ce dispare zăpada: un covor moale întins dintr-un perete în altul, o scenă ideală pentru orice sau pentru nimic. Holul pustiu al unei săli de concerte înainte ca spectatorii să țâşnească din auditoriu.
Şi pe măsură ce ne apropiem de Sibiu, câteva sate, într-adevăr, au o denumire cu consonanță germanicp: Apoldu de Jos, Apoldu de Sus. Mai târziu, Cristian. M-am documentat dinainte, am citit istorisiri şi interpretări, aşa că acum – cum fac, de obicei, turiştii mai bine informați – îmi proiectez aşteptările pitoreşti pe pânza realității care mă înconjoară, sperând la o întâlnire directă. Degeaba. Sunt deja un cunoscător al teoriilor despre sosirea saşilor, al poveştii cu Fluieraşul din Hamelin – cel care, conform unor oameni cu înclinație pentru fabulare, i-a ademenit pe copiii saşilor cântând la fluierul lui, ducându-i apoi prin pasaje subterane până în Transilvania, declanșând astfel un Drang nach Osten inocent care a provocat dureri numai părinților şi rudelor lor care au rămas în patria lor nemțească. Și, nu știu cum, parcă aștept să disting ceva prin aceste sate lipite de calea ferată sau mai îndepărtate de ea, ceva ce mă va face să spun: „Uite, aici sunt saşii!“ Poate am să şi întâlnesc vreunul în tren? Vorbesc ei germana între ei?
În realitate este ca şi cum ai încerca să dai peste nişte istroromâni sau istrioți în Istra: pur exotism. Istoria nu a fost blândă cu niciuna dintre aceste comunități mici şi fascinante – vremea lor a trecut demult. Pe vremuri ceea ce le ținea capetele deasupra apei era puterea lor economică, diferența lor față de cei din jur şi legăturile strânse dintre ei. Să nu uităm faptul că Transilvania a fost întotdeauna populată de o majoritate română. Astăzi, de-a lungul căii ferate, toate bisericile sunt ortodoxe. Moşul care stă vizavi de noi are un mod bine definit de a-și face semnul crucii – o dată pentru o cruce sau o capelă mică, de trei ori atunci când trecem pe lângă o biserică mai mare, cu cupolă şi cruce în vârf. Mi-l imaginasem deja în rolul unuia dintre ultimii saşi, unul căruia m-aş adresa în germană, o limbă pe care nu o vorbesc. În imaginația mea scrisesem deja mai multe poezii pe tema copilaşilor care ies la lumina zilei după călătoria lor lungă prin mațele Europei şi găsesc aici o țără care parcă îi aşteptase tocmai pe ei. Am notat unele din aceste idei poetice pe spatele biletelor de intrare în muzeele clujene şi bucureştene, apoi am decis să nu le arunc, totuşi, pe geamul trenului, în vânt. Dintr-un ciclu în şaisprezece părți, au rămas doar aceste câteva fulgerări:
Într-un câmp de floarea-cucului oamenii cu fețe-nguste
stau pe cai. Scena aceasta
mi se înfățișa, uneori, înainte de trezire.
Apoi au plecat.
În timp ce stăteam
în şanțul de-a lungul unui drum neplăsmuit,
în acelaşi moment a-nflorit morcovul câmpului şi pădurile
au scos spicele lor de zăpadă,
inflorescențele parfumate ale castanilor.
Şi ce altceva decât un suspin neauzit
și-a luat atunci zborul de pe buzele
tuturor.
Soarele era blând,
vântul şi ploaia veneau întotdeauna
dinspre aceeaşi creastă de munte.
Totul mi se topeşte într-o singură,
singură şi numeroasă dimineață arămie.
Şi țin minte doar câmpurile.
Se-ntindeau, asemeni
muşchilor unui spate lucios.
*
Bisericile noastre au devenit mai mari şi mai friguroase.
Frontoane înalte de piatră,
acoperişuri de ardezie,
coloane severe, umbroase.
În vecinătatea
unor oameni neasemenea
am ştiut să păstrăm diferența.
Am cântat imnurile,
imnurile noastre,
Domnului nostru
(– Cetate tare-i Dumnezeu!)
*
Câte care s-au cărat
pe caldarâmuri
până la porțile cu arcuri ascuțite
ale caselor noastre!
Până la porți
şi prin ele afară, pline
sau goale.
Şi pivnițele adânci ale turnurilor breslelor
s-au umplut de florini,
aşa cum încet, într-o mie de peşteri,
cresc stalagmitele.
Am țesut pânză de lână
(şi oierii spătoşi au purtat
lâna crudă din dealuri).
Am forjat spade şi balamale,
am plantat pe versante însorite
podgorii albe.
Am dat aurul
pentru arme
voievozilor cu împrumut.
Ştiam foarte bine
că nu suntem ca ei.
Baştina noastră era
în Vest. Limba noastră
egală cu a lui.
Capetele şi mâinile noastre
mai vrednice.
În Sibiu, oraşul al cărui centru ne aduce aminte din nou de acasă, dormim într-un hostel condus de o irlandeză simpatică, deşi reținută, care venise în România din dragoste deja de mai mulți ani. Ne întoarcem în fiecare seară, epuizați, acolo, chiar la granița centrului vechi al oraşului, pe acea pantă uşoară şi în vechea curte interioară spre care dau uşile camerelor. Pe cerul cald se ivesc mult mai multe stele decât în Bucureştiul prăfos acolo departe, în sud, şi roiurile lor luminoase deasupra orizontului ne invită la plimbări nocturne. Adidaşii noştri deja uzați de atâta mers continuă să calce pe capacele de canalizare turnate în fontă cu ocazia anului 2007, când Sibiu a fost Capitala Europeană a Culturii – un cadou de bun venit oferit României. Noaptea e plăcută şi visătoare, se luminează încetişor de ziuă, apar primele semne ale zorilor, ale unei deşteptări din rătăcirea de unsprezece zile printr-o Românie până acum (pentru noi) total ireală – până la data imprimată pe biletul de avion dus-întors mai rămân doar două zile. Le umplem febril cu impresiile care acum, mult mai târziu, mi se topesc una în cealaltă asemenea culorilor unei acuarele.
A fost o colindare de zile întregi – o rătăcire în cursul căreia te-am uitat, aşa închisă în lumea ta, într-o cămăruță sau pe o prispă din marele Muzeu Astra, ca apoi să te caut pe aleile acelei oaze superbe de verdeață şi apă populate cu sute de case țărăneşti adevărate, aduse acolo, treptat, din toate regiunile României, împreună cu morile de apă și vânt, locuințele lacustre şi cumpenele lor. Statul pe bănci din Parcurile Astra şi Bulevard, conversațiile lungi despre oamenii şi lucrurile care continuă să existe acolo undeva, departe, în locuri complet diferite, au fost momentele în care Sibiul a devenit pentru noi doar un fundal de lumini pâlpâitoare. Apoi a fost şi continuarea micii mele „vânători“ de saşi: am cumpărat o carte de bucate groasă, cu coperte bordo – o carte de rețete transilvănene, scrisă în germană: o încercare de a transplanta acasă o mică parte a vieții ardelene de zi cu zi. Cartea îşi va găsi adăpostul, şi un deceniu mai târziu, pe raftul din bucătăria casei părinteşti, va rămâne în mare parte nedescifrată. Am scris în ea cu stiloul: „Hermannstadt, 26.VIII.2011“. Au fost şi străinii necunoscuți care, prin uşa cu geam încuiată care despărțea camera noastră de a lor s-au holbat, pentr-un minut, la noi doi, întinşi pe pat – nişte voaiori care şi-au potolit astfel foamea de dimineață pentru a pleca, în cele din urmă, pe drumul lor.
Şi a fost şi ultima dimineață, dimineața aceea când abia am putut să credem că în seara aceleiaşi zile vom fi la o mie de kilometri distanță, acasă, de unde parcă nici nu plecaserăm de-a binelea, dar în acelaşi timp ni se părea că nu mai fuseserăm acolo de luni bune. Miracolul acesta al călătoriei rapide prin aer, cu avionul care la momentul acela încă mai era pe cerul cine ştie cărei țări, însă spre seară avea să devină covorul nostru zburător. Saşii au rămas o fantezie, Răşinarii au rămas nevizitați, ca şi Păltinişul, nu am văzut nici măcar Cisnădia sau Cisnădioara: din nou România s-a întins în spațiu, nu am făcut nimic la timp – România a avut grijă s-o mai vizităm altădată. Călătorim încă o dată, de data aceasta cu autobuzul, prin aburul caniculei de vară pe drumuri necunoscute, străpungem Carpații împreună cu Oltul şi mult, mult timp coborâm spre poalele lanțului muntos acoperite de livezi şi până în acea câmpie vastă şi aparent pustie, de culoarea sienei arse, din care, brusc, învelit în voalul subțire de păduri verzi, se înalță Bucureştiul, capitala stepei.
La luminile lui galbene şi portocalii ne uităm, prin întunericul înserării, de sus, zâmbind nu unul altuia, ci fiecare pentru sine, fiecare cu propria muzică în urechi. Împreună cu noaptea, călătorim spre apus.
Traducere de Goran Čolakhodžić și Adrian Oproiu
Foto: https://picryl.com/