Goran Čolakhodžić: Interviu cu academicianul August Kovačec

AUGUST KOVAČEC: În vara aceea am învățat română câte optsprezece ore pe zi

Academicianul August Kovačec (1938), profesor emerit la Catedra de Romanistică a Facultății de Ştiințe Sociale şi Umaniste din Zagreb, este unul dintre cei mai distinşti lingvişti croaţi din Croația în domeniul lingvisticii, mai ales pentru limbile romanice și contactele dintre limbi. Am stat de vorbă cu domnia sa din dorința de a-l prezenta publicului nostru pe acest om de știință și cunoscător al limbii și culturii române, dar și pentru a face o incursiune în Bucureștiul anilor șaizeci ai secolului trecut.

Interviu de: Goran Čolakhodžić

Pentru cel de-al doilea număr al revistei „Verso“ ne-ar face o deosebită plăcere să aflăm de la dumneavoastră tot ce are legătură nu doar cu relația dumneavoastră cu România și limba română, dar și cu alte domenii de care v-ați ocupat în cariera dumneavoastră științifică. Ce v-a trezit interesul pentru lingvistică în general și apoi pentru romanitatea estică, limba și dialectele române în particular, dacă îmi puteți dezvălui?

Cum să nu, cu mare drag. Povestea este oarecum ieșită din comun. Eu am făcut liceul în Krapina, iar acea instituție de învățământ era un centru unde ajungeau profesori extraordinari, profesori care erau poate disidenți politici, dar nu suficient să fie trimiși la închisoare, ca să spunem așa… Datorită acestui lucru, matematică mi-a predat un fost doctor docent în matematică de la Facultatea din Skopje. Croată mi-a predat la început profesorul Tepeš, traducătorul lui Lucrețiu, care apoi a predat și latină etc. Erau acolo profesori excelenți.

Numai unul și unul!

Da, chiar așa. Printre ei era și profesorul Ivan Ostojić – nu scriitorul catolic, ci istoricul – după război a fost, mi se pare, directorul Muzeului de Arheologie din Zadar, dar evident a deranjat pe cineva așa că l-au expediat în Krapina. Era incredibil de educat, știa multe limbi (latină, greacă, italiană, franceză…) și era îndrăgostit de renașterea carolingiană.

El a preluat gestionarea bibliotecii și i-a rugat pe cei din clasa a treia de liceu – cred că asta ar însemna clasa a șaptea a școlii generale în sistemul de azi – pe cei care rămâneau peste vacanţă în Krapina să vină să îl ajute, dacă doresc, să pună biblioteca la punct. Și așa am muncit vreo zece zile în bibliotecă. Erau acolo numeroase comori, ca să spun așa: de exemplu întreaga colecție a revistei Revue des deux Mondes, de la începuturi până în 1940 când colecția a fost întreruptă. Și așa, în timp ce noi munceam scoțând cărți și înregistrându-le, el punea deoparte cărțile care aveau nevoie să fie legate și pe cele în mai multe exemplare. La final a rămas un morman de cărți de care trebuia să ne descotorosim.

Când am terminat treaba, ne-a spus: „Copii, nu am cu ce să vă plătesc, dar dacă vă interesează ceva dintre cărțile de aici, luați-le“. Eu am luat „Gramatica franceză“ și cele patru manuale de franceză pentru liceu ale lui Adamović, „Fundamentele lingvistice romanice“ a lui Petar Skok în trei volume…

Când am început să-l citesc pe Skok, nu l-am putut lăsa din mână. M-am descurcat cumva cu franceza, italiana, latina, nu-mi dădeau bătăi de cap, dar româna mă scotea din minți pentru că nu aveam habar despre limba asta. Locuiam atunci la verișoara mea care avea o fetiță și undeva în preajma Anului Nou 1955/’56, poate mai devreme, poate mai târziu, verișoara mea și soțul ei au ieșit la cinema și m-au rugat să am eu grijă de cea mică. Ea încă nu mergea și nici nu vorbea, era cuminte așa că am dat drumul la radio. Tot schimbând programul, am ajuns la Radio București, programul în sârbă. Ascult, era interesant, și la final crainicul – vorbea sârba impecabil – spune „Tovarăși și tovarășe, dragi ascultători, dacă vă interesează informații despre România sau vreo carte, contactați-ne la această adresă“. Chiar în seara aceea i-am scris acelui redactor și crainic, Marinescu pe numele lui, cine sunt și cu ce mă ocup, de ce mă interesează româna și l-am rugat să-mi trimită dacă poate un dicționar român-francez sau român-rus și o gramatică a limbii române, eventual vreo culegere de texte.

Și asta a fost tot, am scris la începutul anului, dar n-am primit răspuns. Între timp am absolvit. Și, la vreo trei zile după bacalaureat, mă cheamă de la Secretariatul de Interne să mă prezint la inspectorul cutare. Când a auzit sora bunicii mele, s-a speriat rău și mi-a zis „Doar n-oi fi făcut vreo nefăcută!“. Ajung la miliție, adică la Secretariatul de Interne, când colo mă aștepta un domn elegant, bărbierit, cu cravată, într-un costum călcat. Mă invită să iau loc și începe „Ascultă aici, nu pari să fii dintr-o familie care conspiră cu rușii, cu Uniunea Sovietică“; îl știa pe tata, era comunist, iar tata era, cum s-ar spune, în mișcarea liberă de rezistență, independentă de comuniști. „Cum ai putut să scrii la Radio București?“, îmi spune el mie.

Bineînțeles, pe atunci, după 1948 asta era o problemă…

Da, era anul 1956. Explic totul, iar el se uită la mine și-mi spune: „În primul rând te felicit că ai absolvit, în al doilea rând, am un pachet pentru tine, dar – ai grijă!“ (râde). Eu l-am preluat entuziasmat, dar cea mai fericită a fost sora bunicii mele (zâmbește) pentru că am primit doar cărți – încă niște cărți. 

În vara aceea am învățat română ca nebunul, câte optsprezece ore pe zi. Am primit dicționare român-francez și francez-român, rus-român și român-rus, mi-au trimis și o gramatică minunată a limbii române pentru liceu – n-am mai găsit-o, era cea mai lămuritoare gramatică română pe care vi-o puteți imagina, dar cineva mi-a furat-o mai târziu. Mi-au trimis și o antologie de poezie românească, ediția Biblioteca pentru toţi. În plus și „Momente şi schiţe“ și „Teatru“ de Caragiale. Am început cu proza lui Caragiale, dar nu a mers pentru că era prea mult limbaj colocvial. Primul text românesc pe care l-am prelucrat cap-coadă a fost „Noapte de vară“ a lui George Coşbuc. Am și învățat pe de rost poezia, am analizat-o în toate chipurile posibile… Jumătate de caiet mi-a trebuit să scot toate cuvintele cu toate sensurile și combinațiile posibile. Apoi m-am apucat de Eminescu și abia după câteva luni de Caragiale. După două luni de studiat în ritm susținut, am putut să scriu o scrisoare de mulțumire acelui redactor Marinescu. I-am scris și mi-a răspuns, ceea ce înseamnă că mesajul meu a fost suficient de corect și inteligibil. Nu am păstrat o copie, dar mă gândesc că s-a înțeles…

Și așa, având în vedere că luasem bacalaureatul – locuri de muncă, bineînțeles, nu erau nici atunci pe alese, dar nu am putut nici primi bursă pentru că undeva în clasa a patra (azi clasa a opta a școlii generale) președintele organizației de tineret m-a dat afară astfel închizând-mi toate portițele de acces – i-am spus tatălui meu că aș vrea să studiez mai departe.  Mi-a răspuns că nu-și permite să mă trimită mai departe la școală, dar mi-a dat 9000 de dinari. Și cu banii aceia am plecat la studii.  La sosirea în Zagreb m-am angajat, am lucrat ca funcționar bancar, ospătar la cantina studențească, ghid și așa mai departe…

Toate astea în timp ce studiați?

Da, în paralel cu studiile. Am găsit un apartament și m-am înscris la facultate. Ce să aleg? Rusă știam excelent…

Rusă învățaserăți deja la școală?

La școală, așa este, chiar opt ani. Franceză am învățat singur, dar îmi însușisem obiceiuri bune de învățare astfel încât franceză, italiană și spaniolă știam destul de bine, iar la Krapina am început să învăț română. M-am hotărât să mă înscriu la franceză și rusă. Imediat m-am dus la bibliotecă să văd dacă au din cărțile citate de Petar Skok. Acolo mă aștepta bibliotecara Majda Mešiček, i-am cerut Wilhelm Meyer-Lübke, Grammatik der romanischen Sprachen. S-a uitat la mine cu neîncredere și m-a întrebat: „Ascultă, ești cam tânăr pentru așa ceva“. I-am răspuns: „Da, dar l-am citit pe Skok, am învățat română…“ La ceva vreme, când am restituit cartea, m-am întâlnit cu șeful Departamentului de Romanistică, profesorul Vojmir Vinja care m-a întrebat cum de am ales româna. I-am spus aceeași poveste pe care am spus-o și aici, iar el mi-a replicat: „Învață cât poți de bine franceza, dar să nu cumva să neglijezi româna!“. Și profesorul Guberina, de fonetică, a aflat despre mine, și el m-a chemat la el și mi-a spus: „Am fost în România și-l cunosc pe Rosetti, îi cunosc pe Graur, Iordan… Orice ai face, continuă să-ți cultivi româna“.

În anul patru profesorul Vinja, în ciuda faptului că în liceu am fost dat afară din Asociaţia Tineretului Comunist, a reușit să obțină pentru mine o bursă prin Secretariatul de Învățământ și Cultură astfel încât în anul patru am studiat relativ comod, prezentându-mi lucrarea de diplomă imediat în iunie. Abia absolvisem când m-a chemat la el profesorul Vinja și mi-a spus: „Știi ce mă gândesc? Cel mai bine pentru tine ar fi să mergi lector de croată la București“. I-am răspuns că nu am deloc experiență, dar m-a liniștit că mă voi adapta ușor. M-au trimis la Belgrad la Secretariatul Federal de Cultură, Învățământ și Relații Culturale cu Străinătatea și acolo am cunoscut-o pe doamna Judita Kraus care mi-a spus imediat, „Ce bine că ați acceptat, nimeni nu vrea să meargă în România!“ (râde).

Am îndeplinit formalitățile și mi-am scos pașaport, deși, inițial, când făcusem cerere de emitere a pașaportului ca să lucrez peste vară în Franța, mi-o respinseseră fără explicații. De data asta l-am primit fără probleme. Și așa, în toamna lui 1960, m-am urcat în trenul de Belgrad și, de acolo, cu indicații și recomandări pentru ambasada iugoslavă din București, am pornit spre Vârșeț. Până la Vârșeț trenul a fost plin, oamenii se întorceau de la muncă, dar după Vârșeț am rămas singur în vagon. Trenul se oprește. Din restul vagoanelor apar oameni, în total cred că eram vreo zece care am trecut granița. Unii mergeau în vizită la rude… Printre ei și două românce din  Banat: eu am încercat să vorbesc cu ele în română, dar nu prea am reușit pentru că, de fapt, era prima dată când conversam în română. Când am trecut granița – un mucos și câțiva oameni de vârstă mijlocie – afară ne așteptau grănicerii cu câini, cu puști automate, și așa mai departe (râde). Trenul înainta câte jumătate de metru, au început să urce români… În compartimentul nostru au intrat un ofițer al armatei române și o doamnă. A început discuția, mergea cam greu. Dar toată noaptea am fost nevoit să vorbesc românește.

Toată noaptea v-au ținut?

(Râde) Prima lecție practică de limba română!

Cu metoda cea mai dură posibil!

Da. Dar n-am avut ce face, cu timpul a mers tot mai bine. Dimineața am ajuns la București, la gară mă aștepta asistentul de la Catedra de sârbocroată – imediat după Acordul de la Novi Sad au schimbat numele catedrei în „sârbocroată“, în loc de „sârbă și croată“ cum fusese înainte – care își făcuse studiile la Belgrad, soția lui era sârboaică din Banatul românesc. Un om foarte amabil și săritor. M-a condus la hotel și în prima lună de zile, să zicem, mi-a fost mereu aproape până m-am obișnuit cu Bucureștiul. Locuiam în centru, la un hotel de lângă facultate, iar la facultate am intrat în pâine foarte repede. Și la fel de repede am început să mă descurc cu limba vorbită. Am fost primit de decan, cunoscutul slavist Gheorghe Mihăilă (ulterior a venit și aici). M-a primit și rectorul Universității București pentru că eram primul lector venit din Iugoslavia.

Erați, cumva, în ochii lor un ambasador al culturii iugoslave…

Da, da. A fost interesant și faptul că acel asistent, Gămulescu, mi-a fost mereu la îndemână.El şi soția lui au făcut tot posibilul să îmi facă sejurul mai plăcut. El-m-a invitat în oraș, la prânz, la cină, la teatru etc. După ceva vreme ambasadorul iugoslav și-a trimis șoferul după mine, m-a invitat mai întâi la ambasadă, iar ulterior la reședință, la cină. Și tot timpul mi se adresa cu „tovarășe rector“ (râde), deși am încercat să-i explic că eu sunt doar lector… O persoană foarte simpatică și el. Mă întreabă el cu ce profesori am studiat. Cu profesorul Vinja – el nimic, cu profesorul Deanović – nimic, cu profesorul Polanšćak – nimic, cu profesorul Guberina. Care Guberina? Profesorul Petar Guberina. Petar Guberina? Știți dumneavoastră cine e Petar Guberina? Este legenda mișcării de rezistență din Nordul Italiei, după capitularea Italiei și până la victoria aliaților. El a fost atașat în ambasada iugoslavă, și înainte de aceasta a fost consul al Statului Independent al Croației la Milano. Și chit că era consul trimis de Statul Independent al Croației, a emis aproximativ cinci mii de pașapoarte persoanelor care într-un fel sau altul erau în pericol, care apoi zburau în Elveția și de acolo în toate colțurile lumii… Altminteri (eu nici nu am știut asta), când Guberina a părăsit serviciul diplomatic și a venit la facultate, organizația de partid a Facultății de Ştiințe Sociale şi Umaniste a încercat să-i împiedice conferirea titlului științific pentru că spuneau că nu vor un consul ustaș. Circ politic… Pe Guberina nu-l interesa atât de mult ce ne preda nouă, cât cercetările fonetice. Probabil de aceea mi-a atras atenția că, printre altele, trebuie să mă ocup de fonetică și să-i fiu la dispoziție când va avea nevoie de ajutor la Institutul de Fonetică, iar dacă public ceva, neapărat să-i arăt. La București am avut contacte regulate cu atașatul de cultură, iar la ambasador m-am prezentat la fiecare trei, patru luni. Șoferul lor îmi stătea la dispoziție chiar şi atunci când mergeam la teatru. În plus, Ministerul Culturii din România la fiecare sfârșit de săptămână îmi dădea posibilitatea să vizitez două zile o parte din România: Constanţa, Braşov, Iaşi, Timișoara, Cluj… Așa am cunoscut centrele urbane românești importante. Aici trebuie să spun și următorul lucru: la noi despre România circulă tot felul de idei, este subestimată și așa mai departe. În acea perioadă, 1960 – 1962, cât timp am locuit eu acolo, și despre Zagreb și despre Belgrad s-ar fi putut spune că erau înapoiate față de București și cultura lui. Dacă îmi aduc bine aminte, aveau paisprezece teatre și nici unul dintre ele nu trăia din bani de la stat – toate teatrele se finanțau din vânzarea de bilete. Nu era seară să nu fie pline. Când voiam să văd un spectacol de teatru, operă sau un concert, mă puteam adresa fie ambasadei iugoslave, fie Ministerului Învățământului. Cu ocazia concertului cântăreței Yma Sumac, când era imposibil să găsești loc, așa de mare a fost cererea, m-am dus la Minister și am obținut bilete fără probleme. În al doilea rând, anticariatele românești. Era unul extraordinar în Pasajul Creţulescu, pe care îl țineau un domn țințar, aromân, și sora sau soția lui.  Cum au auzit că sunt din Iugoslavia, au spus „Păi atunci suntem concetățeni, noi suntem din Ohrid!“ și îmi făceau rost de tot ce-mi doream. Dacă se întâmpla să nu poată găsi ceva, atunci mă ajuta Marius Sala care era asistentul lui Alexandru Rosetti, pe atunci vicepreședintele Academiei. Nu o să vă vină să credeți pe ce cărți românești am pus mâna în anticariatul acela și în altele. Rarități! Cărți franțuzești care erau de negăsit în Europa. Așa că de fiecare dată când veneam acasă aduceam câteva valize cu cărți, am avut și probleme în Belgrad…

@Ratko Marvar

La asta m-am gândit și eu, cum ați putut aduce cărțile acasă…

Da, nu aveam dinari, mai întâi trebuia să merg la Comitetul Executiv Federal să-mi dea de taxi – alt circ, altă distracție.

La București mai întâi am vrut să studiez limba armeană. Dar profesorul Vlad Bănăţeanu, elevul lui Antoine Meillet, unul dintre cei mai mari specialiști vestici pentru această limbă, era bolnav și în primăvara următoare a murit. De aceea m-am înscris la cursurile lui Iorgu Iordan (inclusiv curs de gramatică spaniolă), Alexandru Graur și la Grigore Brâncuşi – limba albaneză. La fel și la academicianul Rosetti. Astfel încât am avut de tras și ca student, nu doar ca lector. La prima oră de albaneză au venit circa șaptezeci de studenți. Nici Brâncuşi nu știa atunci activ albaneză, doar pasiv, din texte. Când și-au dat seama studenții că nu e de glumă, auditoriul s-a evaporat și am rămas doar o albaneză din România care nu știa albaneză și eu. S-a muncit pe brânci. Niciodată nu am reușit să învăț activ acea limbă, dar m-am descurcat excelent pe text. Am avut succes cu spaniola și am reușit s-o perfecționez având în vedere că printre profesori erau şi cubanezi. Cu franceza e interesant: în România pe atunci – azi nu mai este cazul, din păcate – orice român care se respecta vorbea o franceză decentă. Dacă intrați la frizerie – puteați vorbi în franceză. Intrați în orice librărie, vânzătoarea vorbea franceză. Vineri seara, când lumea bună după tradiția interbelică ieșea la restaurant – burghezia, cum ar veni – vorbeau între ei în franceză. Ceea ce denota o anume eleganță. Astfel că șederea în România mi-a prins bine ca să exersez franceza.

Exista interes pentru sârbocroată, erau studenți?

Erau. Unul dintre studenții mei a fost și ambasadorul Ghirdă, ultimul ambasador al României în Iugoslavia, apoi în Croaţia. Cam o treime din studenți erau sârbi din România, erau și unul sau doi croați din Banatul românesc, iar restul erau români deoarece acea limbă pentru ei reprezenta o portiță spre lumea occidentală. Își doreau să obțină bursă de vară în Iugoslavia. Bineînțeles că unii ajungeau aici și apoi fugeau mai departe, în Europa. Așa au făcut și două studente ale mele.

Cum de ați ales istroromâna ca temă pentru lucrarea de doctorat?

Încă din vremea studenției profesorul Vinja m-a convins să scriu lucrarea de diplomă despre istroromână pentru că această limbă reprezintă, pentru Croaţia, un patrimoniu cultural. A fost ideea lui. Mai întâi am căutat literatură de specialitate, pe Sextil Puşcariu, și am citit cu atenție tratatele. Dar profesorul mi-a recomandat să merg măcar zece zile sau două săptămâni în satele acelea și să văd la fața locului cum sună. Mi-a asigurat și fonduri pentru acest lucru. Când am ajuns la Șușnievița, unde să merg mai întâi, la cârciumă – acolo se aude cel mai bine cum vorbesc localnicii. Când colo, oamenii vorbeau čakaviană.  Îl întreb pe crâșmar, „Dumneavoastră vorbiți čakaviană?“ La care el „Da, da, așa sporovăim noi între noi“… Trec câteva zile, mă întorc să beau un șpriț – când dintr-o dată aud de undeva ceva ce suna ca româna. Și întreb – ce limbă e asta!? „Așa vorbim noi acasă…“ și așa mai departe. Atunci am explicat că exact asta mă interesează, cum vorbesc ei acasă. Acesta a fost primul contact. La finele celor zece zile aveam material destul de solid pentru lucrarea de diplomă, fireşte, folosindu-mă şi de literatură de specialitate.

Ați fost atunci doar în Șușnievița sau și în alte sate din zonă?

Doar în Șușnievița. La întoarcere, Guberina și Vinja au insistat să mă alătur romanisticii, la Catedra de istorie a limbii franceze deoarece cunoșteam mai multe limbi romanice. Dar mi-au spus că doctoratul trebuie să-l scriu pe istroromână pentru că, așa cum spuneau, acea limbă va dispărea și nimeni nu va mai ști că a existat.

Mi-au obținut fonduri și așa am petrecut trei veri în satele acelea, în 1961, ’62 și 63, venind în vacanță de la București. În sud la Șușnievița, Nova vas, Jasenovik, Brdo, iar în nord în Jeiani. Am transcris texte și am înregistrat cu un magnetofon care cântărea 35 de kilograme. Imaginați-vă o călătorie în Istria cu așa ceva mai ales când, bineînțeles, toate locurile pe scaun sunt ocupate. Și când ajungeți în sat, nu au curent. Am stat la un asistent medical care navigase mult pe mările lumii, era o autoritate în satele acelea și om care rezolva totul pentru că ceea ce nu știau să diagnosticheze doctorii, el nimerea negreșit. Și pe mine m-a ajutat cu organizarea activității, cum nu era electricitate în aceste sate, la sediul cooperativei din Čepić. Câteva duminici la rând au venit oamenii, iar eu i-am înregistrat cu magnetofonul. Tot așa am fost și la Jeiani. Doar că spre deosebire de satele din sud, care sunt destul de închise, suspicioase față de cei care nu sunt de-ai locului, sus trăiesc munteni, deschiși: la ei nu au fost probleme nici cu conversațiile, nici cu cercetarea.

Când am venit la București, colegii mei au avut ocazia să asculte, la Institutul Rosetti, benzile respective. Aș spune că a fost o atmosferă foarte festivă, lingviștii de acolo auzeau pentru prima oară acel dialect. Rosetti mi-a spus imediat că singurul care poate transcrie sunt eu, românii în nici un caz deoarece este exagerat de neobișnuit pentru dialectologii români. Am răspuns că voi avea nevoie de zece ani. Dar la Institutul de Fonetică era un tehnician, îi spuneau „domnul Gheorghiţă“ (deși era tovarăș) care avea un talent extraordinar pentru tehnică. Mi-a construit într-o săptămână un aparat cu pedale cu ajutorul căruia puteam da drumul benzii înainte sau înapoi, o puteam opri, asculta, repeta de cinci sute de ori așa că am reușit într-un an – de două ori pe săptămână veneam la Institut – să transcriu toate acele texte și, concomitent, să lucrez la doctorat. Bineînțeles că le-am dat benzile să le copieze astfel încât și azi, probabil, le mai au la Institut.

Deci este cum sper eu, toate imprimările, înregistrările audio există în continuare?

Da, înregistrările există. La început le-am lăsat la noi la Facultate, dar cum nu există un departament special, au fost lăsate undeva la întâmplare și au dispărut. Am tras semnalul de alarmă și bibliotecara a căutat peste tot și, din fericire, le-a găsit. Ca să nu mai dispară, le-am dat unei studente ale mele, azi profesoară la Universitatea din New York, să le copieze. Alte înregistrări au ajuns la profesorul Martin Maiden din Oxford, care păstrează și înregistrările în istroromână ale profesorului Anthony Hurren cu care m-am întâlnit la o cafea după vizita domniei sale în Istria. Așa că nimic nu s-a pierdut. Notițele mele de mână trase la xerox au rămas și la mine, și la Facultate. Am predat toate materialele și profesorului Petru Neiescu din Cluj.

@Ratko Marvar

După ce mi-am dat doctoratul, profesorul Vinja și profesorul Guberina au încercat să înființeze la Zagreb catedra de limba română. Ceea ce au reușit din prima este aducerea unui lector de limba română de la Craiova. Dar el nu știa decât română și nu a mers prea bine. Nu îl interesa prea tare. Răspunsul Secretariatului de Învățământ la solicitarea profesorilor Vinja şi Guberina  a fost: „La ce vă trebuie catedră la Zagreb când aveți la Belgrad?“. A doua oară: „La ce vă trebuie catedră la Zagreb când aveți la Belgrad și la Vârșeț, la Academia de Pedagogie?“. Și apoi, după ceva timp: „La ce vă trebuie catedră la Zagreb când aveți la Belgrad, Vârșeț, Ljubljana, Skopje…“ Dar profesorul Vinja nu s-a lăsat și am reușit de câteva ori să avem lector român care a predat aici și înainte de anii nouăzeci. Din 1990 situația s-a schimbat puțin. Prietenul meu Gămulescu, care până la acel moment devenise profesor titular și șef de catedră, când a auzit de la mine că ar fi bine să schimbe numele catedrei din București, respectiv să o separe în două având în vedere că limba oficială în Croația se numește croată, și mai ales la insistența soției sale (sârboaică de altfel, după cum spuneam), a făcut tot posibilul să și realizeze acest lucru. Și astfel au luat ființă două catedre pentru limba sârbă, respectiv limba croată.

Problema era că toți voiau dintr-o dată la catedra de croată, nimeni nu voia la sârbă, era ceva nou. Dar Gămulescu nu s-a îngrijorat, el a separat cele două entități din punct de vedere administrativ, jumătate din studenți la o limbă, jumătate la cealaltă (râde). Și de atunci a început schimbul constant de lectori. Din Zagreb mereu pleca cineva acolo… Până în momentul în care am devenit membru al autorității de pe lângă Minister care decidea cu privire la trimiterea lectorilor croați în străinătate, în jurul anului 1993, procedura mergea ca pe roate. Ne soseau și lectori români. Nivelul de predare a fost ridicat la curs practic cu durata de doi ani. Dar nicicum să ajungem la catedră. Eram în război, nu erau bani, una, alta…

Până într-o zi când nu am fost invitat la cină la Președintele Republicii, Mesić la începutul anilor 2000. Acolo era și Președintele român Constantinescu, care altminteri în fiecare an era invitat în calitate de profesor la Facultatea de Inginerie Minieră, Geologie și Petrol din Zagreb. Mi l-au prezentat la care el „Aha, dumneavoastră vorbiţi româneşte?“ și așa a vorbit cu mine vreo zece minute. Era evident interesat de tema asta. I-am povestit toate peripețiile noastre cu încercările de lungă durată de a înființa catedra, că avem una dintre cele mai bune biblioteci de romanistică din Europa – biblioteca lui Skok, că avem oameni care vorbesc deja română, români care s-au mutat aici, la noi… Și lunea următoare, ministrul Științei și Educației de atunci, profesorul Gvozden Flego, a anunţat Facultatea că a fost aprobată înființarea Catedrei: ordin urgent din partea președintelui Mesić. Cu siguranță a fost influența lui Constantinescu. Atunci au sosit și lectori noi, pe mai mulți ani, dar am primit și bani pentru a organiza concurs pentru asistenți. Până ce și-au finalizat instruirea, eu am continuat să lucrez cu normă întreagă, am predat numeroase cursuri până în 2007 inclusiv, pe unele dintre ele am continuat să le țin încă cinci ani în regim de colaborare ca profesor emerit. Aceasta este, deci, istoria Catedrei de Limba și Literatura Română de la Zagreb – o serie de coincidențe, dar cu final fericit.

Care este experiența dumneavoastră cu contactele și schimburile româno-croate în zilele noastre?

Când m-am întors de la București, oricând era nevoie de traducător, cel mai des mă chemau pe mine…

Pentru traduceri simultane, respectiv consecutive?

Am făcut consecutive, da… Erau aici câțiva români, dar nu știau suficient croată sau nu puteau face această muncă specifică. Dar după anii nouăzeci românii s-au înmulțit: în Osijek, jumătate din teatru erau români. Balerine, balerini – și aici, la Zagreb.

Sunt și muzicieni în filarmonicile croate…

Da. O perioadă, nu știu dacă este la fel și acum, dar o perioadă a fost o avalanșă de turiști români din clasa de mijloc în zona de nord a Mării Adriatice. Așa și prietenul meu Marius Sala a fost de câteva ori aici cu soția. Și fiul profesorului Andrei Avram. Acestea sunt contacte româno-croate și contactele mele, deci, într-o perioadă au devenit – nu o să spun foarte intense – dar cu siguranță mai intense.

Ați mai călătorit în România apoi?

Nu. Eu eram pe picior de plecare când era Gheorghiu-Dej la putere. Am mai participat la câteva seminarii importante la Sinaia. Ultima dată am fost în 1968, atunci era deja Ceauşescu președinte. Dar cum toți românii pe care îi cunoșteam, și care călătoreau în Vest (pe atunci numai cu trenul), mă vizitau la Zagreb și rămâneau la prânz, la cină sau petreceau noaptea, au început în preajma anilor 1969 sau ’70 să-mi spună să nu-i contactez dacă merg în România, mai ales la universitate, deoarece erau nevoiți să raporteze miliției nu numai cu cine au avut contact, ci și să detalieze temele de discuție. Eu pur și simplu nu am dorit să le fac neplăceri sau să pun oamenii în pericol, așa că după 1968 nu am mai mers în România. Ceauşescu și-a înăsprit regimul, pe de altă parte era în relații bune cu autoritățile iugoslave. La noi regimul era destul de liberal, la ei era foarte aspru. Și după ce a fost dat jos Ceauşescu, copii erau încă destul de mici, mai târziu am avut și probleme de sănătate… astfel încât ne-am rezumat la conversații telefonice și scrisori.

Bineînțeles, am rămas în legătură cu ambasada română. Am făcut cunoștință cu toți ambasadorii români.

Cum vedeți activitatea și funcționarea de până acum a studiului limbii române în Zagreb și ce prevedeți pentru viitor? Și, în general vorbind, care este viitorul filologiei moderne și al științelor umane?

Filologia modernă și științele umane în general, îmi spun toți colegii – din Rusia, Marea Britanie, Franța, SUA – sunt în pericol. Rușii până la dezmembrarea Uniunii Sovietice au editat câteva sute de dicționare bilingve de excelentă calitate. Astăzi în Rusia mai apar dicționare englezo-ruse și ruso-engleze, eventual vreunul pentru germană și franceză și nimic altceva mai nou. Acele institute de înalt profesionalism, specializate, au fost reduse la minimum. Nu se fac noi angajări. Fosta mea studentă care predă la UCLA îmi spune și ea că, înainte, la fiecare patru ani putea să petreacă un an de zile în Franța sau Italia, în călătorie de studiu. Acum poate călători cel mult două-trei luni și preferă să facă totul prin internet. Pentru mine e o problemă faptul că tot ce există pe internet practic e inexistent, dacă nu am încotro, intru, dar nu mă simt confortabil.

O altă problemă este și faptul că așa-numita globalizare este o nouă formă de imperialism cultural și lingvistic. Ceea ce mă înspăimântă: înainte, dacă mergeați în Franța și nu știați franceză, puteați să cântați cântece în engleză și să recitați sonetele lui Shakespeare, nimic nu v-ar fi ajutat. Francezii, dacă știau engleză, știau suficient să se descurce cu textul scris sau cu cea mai banală comunicare de zi cu zi. Azi, francezii în mijlocul Franței vorbesc engleză cu străinii… Chiar și românii, care înainte vorbeau atât de bine franceză, acum vorbesc engleza. Este vorba, deci, de o teroare globală care nu e doar economică și politică, dar și culturală și științifică. Bineînțeles, omul se poate îngrășa și avea colesterolul prea mare, poate îmbătrâni fără să știe nici o altă limbă în afară de engleză, deși și dacă știe limbi străine aceeași soartă va avea (râde). Astfel încât toate profesiile filologice sunt… nu voi spune în pericol, deoarece mai devreme sau mai târziu mereu va fi nevoie de astfel de cunoștințe și abilități. Dar la facultatea noastră, acei așa-numiți progresiști, oameni despre care nu am o părere foarte bună, vor spune „La ce ne trebuie studiul limbii maghiare? Sau slovace, române… Sau, ha-ha-ha, studiul macedonenei sau albanezei?“. Globalizarea asta nesocotită calcă totul în picioare, dar eu încă sper că societatea se va deștepta și nu va fi totul pierdut. Româna ca obiect de studiu până acum nu s-a aflat în pericol serios. Dar de două ori, din cauza numărului redus de studenți (erau șase, iar numărul minim este șapte), s-a vehiculat ideea ca studenții să se înscrie din doi în doi ani. Dar asta creează alte greutăți. Pentru că fără română, croată, norvegiană pot funcționa universități dintr-o țară mare și, totuși, la Paris, la École des langues orientales, se pot studia toate aceste limbi. La unele din universitățile americane în orice moment de poate studia și poloneza, și slovaca, croata, româna, maghiara, finlandeza… și khmera sau mai știu eu ce.  În Croația, o țară mică, dacă nu aveți astfel de studii la cel puțin o facultate, atunci nu le aveți deloc. Și anume totul depinde de un entuziast care se va dedica unei limbi ex privata diligentia.

Și mai e ceva. Înainte Ministerul Afacerilor Externe și Institutul de Fonetică și Dialectologie ne trimiteau la Catedra de limba și literatura română pentru fondul didactic tot ceea ce era relevant în literatura și lingvistica română. Mie mi-a trimis și  Marius Sala, în nume personal, ca prieten, tot ceea ce mi-ar fi putut fi de folos și m-ar fi putut interesa. La vârsta mea, având în vedere dominația surselor pe internet, eu nu am habar ce se publică în România, cum se poate face rost… Am încercat să achiziționez prin cea mai bună librărie din Zagreb, dar chiar și ei au avut probleme cu unele cărți.  De aceea consider că printre sarcinile Ambasadei României ar trebui să fie și organizarea comunicării directe cu scopul obținerii de cărți românești, cel puțin pentru Biblioteca Națională și Universitară și pentru Facultatea de Ştiințe Sociale şi Umaniste. Acest lucru este foarte important.

În toate țările mai mici – și aici am în vedere și Polonia și Ucraina și România, care, deși au un număr relativ mare de locuitori, sunt și pe mai departe țări mici din punct de vedere lingvistic – astăzi e în pericol de dispariție cunoașterea limbii lor în afara țării de origine. Noi croații avem această (ne)șansă să avem o diasporă numeroasă și că limba croată se păstrează în diaspora și la a doua și a treia generație. În Suedia am întâlnit români care au emigrat încă din anii cincizeci. Copii lor nu știu română. Nepoții aproape nimic. Și asta deoarece comunitatea de emigranți era mică, dar și pentru că aceste state „nou-organizate“ nu țin cont de acest lucru.

Care ar fi interesul românilor să se învețe limba română în Croația?

România are aici mai multe interese. Primul este turismul. În fiecare an ar fi nevoie de trei-patru ghizi calificați care să vorbească română pe coastă și măcar unul sau doi în Zagreb. Nu știu cum e acum, dar o perioadă românii veneau în număr destul de mare. În al doilea rând, avem relațiile economice: fiul profesorului Avram, economist, a venit și el aici să dezvolte contacte și mi-a spus că sunt interesați de colaborare, dar întreprinderea lor de comerț exterior este de câteva ori mai mare decât cele croate și întreprinderile croate abia pot satisface cererea lor. Ar trebui să se gândească și adapteze. În al treilea rând, românii au în sfârșit aici o bucățică de patrimoniu cultural – chit că vorbitorii de istroromână se declară în masă croați, uneori ca italieni – și România ar trebui din acest motiv să-și păstreze consulatele în Croația și relațiile care se derulează prin consulat. Printre altele, cred că România a avut o abordare greșită, cel puțin o perioadă. L-am însoțit de câteva ori pe academicianul Emil Petrovici în satele istroromâne în anii 1960 – un om extraordinar, poliglot, slavist, în trei zile a început să vorbească čakaviană, mi-a corectat ancheta lingvistică, am învățat multe de la el – și a doua oară a venit cu prorectorul Cazacu care a început imediat să spună „Da, sunt ai noștri, sunt români!“. Nu trebuie abordată problema așa, a spus și Petrovici. Acei oameni nu trebuie să fie români: e suficient să păstreze acea formă de idiom românesc. Dacă cineva dorește, putem face tot posibilul să îi facilităm și ușurăm acest lucru. Această abordare e unica abordare corectă. Acest lucru a fost înțeles și de Constantin Ghirdă când era ambasador. El a început să trimită grupuri de așa-numiți istroromâni din Jeiani, Șușnievița, Nova Vas la schimburi în România, au fost foarte mulțumiți deoarece înțelegeau ceva din română, iar românii veneau în Istria. Dar după el, o perioadă, ambasadorii nu au avut atâta înțelegere – dacă nu se declară români, au spus, atunci nu ne interesează. Iar acea limbă ar putea fi chiar revigorată. Viviana Brkarić[1] mi-a spus că există mai mulți interesați de acest dialect printre croați, decât în rândul celor care provin din familii care îl vorbeau acasă.

Cealaltă problemă este, mi se pare, de natură economică. Când am ajuns prima oară în satele din sud, erau cel puțin o mie de locuitori care vorbeau istroromână. Doar în Jeiani, în nord, erau mai mult de cinci sute. Astăzi nu știu dacă în Jeiani mai sunt o sută, majoritatea bătrâni. În sud, tot așa, nu știu dacă mai sunt în total o sută, o sută cincizeci. Se trăiește greu, înainte lucrau în minele de cărbune, în  Labin, în Kršan, în Istria centrală, dar toate unitățile de producție au fost reduse sau au dat faliment. În căutarea unui loc de muncă au fost nevoiți să se mute la Rijeka, Labin, Pola, Pazin, Ilirska Bistrica, Trieste… sunt și oameni care lucrează afară toată săptămâna și vin la sfârșit de săptămână. Dezvoltarea industriei în acea zonă ar fi în interesul autorităților croate, dar și române. Jeiani sunt, de exemplu, un loc fantastic pentru turism. Industria de lemn, și ea are potențial. În Jeiani înainte se ocupau cu creșterea animalelor, ajungeau până în Poreč și Rovinj cu turmele de oi. Produceau și lemn de foc: toată jumătatea de nord a Istriei cumpăra de la ei. Astăzi ar putea prelucra lemn pentru construcții. E nevoie de viziune și cunoștințe. În caz contrar, totul se va duce pe apa Sâmbetei. Mă tem că zona Čepićko polje se va goli. Acolo nu sunt locuri de muncă suficiente, iar autoritățile croate nu s-au ocupat de acest lucru până acum.

Stimate domnule profesor Kovačec, vă mulțumesc mult pentru această discuție interesantă! Sunt sigur că și cititorilor revistei „Verso“, români sau croați, îl vor citi cu plăcere.

Pentru nimic, eu vă mulțumesc.

Traducere de Oana Băcanu


[1] Preşedinta Asociaţiei “Spod Učke” („La poalele muntelui Učka”) care își propune să păstreze tradiţia, obiceiurile şi limba satelor de pe versantul de sud al acestui masiv din Istria, multe populate de vorbitori de istroromână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.