Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este lector doctor la Catedra de Limba și Literatura Engleză din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Scrie cronici literare în mai multe reviste: Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară, Suplimentul de cultură și Timpul. A debutat cu romanul Defekt (2011), premiat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, Franța, ediția 2013. Semnează traducerea și prefața romanului Oryx și Crake, de Margaret Atwood și, împreună cu Nicoleta Irimia, traducerea romanului Alias Grace, de asemena de Margaret Atwood. A mai scris romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014) precum și volumul de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017), o culegere de povestiri interconectate despre memorie, copilărie și traumă. Recent i-a apărut și cartea Bărbatul din spatele ceții, o continuare a Misterului mașinuțelor chinezești.
Florin Irimia rođen je 1976. godine u gradu Iaşiu. Docent je na Katedri za engleski jezik i književnost Filološkog fakulteta Sveučilišta „Alexandru Ioan Cuza“ u Iaşiu. Piše književne kritike u više časopisa: Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară, Suplimentul de cultură i Timpul. Debitirao je romanom Defekt (2011), za koji je dobio nagradu na festivalu Festival du Premier Roman de Chambéry u Francuskoj 2013. godine. Potpisuje prijevod i predgovor romana Gazela i kosac književnice Margaret Atwood, a zajedno s Nicoletom Irimia preveo je roman Alias Grace, iste autorice. Napisao je i romane O fereastră întunecată (Zamračen prozor (2012) te Câteva lucruri despre tine (Ponešto o tebi (2014), kao i zbirku kratke proze Misterul mașinuțelor chinezești (Misterij kineskih autića (2017), knjigu međusobno isprepletenih priča o uspomenama, djetinjstvu i traumi. Nedavno mu je objavljena i knjiga Bărbatul din spatele ceții (Muškarac iza magle (2021), nastavak zbirke Misterij kineskih autića.
Misterul maşinuţelor chinezeşti
Să fi avut vreo unsprezece ani pe atunci, eram un găligan dolofan, cu mâini și picioare ca niște pâinițe bine crescute, dar încă necopt la minte, iar taică-meu mă poreclise Zaikin, după numele sportivului sovietic, nu pentru c-aș fi manifestat vreun interes pentru lupte sau pentru avioane, ci pentru că numele îi sugera un individ durduliu – ceea ce, dacă Ivan nu fusese, eu cu siguranță eram. La fiecare serbare de iarnă interpretam, de câțiva ani buni, rolul omului de zăpadă, iar primăvara nu puteam fi decât ursul morocănos (dar totuși suficient de rotofei) care iese din bârlog după luni întregi de hibernare. Apetitul pentru mâncare mergea mână în mână cu un alt apetit, acela de a investiga fiecare colțișor al apartamentului în care-mi duceam zilele, o îndeletnicire rezervată momentelor când rămâneam singur acasă, nu atât de dese şi de lungi ca să-mi dea ocazia să mă plictisesc. Obișnuiam să cotrobăiesc cu precădere prin sertarele bibliotecii din sufragerie, unde cantitatea de mărunțișuri părea inepuizabilă: medicamente, diapozitive, filme și un aparat foto, bibelouri ciobite, brichete, câteva ceasuri deșteptătoare, pachete cu cărți de joc, pixuri stricate, bancnote și monede „de pe timpuri“ etc. Uneori mai dădeam şi peste obiecte ale căror denumire sau rost nu le cunoşteam, misterioase, ca un set de prezervative, sau măcar interesante, ca nişte agende cu însemnări ale tatălui meu şi ceea ce mai târziu mi-am dat seama că era un jurnal al maică-mii de pe vremea studenţiei sale. O altă zonă „fierbinte“ din casă o reprezenta debaraua, „baia de serviciu“, cum i se mai spunea, unde bunică-miu amenajase câteva rafturi unde ai mei înghesuiseră tot felul de lucruri pe care nu se îndurau sau pur şi simplu le era lene să le arunce, de la caietele şi cărţile mele de şcoală din anii trecuţi până la ziare şi reviste, geamantane stricate, haine vechi, pantofi scâlciaţi şi aşa mai departe. Îmi plăcea să-mi petrec timpul acolo pentru că era cald, aveam oricând WC-ul la dispoziţie (deşi de pe ghenă veneau uneori nişte mirosuri greu de suportat), unde mai pui că existau nenumărate interioare de cercetat: poşete cu câte un bănuţ înăuntru, borsete cu şi mai mulţi bănuţi înăuntru, genţi diplomat, buzunare de paltoane şi cojoace conţinând bilete vechi de autobuz şi de film, plus vreo două cutii doldora de scrisori şi vederi primite de ai mei de-a lungul timpului. Mai erau acolo şi câteva cărţi care nu mai încăpuseră în bibliotecă şi n-am să uit cum, într-o zi, am dat peste una care se numea Grotescul şi muzica, iar în prostia mea frapantă am fost convins că Grotescu e un domn, ca Enescu sau Porumbescu, şi seara i-am întrebat pe ai mei cine a fost acest muzician, Grotescu, când a trăit şi ce a compus, pentru că eu nu auzisem niciodată de el, fără să pricep câtuşi de puţin de ce reacţia lor a fost să se prăpădească de râs. Dar descoperirea „epocală“ pe care am făcut-o şi despre care vreau să vă povestesc n-a avut de-a face cu cărţile.
Era spre sfârşitul anului şi mă pricopsisem cu o răceală suficient de serioasă ca într-o dimineaţă maică-mea să-mi spună că „azi“ nu voi merge la şcoală. „Nimic mai fain!“, m-am bucurat eu în gând, cu atât mai mult cu cât, paradoxal, nu mă simţeam rău deloc. Aşa că am aşteptat cuminte ca ei să plece la serviciu, apoi m-am dat jos din pat şi, după ce-am devorat ce-mi lăsaseră de mâncare, mi-am început munca de explorator.
Nu mai ştiu acum unde le-am găsit, în geamantanul vechi pe care pe vremuri ai mei îl foloseau când mergeam la mare sau să fi fost ascunse în spatele unor pulovere care-mi rămăseseră mici? Cert este că, la un moment dat, spre marea mea surprindere şi încântare, am dat peste trei cutii frumos colorate, una mai ochioasă decât alta, care conţineau, atunci când le-am deschis, exact ceea ce era desenat pe ambalaj, adică trei maşinuţe chinezeşti noi-nouţe, pe care le-am întors cu emoţie pe toate părţile, extaziindu-mă cu voce tare la fiecare detaliu pe care îl descopeream. Spre exemplu, camionului roşu, cu baterii, i se rabata basculanta când acţionai butonul ON, ca să nu mai zic că i se aprindeau şi farurile, un adevărat lux pe vremea aceea, maşinuţei sport, decapotabilă, i se deschideau atât portbagajul – unde dădeai peste roata de rezervă, din cauciuc, pe care o puteai scoate, incredibil! –, cât şi capota, unde găseai motorul, nu desenat ca la alte jucării, ci făcut dintr-o bucată de plumb, care chiar aducea a motor, în timp ce viţeluşul de puf din camioneta vopsită în roşu mergea să sugă la ugerul maică-sii ori de câte ori făceai ca roţile să se-nvârtă.
Era, cum spuneam, spre sfârşitul anului, în curând urma să vină Moş Nicolae, numai că între timp aflasem de la şcoală că doar Moş Gerilă exista, în timp ce Nicolae era o simplă invenţie a părinţilor. Vestea mă cam duruse, fusese de fapt aproape un şoc, dar de ruşine nu le împărtăşisem şi alor mei informaţia, nu voiam să-i pun într-o situaţie jenantă care să necesite dezvinovăţiri şi alte explicaţii penibile, fapt pentru care atunci când taică-meu m-a întrebat, culmea, la foarte puţin timp după aflarea noutăţii, „Auzi, da’ tu mai crezi în Moş Nicolae?“, eu i-am răspuns, poate cu o voce puţin gâtuită: „Da, bineînţeles, de ce să nu mai cred?“. „Pentru că ştiu că unii copii spun că nu există“, mi-a zis el uitându-se încă puţin suspicios la mine. „Nu ştiu“, am minţit, probabil înghiţind în sec. „N-am auzit nimic despre asta.“ Discuţia îmi era încă proaspătă în minte, nu trecuseră, cred, mai mult de două săptămâni de atunci, aşa că bucuria descoperirii fu rapid înlocuită de o panică cum nu mai trăisem de mult. Nu mă temeam că n-am să ştiu să-mi ascund urmele, mă pricepeam destul de bine la asta. Temerile mele ţineau de faptul că nu voi fi în stare să mă prefac suficient de entuziasmat la vederea darurilor lăsate lângă ghetuţe, câtă vreme, de obicei, mă manifestam destul de zgomotos, aproape teatral, ai fi zis, în momentul desfacerii cadourilor.
Câteva zile am trăit într-o stare de excitare nervoasă intensă, ca un actor înaintea unei premiere. Apoi a venit şi seara de 5 decembrie, cadourile au fost lăsate lângă cizmuliţe, iar eu m-am pregătit să dau o mică reprezentaţie. Una era să spui că da, crezi în Moş Nicolae, alta era să faci dovada acelei credinţe. „Acu-i acu“, mi-am zis, am înghiţit pentru a nu ştiu câta oară în sec şi, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, am desfăcut primul cadou. Dar când am înlăturat ambalajul frumos colorat am constatat cu mirare, dar, recunosc, şi cu o mare uşurare că înăuntru se afla un banal penar, chinezesc, ce-i drept, dar ăsta era singurul lucru în comun pe care-l avea cu maşinuţele din debara. Am desfăcut şi al doilea cadou şi m-am trezit că ţineam în mâini un joc Piticot pe care mi-l doream de ceva vreme. În sfârşit, în a treia cutie am găsit o maşinuţă, dar nu chinezească, ci românească, un Aro 244 din plastic, pe care îl mai am şi acum, mă rog, ce-a mai rămas din el, căci n-am fost un copil prea grijuliu cu jucăriile sale. M-am gândit ulterior că, până la urmă, aş fi putut interpreta cu succes şi rolul entuziastului dacă dinaintea mea s-ar fi găsit cadourile descoperite din greşeală. Aşa însă, situaţia era teribil de tristă: nu numai că nu exista Moş Nicolae, dar se părea că Moş Gerilă era şi el o simplă invenţie, din moment ce, îmi imaginam eu, cele trei maşinuţe urmau să-mi fie puse sub brad nouăsprezece zile mai târziu, eventual împreună cu alte cadouri cumpărate din magazine. Eram debusolat. Totuşi, n-am zis nimic, iar când am fost întrebat ce am, de ce sunt atât de plouat, am spus şi eu ce auzisem la mama de atâtea ori: „Mă doare îngrozitor capul, nu acum“. Am primit o aspirină, pentru care a trebuit să mă prefac recunoscător, un fleac din punct de vedere interpretativ, şi am fost trimis la culcare.
Zilele au trecut cu o încetineală nepăsătoare, aproape c-ai fi zis intenţionată. Apoi bradul a fost împodobit, iar darurile aşezate sub el. În seara de 24 decembrie, un copil blazat desfăcea trei cadouri, ştiind foarte bine ce se ascundea în spatele fiecărui ambalaj. Numai că, spre surprinderea lui, la fel ca în seara de Moş Nicolae, ele nu aveau nimic de-a face cu cele trei maşinuţe găsite în debara: un pistol cu capse, un clasor, un glob pământesc şi ceva de îmbrăcat au fost singurele daruri puse sub brad. De data asta nu mai primisem nici măcar o maşinuţă. Îmi mai venise inima la loc, vă daţi seama. Se părea că Moş Gerilă era cât se poate de real, până la urmă, cu puţin noroc, putea să existe şi Moş Nicolae. Cum rămânea însă cu jucăriile din geamantan? În mai puţin de o lună era ziua mea, aşa că probabil urma să le primesc atunci, m-am consolat eu. Ca să nu risc să fiu prins în flagrant, am aşteptat ca ai mei să adoarmă, după care, tiptil-tiptil, m-am dus în debara. Nu mai fusesem de mult în camera comorilor. Îmi cam pierise cheful, recunosc.
Până la urmă, chiar nu intenţionam să-mi descopăr toate cadourile înainte de a le primi. Nici măcar nu m-am mai chinuit să aprind lumina, am bâjbâit după geamantan, i-am desfăcut rapid cataramele şi am pipăit în interior prin mica fantă creată. Era gol. Am controlat şi după pulovere, dar n-am găsit nimic nici acolo. „Ciudat“, m-am gândit. „Oare să-şi fi dat seama că cineva umblase la ele?“ Când să mă dau jos, obosit fiind, am alunecat de pe rafturi şi am căzut pe podea. Impactul, suficient de puternic, mi-a luat tot aerul din plămâni şi preţ de câteva minute am crezut c-am să mor asfixiat, ca atunci, sub plapumă. „Ce moarte stupidă“, mi-a trecut prin minte, „nu aşa mi-o imaginasem“. Dimineaţă m-am trezit tot acolo, cu capul pe nişte rogojini de plajă, deşi noaptea visasem că mă-ntorsesem la mine în cameră. M-am grăbit să ajung în pat înainte ca ai mei să-şi dea seama unde dormisem.
De ziua mea, în acel nou an ciudat, plin de neprevăzut, am primit cadou un trening, o pereche de adidaşi negri, cu crampoane, nişte cărţi şi un ghiozdan. Nemaiputând rezista curiozităţii, dar şi nedumeririi, am hotărât că venise timpul să dau cărţile pe faţă:
— Dar când primesc maşinuţele chinezeşti? am întrebat, fără să iau în calcul posibilitatea că aş putea să nu le primesc niciodată.
— Care maşinuţe? s-a arătat maică-mea contrariată.
— Cum care? Maşinuţele chinezeşti pe care le-am găsit din greşeală în geamantanul cu care mergeam noi la mare…
Maică-mea i-a aruncat o privire scurtă lui taică-meu, care am avut impresia că s-a înroşit.
— Ce tot spui acolo, băiete? a intervenit el, aproape răstit. Ce maşinuţe chinezeşti? Ce, n-ai destule?
Fără să-nţeleg prea bine cum, mi-am dat seama că făcusem o gafă. O prezenţă ostilă, invizibilă, dar reală se vârâse între noi şi din nou simţeam că n-am aer.
— A, v-am păcălit! Am vrut să văd ce ziceţi! am strigat la ei, cu ultimele puteri, slobozind un hohot de râs panicat şi penibil.
Apariţia şi dispariţia maşinuţelor chinezeşti s-a lămurit în mai puţin de un an. Până la Crăciunul următor maică-mea şi taică-meu erau divorţaţi, iar eu aveam o a doua mămică şi un nou frăţior, care, când i-am trecut pragul casei, m-a poftit, politicos şi binevoitor, să mă joc cu maşinuţele lui chinezeşti. Camionului roşu, cu baterii, i se rabata basculanta când acţionai butonul ON, ca să nu mai zic că i se aprindeau şi farurile, un adevărat lux pe vremea aceea, maşinuţei sport, decapotabilă, i se deschideau atât portbagajul – unde dădeai peste roata de rezervă, din cauciuc, pe care o puteai scoate, incredibil! –, cât şi capota, unde găseai motorul, nu desenat ca la alte jucării, ci făcut dintr-o bucată de plumb, care chiar aducea a motor, în timp ce viţeluşul de puf din camioneta vopsită în roşu mergea să sugă la ugerul maică-sii ori de câte ori făceai ca roţile să se-nvârtă.
Misterij kineskih autića
Možda sam tada imao jedanaest godina, bio sam bucmast dugonja, ruke i noge su mi izgledale kao dobro dignuti kruščići, ali sam u glavi još bio nezreo, a moj tata prozvao me Zaikin, po sovjetskom sportašu, ne što bih pokazivao neki interes za hrvanje ili za avione, već zato što ga je ime asociralo na debeljuškastog pojedinca – što, ako Ivan i nije bio, ja sigurno jesam. Na svakoj sam priredbi već dobrih nekoliko godina zimi igrao ulogu snjegovića, a na proljeće bih mogao biti samo zlovoljan (ali ipak dovoljno punašan) medvjed koji izlazi iz brloga nakon svih tih mjeseci zimskog sna. Žudnja za hranom išla je ruku pod ruku s drugom žudnjom, onom za istraživanjem svakog kutka stana u kojem sam živio, a to je zanimanje bilo rezervirano za trenutke kad bih ostao sâm doma, ne toliko česte i duge da bih imao priliku za dosađivanje. Običavao sam najprije čeprkati po ladicama biblioteke u dnevnom boravku gdje se količina sitnica činila neiscrpnom: lijekovi, dijapozitivi, filmovi i jedan fotoaparat, oštećene dekorativne figurice, upaljači, nekoliko budilica, kutije igraćih karata, pokvarene penkale, novčanice i kovanice „iz davnih vremena” itd. Ponekad bih naišao na predmete kojima nisam poznavao naziv ili svrhu, tajnovite, poput kutije prezervativa, ili barem zanimljive, poput nekih tatinih ispunjenih bilježnica i onoga za što sam kasnije shvatio da je bio dnevnik moje mame iz studentskih dana. Sljedeću „vruću” zonu stana predstavljalo je spremište, mali zahod, kako smo ga još nazivali, gdje je moj djed složio nekoliko polica, a moji ih natrpali svakakvim stvarima koje nisu mogli baciti ili su jednostavno bili lijeni to učiniti, od mojih školskih bilježnica i knjiga od prošlih godina do novina i časopisa, potrganih kovčega, stare odjeće, istrošenih cipela i tako dalje. Volio sam ondje provoditi vrijeme jer je bilo toplo, uvijek sam na raspolaganju imao WC (iako je iz kanalizacije ponekad dolazio nepodnošljiv miris), a još tome treba pridodati da je bilo i nebrojeno mnogo prostora koje je trebalo istražiti: ženske torbice s ponekim novčićem unutra, muške torbice s još više novčića, aktovke, džepovi od kaputa i kožuha sa starim kartama za autobus i ulaznicama za film, plus dvije-tri kutije pune pisama i razglednica što su ih moji primili tijekom vremena. Tamo je još bilo i nekoliko knjiga koje nisu stale u biblioteku i nikada neću zaboraviti kako sam jednog dana naletio na jednu koja se zvala Grotescul şi muzica (Groteska i glazba), ali u svojoj sam očitoj gluposti mislio da je Grotescu neki čovjek, kao Enescu ili Porumbescu[1], i navečer sam pitao svoje tko je bio taj glazbenik, Grotescu, kad je živio i što je skladao jer nikad nisam čuo za njega, a da uopće nisam shvatio zašto je njihova reakcija bila da su pucali od smijeha. Ali „epohalno” otkriće do kojeg sam došao i o kojem vam želim pričati nije imalo veze s knjigama.
Približavao se kraj godine i pokupio sam dovoljno ozbiljnu prehladu da mi mama jednog jutra kaže da „danas” ne idem u školu. „Ništa bolje od toga!”, radovao sam se u mislima, pogotovo jer se, paradoksalno, uopće nisam osjećao loše. Tako sam poslušno čekao da oni odu na posao, onda sam ustao iz kreveta i, nakon što sam potamanio ono što su mi ostavili za jesti, započeo posao istraživača.
Više ne znam gdje sam ih našao, u starom kovčegu koji su moji nekad koristili kad bismo išli na more ili su možda bili skriveni iza pulovera koje sam prerastao? Nesumnjivo je da sam u jednom trenutku, na svoje veliko iznenađenje i očaranje, ugledao tri šarene kutije, jednu ljepšu od druge, koje su, kad sam ih otvorio sadržavale ono što je bilo nacrtano na pakiranju, odnosno tri nova-novcata kineska autića koje sam uzbuđeno okretao na sve strane, glasno pokazujući oduševljenje zbog svakog detalja koji sam otkrio. Na primjer, crvenom kamionu na baterije podizao se tovarni kontejner kad bi se pritisnulo dugme ON, da ne spominjem da su mu se palila i prednja svjetla, pravi luksuz u ono doba, sportskom autu, kabrioletu, otvarali su se i prtljažnik – gdje je imao rezervni kotač, od gume, koji si mogao izvaditi, nevjerojatno! – i hauba, gdje se našao motor, ne nacrtan kao na drugim igračkama, već napravljen od komada olova koje je čak izgledalo kao motor, dok je plišano tele u crvenom kamionetu sisalo vime svoje majke svaki put kad bi se zavrtjeli kotači.
Bilo je to, kako sam rekao, na kraju godine, bližio se dolazak svetoga Nikole, samo što sam u međuvremenu u školi saznao da postoji samo Djed Mraz, dok je Nikola bio samo roditeljska izmišljotina. Vijest me je nekako zaboljela, zapravo je to bio gotovo šok, ali tu informaciju od srama nisam podijelio sa svojima, nisam ih htio dovesti u neugodnu situaciju koja će zahtijevati opravdanja i ostala neugodna objašnjenja, zbog čega sam, to je vrhunac, kada me tata, nedugo nakon saznanja novosti, pitao: „Čuj, zar ti više ne vjeruješ u svetog Nikolu?”, odgovorio, možda pomalo prigušenim glasom: „Da, naravno, zašto više ne bih vjerovao?”. „Jer znam da neka djeca govore da ne postoji”, rekao mi je gledajući me još malo sumnjičavo. „Ne znam”, lagao sam, vjerojatno gutajući knedlu. „Nisam ništa čuo o tome.” Rasprava mi je u mislima još bila svježa, nisu prošla, mislim, više od dva tjedna otada, tako da je veselje otkrića brzo zamijenila panika kakvu odavno nisam osjetio. Nisam se bojao da neću znati sakriti tragove, u tome sam se dosta dobro snalazio. Bojao sam se činjenice da se neću moći s dovoljno entuzijazma pretvarati pri otkrivanju poklona pronađenih pored čizmice, s obzirom na to da sam se obično izražavao dosta glasno, gotovo teatralno, reklo bi se, u trenutku otvaranja poklona.
Nekoliko sam dana živio u stanju nervoznog intenzivnog uzbuđenja, poput glumca prije premijere. Onda je stigla i večer 5. prosinca, pokloni su bili ostavljeni pored čizmica, a ja sam se pripremio za predstavicu. Jedno je bilo da kažeš da , da, vjeruješ u svetog Nikoluʻ, a drugo da to dokažeš. „Eh, sad je trenutak“ rekao sam si, progutao slinu po ne znam koji put i, dok mi je srce ludo lupalo u grudima, otvorio prvi poklon. Ali kad sam maknuo lijepi omot u boji, ustanovio sam s čuđenjem, ali priznajem, i s velikim olakšanjem da se unutra nalazi obična pernica, kineska, doduše, ali to joj je bilo jedino zajedničko s autićima iz spremišta. Otvorio sam i drugi poklon i odjednom u rukama držao igru Piticot [Pitikot] koju sam želio već neko vrijeme. Na kraju, u trećoj sam kutiji pronašao autić, ali ne kineski, već rumunjski, plastični Aro 244, koji i sad imam, zapravo ono što je još ostalo od njega, jer nisam bio previše brižno dijete prema svojim igračkama. Poslije sam mislio da bih ipak uspješno odigrao i ulogu entuzijasta da su se preda mnom našli greškom otkriveni pokloni. Međutim, ovako je situacija bila strašno tužna: ne samo da ne postoji sveti Nikola, nego se činilo da je i Djed Mraz samo obična izmišljotina budući da će mi, zamišljao sam si ja, ona tri autića biti stavljena pod bor za devetnaest dana, eventualno zajedno s ostalim poklonima kupljenim u dućanima. Bio sam zbunjen. Ipak, ništa nisam rekao, ali kad su me pitali što mi je, zašto sam tako pokisnuo, rekao sam što sam toliko puta čuo od mame: „Užasno me boli glava, ne sada.” Dali su mi aspirin, za koji sam se trebao pretvarati da sam zahvalan, to je mačji kašalj odigrati, i poslali su me u krevet.
Dani su prolazili nehajnom sporošću, reklo bi se gotovo namjerno. Onda smo okitili bor, a ispod njega stavili darove. Navečer 24. prosinca ravnodušno je dijete otvorilo tri poklona dobro znajući što se krije iza svakog omota. Samo što, na njegovo iznenađenje, isto kao i na svetog Nikolu, oni nisu imali veze s ona tri autića pronađena u ostavi: plastični revolver, album za markice, globus i nešto odjeće bili su jedini pokloni nađeni pod borom. Ovaj put nisam dobio čak ni jedan autić. Srce mi se vratilo na mjesto, valjda shvaćate. Činilo se da je Djed Mraz stvaran, da ne može biti stvarniji, na kraju krajeva, uz malo sreće, možda postoji i sveti Nikola. Međutim, što s igračkama iz kovčega? Za manje od mjesec dana moj je rođendan, tako da ću ih vjerojatno tada dobiti, tješio sam se. Kako ne bih riskirao da me zateknu na djelu, pričekao sam da moji zaspe nakon čega sam se na prstima odšuljao u ostavu. Odavno nisam bio u sobi s blagom. Priznajem, izgubio sam volju. Na kraju nisam ni htio otkriti sve poklone prije nego što ih dobijem. Čak se nisam trudio upaliti svjetlo, opipom sam tražio kovčeg, brzo sam otvorio kopče i pipkao sam u unutrašnjosti kroz napravljen procijep. Bio je prazan. Provjerio sam i iza pulovera, ali ni tamo nisam ništa
našao. „Čudno”, pomislio sam. „Zar su primijetili da je netko čeprkao po njima?” Kad sam se htio spustiti, budući da sam bio umoran, poskliznuo sam se i pao s police na pod. Prilično snažan udarac izbio mi je sav zrak iz pluća i nekoliko sam minuta mislio da ću umrijeti od gušenja, kao onda, pod pokrivačem. „Kakva glupa smrt”, prošlo mi je kroz glavu, „nisam je ovako zamišljao”. Ujutro sam se probudio na istom mjestu, s glavom na prostiračima za plažu, iako sam u noći sanjao da sam se vratio u svoju sobu. Požurio sam natrag u krevet prije nego što moji shvate gdje sam spavao.
Za svoj rođendan, u ovoj novoj čudnoj godini punoj iznenađenja, dobio sam trenirku, crne kopačke, nekoliko knjiga i ruksak. Ne mogavši više odoljeti znatiželji, ali i nedoumici, odlučio sam da je vrijeme da sve izađe na vidjelo:
̶ Ali kad ću dobiti kineske autiće? – pitao sam, a da nisam računao na mogućnost da ih možda nikad neću dobiti.
̶ Koje autiće? – pitala je moja mama malo zbunjena.
̶ Kako koje? Kineske autiće koje sam slučajno našao u kovčegu s kojim smo putovali na more…
Moja je mama bacila pogled na tatu koji se, imao sam osjećaj, zacrvenio.
našao. „Čudno”, pomislio sam. „Zar su primijetili da je netko čeprkao po njima?” Kad sam se htio spustiti, budući da sam bio umoran, poskliznuo sam se i pao s police na pod. Prilično snažan udarac izbio mi je sav zrak iz pluća i nekoliko sam minuta mislio da ću umrijeti od gušenja, kao onda, pod pokrivačem. „Kakva glupa smrt”, prošlo mi je kroz glavu, „nisam je ovako zamišljao”. Ujutro sam se probudio na istom mjestu, s glavom na prostiračima za plažu, iako sam u noći sanjao da sam se vratio u svoju sobu. Požurio sam natrag u krevet prije nego što moji shvate gdje sam spavao.
Za svoj rođendan, u ovoj novoj čudnoj godini punoj iznenađenja, dobio sam trenirku, crne kopačke, nekoliko knjiga i ruksak. Ne mogavši više odoljeti znatiželji, ali i nedoumici, odlučio sam da je vrijeme da sve izađe na vidjelo:
̶ Ali kad ću dobiti kineske autiće? – pitao sam, a da nisam računao na mogućnost da ih možda nikad neću dobiti.
̶ Koje autiće? – pitala je moja mama malo zbunjena.
̶ Kako koje? Kineske autiće koje sam slučajno našao u kovčegu s kojim smo putovali na more…
Moja je mama bacila pogled na tatu koji se, imao sam osjećaj, zacrvenio.
Studenții traducători: Zvonimira Fegić, Mihaela Štriga
Îndrumător: Delia Ćupurdija
[1] George Enescu i Ciprian Porumbescu rumunjski su skladatelji klasične glazbe.
