Traducere: Goran Čolakhodžić și Adrian Oproiu
BALKON S balkona se ne vidi more. Ne, ne vidi se more s ovog balkona. Ima već par godina da tražim po obzoru, ali ništa. Nema mora koje se njiše u daljini. Ni rijeke u zamjenu. Da napregnem pogled možda bih došla do jezera. Jednog mirnog, nepomućenog jezera po kojem plivaju patke i rastu lopoči. Rascvjetavaju se u praskozorje i sklapaju uvečer. Ali još ne naprežem, još koju godinu, a onda ću popustiti. Jer voda je voda. Moči i jedna i druga. Na kraju se možda zadovoljim i kišom, koja će padati kao u jednom makedonskom romanu od prve do zadnje stranice. Da, to mogu zamisliti: stojim na balkonu, i dalje nema mora, nema rijeke, nema jezera, ali pada kiša, pada i ne staje. Pada toliko dugo da će jednom postati milosna. Mora. /Sve kiše koje toliko dugo padaju postaju milosne./ -------------- BALCONUL De la balcon nu se vede marea. Nu, nu se vede marea de la acest balcon. Sunt deja mai mulți ani de când tot caut la orizont, dar nimic. Nu e nicio mare care să se legene în depărtare. Și nici un râu să-i țină locul. Dacă mi-aș încorda privirea, poate că aș vedea până la lac. Un lac liniștit, netulburat pe care înoată rațe și cresc nuferi. Înfloresc când se crapă de ziua și se închid seara. Dar încă nu o încordez, încă un an-doi și voi ceda. Că apa e apă. Udă, oricare ar fi. Într-un final poate că mă mulțumesc și cu ploaia care va cădea, ca într-un roman macedonean, de la prima până la ultima pagină. Da, aceasta pot să-mi imaginez: stau pe balcon, în continuare nu e mare, nu e râu, nu e lac, dar plouă, plouă și nu se oprește. Plouă atât de mult timp încât la un moment dat ploaia devine miloasă. Trebuie să devină. /Toate ploile care cad atât de mult timp devin miloase./
GRUDE Tri milijuna gruda izradila sam te zime, tri milijuna gruda na puteljku uz kuću. Zagradili su kuću, dimnjak, stablo pokraj, sve susjede, sve zgrade do njih, vrtove, stričev rovokopač i bakinu radionicu. Stajala sam usred te gomile i naginjala glavu, malo lijevo, malo desno i mrštila se. Hoće li biti dovoljno, hoće li biti dovoljno tih tri milijuna gruda koje me natkriljuju, ništa od njih ne vidim? Ništa ne vidim, a čujem samo tihu bjelinu, šušti kao što šušti glas: Je li dosta, je li dosta? Nije! Ta nikad nije dosta. Nikad nije dosta. Nema toga. Nema čak ni ako se sruše na me. Nema čak ni ako lavež pasa (otkud su se pojavili psi?) čak ni ako lavež pasa stvori lavinu, čak ni ako grude polete u nebo, čak ni ako čardak same od sebe, same od sebe tamo izgrade. Ali ako ga izgrade, neka me dignu. Neka me dignu, za trud makar, za račun neke od misli koja mi se odvojila besvjesno. I ugrijala neku, nekog tko je nije očekivao, tko joj se nije nadao, nekog posve nepoznatog, tko skida cipele u predvorju, tko piše pismo, čita poslanicu igra fliper, toči vino, jede žgance. Plutat ću u tom čardaku od snježnih gruda I prebrojavat ih. Bit će vremena.
BULGĂRII Trei milioane de bulgări am făcut în acea iarnă, trei milioane de bulgări pe poteca de lângă casă. Au îngropat casa, coșul, copacul din apropiere, toți vecinii, toate clădirile din jurul lor, grădinile, buldozerul unchiului și atelierul bunicii. Stăteam în mijlocul acestui morman și înclinam capul ba la stânga, ba la dreapta și mă încruntam. Oare vor fi de-ajuns, vor fi de-ajuns aceste trei milioane de bulgări în a căror umbră stau, nu mai văd nimic din cauza lor? Nu mai văd nimic și aud doar albeața tăcută susurând cum susură și vocea: Ți-e destul, ți-e destul? Nu! Păi niciodată nu-i destul. Niciodată nu-i destul. Nu există. Nu e destul chiar dacă se prăbușesc peste mine. Nu e destul chiar dacă lătratul câinilor (de unde or fi apărut câinii?), chiar dacă lătratul câinilor declanșează o avalanșă, chiar dacă bulgării decolează spre cer, chiar dacă de la sine construiesc acolo un ceardac chiar dacă de la sine construiesc. Dar dacă construiesc, să mă înalțe. Să mă înalțe, măcar pentru efortul meu, datorită unui gând care s-a desprins de mine inconștient. Și care a încălzit pe unul, pe una care nu se aștepta la el, care nu spera la el, pe cineva total necunoscut, care se descalță în antreu, care scrie o scrisoare, citește o epistolă, joacă flipper, toarnă vin, mănâncă mămăligă. Voi pluti în ceardacul acesta din bulgări de zăpadă și-i voi număra Va fi timp.
VREMEŠNA GOSPOĐA Vremešne gospođe vješaju plahte na sivim prozorima, lišće ozebla hrasta miriše na svježe obojane zidove, vreće s mačkama kotrljaju se niz pločnik, a lijepe stjuardese tek što nisu sletjele. Da bi to bio dobar dan, moram zatvoriti vrata jer kad su mi vrata otvorena, mačke ulaze, mirisi izlaze, stjuardese su uvijek u zraku, a ja postajem vremešna gospođa bez plahti i popluna za vješanje, otresanje i spremanje. Tad me sivi prozori stišću kao da sam dojka mlade djevojke u rukama mladića koji je o strasti učio iz časopisa na susjednom kiosku. DOAMNA VÂRSTNICĂ Doamnele vârstnice își întind cearșafurile la ferestrele cenușii, frunzele stejarului degerat miros a pereți proaspăt zugrăviți, sacii cu pisici se rostogolesc de-a lungul trotuarului și frumoasele stewardese peste o clipă vor ateriza. Ca aceasta să fie o zi bună, trebuie să închid ușa pentru că atunci când ușa îmi rămâne deschisă intră pisicile, ies mirosurile, stewardesele sunt mereu în aer, iar eu devin o doamnă vârstnică fără cearșafuri și plăpumi de întins, de scuturat și de pus în dulap. Atunci ferestrele cenușii mă strâng ca și cum aș fi țâța unei fete tinere în mâinile tânărului care despre voluptate a învățat din revistele de la chioșcul din cartier.
RASTU JORGOVANI Malo su mi dosadile te pjesme u kojima rastu sibilarizacije, gramatike, i stanovi. Malo su mi dosadile, kažem, i čupkam lijevu obrvu, namještam desnu dojku i ogledam se po sobi. Dobra je to soba. Ima biljke, ima prozor, ima stolicu na sredini sobe. Iz čista mira stoji stolica tamo. Nekako ukoso, nemarno. Nemirno se vrpoljim na svojoj. I čekam da porastu jorgovani. Ispod prozora, na susjedinoj terasi. Jer to su pjesme. One u kojima rastu jorgovani. Ljubičasti, roza i bijeli.
RASTU JORGOVANI Malo su mi dosadile te pjesme u kojima rastu sibilarizacije, gramatike, i stanovi. Malo su mi dosadile, kažem, i čupkam lijevu obrvu, namještam desnu dojku i ogledam se po sobi. Dobra je to soba. Ima biljke, ima prozor, ima stolicu na sredini sobe. Iz čista mira stoji stolica tamo. Nekako ukoso, nemarno. Nemirno se vrpoljim na svojoj. I čekam da porastu jorgovani. Ispod prozora, na susjedinoj terasi. Jer to su pjesme. One u kojima rastu jorgovani. Ljubičasti, roza i bijeli.
LAŽ jedna se lijepa i četvrtasta laž objesila na stablo i motri me odgore kao dobru znanicu kao prijateljicu s kojom će od danas putovati kao ljubimicu dobre prirode i takvih okolnosti kad je zanemarim, počne se ljuljati na grani kao pastiri u očekivanju travanjskih mladenaca kao sir u kljunu gavrana ili teta iz vrtića na ljuljački kad je nitko ne gleda a laž gleda mene, smješka se i zna da joj neću ništa ali hoće da je pogledavam, da me tako lijepo obješena i zdrava, drži na oku i da ja držim nju pa to i činim dok ne otputuju i ona i stablo i prozor s kojeg ih gledam MINCIUNA o minciună frumoasă și pătrățoasă s-a spânzurat de un copac și mă observă de sus precum observă o cunoștință dragă o prietenă cu care va călători de azi înainte o favorită a naturii bune și a unor împrejurări bune când o ignor începe să se legene pe creangă precum păstorii în așteptarea tinerilor căsătoriți în aprilie precum brânza din ciocul corbului sau educatoarea de la grădiniță în leagăn când nu se uită nimeni iar minciuna se uită la mine, zâmbește și știe că n-am să-i fac nimic dar vrea să o privesc așa frumos spânzurată și sănătoasă cum e vrea să mă țină sub observație și eu să o țin pe ea și chiar asta fac până nu-și iau tălpășița și ea și copacul și fereastra de la care îi privesc
LIPANJSKI DJEČACI lipanjski dječaci imaju nešto od vedrine mora nešto od mirisa borova, nešto čvrsto u tonovima i kristalno u pogledima lipanjski dječaci plivaju po obzoru vidim ih tamo, bosonoge noge im izranjaju i uranjaju ruke mašu, lice se smije kad im kažeš stani, oni pojure, a i obrnuto, dohvate pjenu, propuste je da im sklizne niz ruke svemu se čude i sve vide predu oblake i vraćaju kiše dan odzvanja njima i viče: sav sam vaš njihove rujanske mame zastaju pa ih gledaju proljepšavaju se od tih pogleda krute među njima razblažuju se blage i vijugave očvršćuju šapću danu: sav si njihov
BĂIEȚII DE IUNIE băieții de iunie au ceva din seninătatea mării ceva din parfumul pinilor, ceva ferm în tonurile vocii și ceva de cristal în priviri băieții de iunie înoată la orizont îi văd acolo, picioarele goale se scufundă și ies la suprafață mâinile flutură, fața râde când le spui stai, ei se grăbesc dar și invers, prind spuma, o lasă să alunece printre degete se minunează de toate și văd totul torc norii și aduc înapoi ploile ziua răsună pentru ei și strigă: sunt toată a voastră mamele lor de septembrie se opresc și îi privesc se înfrumusețează de la aceste priviri cele inflexibile devin mai moi cele blânde și sinuoase prind tărie șoptesc zilei: ești toată a lor
VEČERAS BIH MOGLA NAPISATI NAJRADOSNIJE STIHOVE napisati naprimjer da je Zagreb lijep kad mu se snijeg počne smiješiti, da je predstava bila lijepa i da je lijepo što uz mene hodaju dvojica mladića od kojih ću jednog poslije ljubiti, a drugome darovati pecivo iz prve pekare. Mogla bih smrznuti tu sliku: ja naprijed nogu uronjenih u tek pali snijeg i njih dvojica otraga priča uronjenih u svježu predstavu. Tako smrznutu nosila bih je poslije godinama, a priznala samo jednom. ASTĂ-SEARĂ POT SĂ SCRIU CELE MAI VESELE VERSURI să scriu de pildă că Zagrebul este frumos când zăpada începe să-i zâmbească, că spectacolul a fost frumos și că este frumos faptul că lângă mine merg doi tineri, pe unul îl voi săruta mai târziu, iar celuilalt îi voi da o chiflă de la patiserie. Aș putea să îngheț această imagine: eu în față cu picioarele afundate în zăpada de abia căzută și ei doi în spate cu discuțiile afundate în spectacolul de abia văzut. Așa înghețată aș purta-o cu mine ani de-a rândul, dar aș recunoaște-o o singură odată. Traducere: Goran Čolakhodžić și Adrian Oproiu
