Dimitrije Popović: Emil Cioran – Sau datoria față de «Scurt tratat de admirație »

(partea întâi)

A fost oare întâlnirea mea cu Emil Cioran, „cel mai mare filozof nihilist al secolului XX”, în celebra sa mansardă din Parisul anului 1989, pregătită într-un fel anume deja cu mult timp în urmă? A fost oare prefigurată de logica acelei ordini de rang înalt, metafizic, de sistemul acelor legi secrete date de experiența interioară care se dobândește și adâncește prin intermediul literaturii și al artelor, de ceea ce în așa-zisa realitate comună se manifestă precum „un concurs întâmplător al împrejurărilor”? Pentru a obține un răspuns afirmativ la această întrebare, pentru a lumina tonul ei mistic cu exemple concrete și adecvate, e necesară o introducere substanțială.

În zilele de liceu ale tinereții influența literaturii a avut pentru mine o însemnătate mare, chiar crucială. Operele lui Lautréamont, Rimbaud și Kafka au lăsat o urmă adâncă în sensibilitatea mea. Cu patos și deosebita bucurie de a descoperi, în sensul cel mai complex al acestor cuvinte, am citit Cânturile lui Maldoror de Lautréamont. Erau o evanghelie aparte a onirismului. O lume a peisajelor dure, a metamorfozelor fantastice, a unor sobrietăți bizare și a unei mizantropii seducătoare construită cu stilul atractiv al poetului rebel.

Gândul la influența literaturii și a artei nu implică în mod automat și ideea a ceva ce m-ar face diferit față de ceea ce sunt, față de cum sunt. Influența unei opere literare, a unor picturi sau a unor sculpturi deschide posibilitatea și, înainte de toate, mă face să descopăr acea parte din mine, acea sensibilitate de care până acum nu am fost conștient. Astfel, printr-un drum mediat, se instituie conștiința ființei. E un fel de inițiere spirituală intimă în propria lume nedescoperită până atunci.

Însemnătatea esențială pe care a avut-o în acest sens literatura lui Lautréamont este legată îndeosebi de dezlănțuirea acelei trăsături a creativității mele care se manifestă printr-o expresie poetică suprarealistă, printr-o afinitate pentru lumea de dincolo, pentru irațional, bizar, inconștient…

Cuvintele lui Lautréamont din Primul cânt al Cânturilor lui Maldoror  „… ai un chip suprauman; trist precum universul, frumos ca o sinucidere” sau cele din Al șaselea cânt al aceluiași volum – „Frumos precum retractilitatea ghiarelor păsărilor răpitoare, sau ca incertitudinea mișcărilor musculare în plăgile moi ale reginuii cervicale posterioare; și mai ales precum întâlnirea întâmplătoare dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe o masă de disecție”[1] au fost atât de importante, de inspirative și provocatoare intelectual, la fel de mult ca și unele opere din artele frumoase clasice, respectiv moderne de care eram pătruns.

Bizarele metafore ale lui Lautréamont îmi deschideau lumile unor stiluri poetice noi, lumile unor lucruri aflate într-o ordine nouă, diferită, și în care, odată cu aceste noi relații neconvenționale, lucrurile primesc noi înțelesuri, capătă un sens nou și într-un fel anume se schimbă pe ele însele.

La fel mi-au plăcut și volumele lui Rimbaud Un anotimp în infern, Iluminațiile, antologia Pustinje ljubavi, și știam să recit câteva din poeziile lui pe de rost. Îmi amintesc în continuare câteva versuri din „Ofelia”, „Ofelia albă precum un crin enorm”:

De peste un mileniu Ofelia mai tristă,

Fantomă albă, trece pe fluviul negru-n veci;

De peste un mileniu demenţa-i blând insistă

Şi-şi murmură romanţa în boarea serii reci.[2]

Metamorfoza lui Kafka cu logica sa a realității bizare a avut o influență atât de mare asupra sensibilității mele că după lectura acestei povestiri, impresionat de rezumatul ei, am făcut un desen în acuarelă. Intenționat nu l-am intitulat după numele personajului principal, a tânărului comis voiajor Gregor Samsa, care într-o dimineață s-a trezit metamorfozat în insectă. Am intitulat desenul „Kafka”. Metamorfoza am considerat-o un fel de autoportret metafizic al autorului. În acel desen o insectă corpolentă și întunecată trece noaptea pe o stradă prin fața porții unei curți îngrădite.

@Dimitrije Popović
Kafka, 1967

Pe lângă cei trei autori menționați pe care îi consider ca fiind cei mai importanți pentru anii mei formativi am fost impresionat și de Imnurile nopții ale lui Novalis, de Reperele pe mare ale lui Saint-John Perse, de Idiotul lui Dostoievski, evident datorită acelei descrieri a picturii lui Holbein Hristos mort [3] și a acelui cap decapitat în care, în timp ce se învârte, pentru scurt timp poate, încă mai trăiește gândul.

Deși în acea perioadă, la douăzecei de ani, mă ocupam intensiv cu desenul, pictura, făceam colaje, asamblări și obiecte, multe din acele lucrări timpurii au fost în cea mai mare măsură inspirate de Cânturile lui Maldoror. Istoricul de artă și poetul Mladen Lompar, care împreună cu colegul Milan Marović a vernisat prima mea expoziție independentă în Palatul albastru din Cetinje[4] din anul 1974, a văzut în acele desene și colaje duhul „poetului blestemat”.

Îmi doream (parafrazând un gând al lui Lautréamont referitor la propria poezie) să fac picturi „umede de plictis, imagini ale descompunerii, ale desfrâului, ale negației și ale morții”.

Încă din zilele mai crude ale copilăriei mă stăpânesc gândurile despre moarte. Uneori mersul la culcare îmi părea ca o scufundare în moarte. În somn încetam să fiu conștient de mine însumi. În acele vremuri trezirea nu o trăiam ca pe o continuare naturală a realității, ci ca pe o nouă renaștere. O nouă întoarcere la viață. Am aflat pentru prima oară de actul sinuciderii când aveam șapte ani. Faptul că omul poate decide să-și ia singur viața mă deruta și mă tulbura în mod neplăcut.

Când cineva murea subit de atac cerebral sau infarct, tânăr sau bătrân, se spunea „a avut o moarte frumoasă”. Aceste două concepte, „moarte” și „frumusețe”, mi-au rămas până astăzi întrepătrunse de fire mistice nefărâmițate, care se înnoadă continuu, pătrund în conștiința mea și se proiectează în arta mea.

Imaginea crudă a morții, descojită de frumusețe, care mi s-a încrustat adânc în memorie, a fost în legătură cu o sinucidere. Am văzut trupul planturos al sinucigașului acoperit cu un cearșaf gri pe care doi oameni tineri și puternici îl cărau pe o targă. Sinucigașul, vecinul meu, un om de vârstă mijlocie, a fost găsit mort la poalele unei stânci aspre și abrupte ale unui deal din apropiere. S-a împușcat cu pistolul în cap.

Când mă uit la pictura lui Poussin, Peisaj cu îmormântarea lui Phocion,îmi aduc aminte întotdeauna de imaginea aceasta din copilărie, de cei doi tineri puternici ducând pe targă trupul neînsuflețit al sinucigașului. Treceau pe o potecă bătătorită presărată cu nisip, printr-o livadă deasă spre casa celui decedat. Era o zi frumoasă, însorită de toamnă. Părea că și crengile nemișcate ale merilor, îngreunate de fructele coapte, îndoite precum în căință, jeleau mut în urma lui. Părea că moartea adusese în natură o pace neobișnuită, grea, cu toate că din casa celui decedat se auzeau plânsete și tânguiri înăbușite. De parcă în acele momente, mediată de moarte, stăpânea o armonie tainică între cer și pământ.

Moartea a rămas pentru mine o taină seducătoare, emoționantă și înfricoșătoare. În acele zile ale copilăriei în casa mea părintească din Cetinje am descoperit două lucruri interesante care au fost declanșatoarele obiectului principal al profesiei mele și care mi-au conturat orizonturile intereselor. E vorba despre o machetă veche anatomică a corpului uman făcută din hârtie și o pictură înfățișându-l pe Hristos crucificat a pictorului german din perioada goticului târziu Matthias Grünewald, făcută pentru altarul Bisericii Sfântul Anton din Isenheim.

Partea din față a machetei anatomice pe care și astăzi o mai păstrez în atelierul meu din Zagreb înfățișează un nud de fată tânără cu corp armonios și carne plăpândă. Doar așa-numita zonă rușioasă era acoperită cu o pânză deschisă la culoare. În expresia feciorelnică a chipului ei, în atitudinea verticală și liniștită era ceva ce ține de sfințenie. Acest corp feminin se defolia în toate straturile constituției sale anatomice trasate minuțios și colorate rafinat. Mușchi, tendoane, nervi, artere, vene, organe interioare, se desfăceau strat cu strat, de parcă s-ar frunzări un fel de carte a vieții, până la ultima pagină în care era înfățișat scheletul. Imaginea morții întruchipată de craniul cu fălciile încleștate arăta de parcă ar râde, mai bine spus de parcă ar rânji. Frunzărind această neobișnuită carte a vieți, curios și nu fără un anume sentiment de surescitare neplăcută, mi-am introdus degetele în »conținutul« lăuntrului ei. Am pătruns în coșul pieptului, m-am răspândit în lobii pulmonari, am mișcat cu atenție organele în cavitatea abdomenului.

Această cunoaștere infantilă a corpului uman a trezit în mine și în conștiința mea gânduri melancolice despre înțelegerea faptului că în noi toți trăiește moartea și că sub pielea chipului nostru se ascunde craniul. Imaginea propriei morți care râde în noi. La capătul vieții, precum și la capătul acestei machete anatomice, craniul va rămâne chipul real, adevărat al morții noastre.

A doua imagine a morții, mult mai complexă și mai mistică, era prezentată de compoziția menționată a lui Hristos răstignit de Grünewald pe care am descoperit-o într-un vechi lexicon german. Forța expresivă a imaginii înspăimântătoare a supliciului lui Iisus pe cruce mă emoționa și în același timp mă speria. Sub cerul întunecat al Golgotei Hristos moare în groaznice chinuri. Corpul monumental e distorsionat de durere, lovit și rănit. Degetele ascuțite ale palmei bătute în cuie pe o cruce cioplită brut zvârlesc împietrite în aer. Capul încoronat cu spini s-a prăbușit după rostirea ultimelor cuvinte ale lui Mesia: „S-a sfârșit.”

Observând această pictură, conștiința mea de copil era obsedată de întrebarea – cum Dumnezeu care este atotputernic poate să moară într-un mod atât de crud? Compoziția aceasta a lui Grünewald am desenat-o în tinerețe de mai multe ori. Urmele impresiei lăsate de această capodoperă a artei sacre sunt vizibile în unele compoziții ale ciclului meu Corpus Mysticum.

În acea perioadă timpurie, tot din cărți, l-am descoperit și pe Albrecht Dürer. După gravurile lui „Cavalerul, moartea și diavolul”, „Cei patru călăreți ai apocalipsei”, și „Melancolia” am făcut deasemenea mai mult reproduceri. Mă atrăgea precizia cu care Dürer își transcria viziunile și claritatea expresiei lor neliniștitoare pe care o emanau.

În primăvara anului 1971 am expus la o expoziție de grup a tinerilor artiști din Bari. Am fost medaliat pentru pictură. Pictura premiată intitulată „Prorocul” înfățișa un personaj în genul celor ale lui Lautréamont cu trupul de o culoare verzui-gri, cu făcile deformate și cu pleoape pătrunse de pedicuță, cu privirea ațintită spre privitorul tabloului.

În toamna aceluiași an m-am înscris la cursul de pictură de la Facultatea de arte plastice din Zagreb. În timpul liber mă plimbam prin oraș și vizitam librăriile și anticariatele. După câte îmi amintesc, undeva prin primăvara următorului an în vitrina unei librării am zărit o carte cu copertă atractivă. Civilizația lui Kenneth Clark. Tocmai în acele zile terminasem de citit cartea lui Clark despre viața și opera lui Leonardo da Vinci. Am vrut să intru în librărie și să cumpăr cartea acestui autor memorabil, dar programul de lucru al librăriei se încheiase. Am rămas în fața vitrinei. Am continuat să mă uit cu atenție la multe alte cărți așezate pedant pe alte rafturi ale vitrinei largi. Titlul unei cărți de pe o copertă neinteresantă care se găsea în partea opusă a Civilizației lui Clark, m-a atras și m-a captivat imediat, Tratat de descompunere, autor Emil M. Cioran. Nu știam nimic despre acest autor. Am hotărât ca a doua zi, înainte să merg la Academie, să trec pe la librărie și să mă informez despre conținutul cărții necunoscute. Am simțit instinctiv că ceea ce este scris acolo, în ciuda faptului că autorul îmi era complet necunoscut, va avea pentru mine o importanță deosebită.

Când am venit a doua zi la librărie, am rugat-o pe angajata de acolo să îmi permită să răsfoiesc cartea lui Cioran. Mi-a ieșit binevoitor în întâmpinare.

Pe copertă, pe așa-zisa clapă interioară, era o fotografie în alb-negru a autorului. Îl arăta pe Cioran din profil. Liniile ascuțite ale feței, fruntea înaltă brăzdată de linii adânci și oblice, părul negru și des, pieptănat pe spate, falca de jos alungită, cele două linii de sub nări lăsându-se de o parte și de alta spre colțurile buzelor, trădau o expresie de om ursuz. Portretul radia o severitate neliniștitoare.  În umbra deasă a sprâncenelor ridicate, „sub bolțile ursuze și însingurate”, cum ar spune Saint-John Perse, ochii erau de nevăzut. Datorită calității slabe a fotografiei, sau, spus în limbaj tipografic, datorită unei pete negre de culoare, acolo în profil unde trebuia să se vadă ochiul scriitorului, părea că se deschide o cavitate întunecată ce duce spre craniul lui Cioran.

Cavitatea aceasta întunecată sugera pătrunderea perspicace a ochilor nevăzuți. De parcă ar fi vestit tonul sumbru al gândurilor autorului care dădeau conținutul acestei cărți. Gulerul tare și îngrijit al cămășii albe cu cravată prinsă în nod și costumul închis la culoare erau în dezacord cu modul acela obișnuit, neconvențional și nonșalant de îmbrăcăminte cum mă obișnuisem să văd la majoritatea scriitorilor vremii. De aceea, la un moment, dat persoana lui Cioran mă ducea cu gândul mai degrabă la un om de știință sau la un afacerist decât la un literat sau filozof.

Am frunzărit cartea la întâmplare. Curios, fără o ordine anume, acolo unde mă opream din frunzărit, citeam numele capitolelor: „În cimitirul definițiilor”, „Animalul indirect”, „Blestemul zilei”, „Filozofie și prostituție”, „Itinerarul urii”, „Renegatul”, „Variațiuni pe tema morții”, „Resursele autodistrugerii”, „Omul mâncat de carii”, „În cinstea nebuniei”, „Femeia și absolutul”, „Invocație către insomnie”…[5]  Eram fascinat de numele capitolelor.

Am cumpărat ambele cărți. Civilizația lui Clark și Tratatul de descompunere al lui Cioran. Sub brațul meu, purtate în punga de plastic, cele două titluri păreau în mod ironic compatibile. Acel ceva în care se manifestă și se confirmă continuitatea civilizației e cu siguranță și destrămarea, în sens literar sau simbolic.

În aceeași zi, în pauza de la cursuri, pe când luam prânzul, am citit biografia lui Cioran.

Emil M. Cioran s-a născut în anul 1911 în satul Rășinari din Carpații României. A studiat filozofia în București. A susținut teza de licență pe Bergson. Câștigător al unei burse de studiu a Institutului francez din București în anul 1937 pleacă în Franța. Se stabilește la Paris. Pregătește o dizertație despre etica lui Nietzsche, pe care, după cum a mărturisit mai târziu, nu a avut niciodată intenția de a o scrie. A trăit modest. A detestat publicitatea. A refuzat premiile. Chiar și pe acela al Academiei Franceze, reprezentând o sumă mare de bani. Se hrănea în cantine studențești. A devenit unul dintre cei mai mari stiliști de limbă franceză, pe care Saint-John Perse l-a lăudat public. E considerat unul dintre cei mai interesanți dar și cei mai radicali filozofi nihiliști ai secolului XX. A propăvăduit sinuciderea ca pe o slavare. A scris relativ puțin. Cele mai importante opere sunt Tratat de descompunere, Silogismele amărăciunii, Despre neajunsul de a te fi născut, Istorie și utopie, Căderea în timp, Demiurgul cel rău, Exerciții de admirație.

Așteptam cu nerăbdare momentul când am să mă pot dedica în liniște lecturii Tratatului de descompunere. După ce am terminat cu desenul din programul de seară de la Academie am luat cina într-un restaurant expres de pe Masarykova. Apoi, cu cele două cărți cumpărate, am plecat spre apartamentul în care locuiam cu chirie. Locuiam în suburbia Trnsko din Noul Zagreb. Mi-am făcut un ceai și m-am întins pe pat. Rezemat comod cu capul ridicat, cu ceașca de ceai la îndemână așezată pe un scăunel lângă pat, am luat Tratatul despre descompunere și am început să citesc. Ca motto pentru cartea sa Cioran a ales să citeze din Richard al III-lea de Shakespeare:

Am să m-alătur negrei deznădejdi

Și însăși eu dușmanca mea să fiu.”[6]

M-am gândit, dacă lecturile mele de bază din liceu au fost Cânturile lui Maldoror de Lautréamont, atunci cu siguranță lectura principală a anilor mei de studenție va fi Tratatul de descompunere al lui Cioran.

Ca tânăr de douăzeci de ani cu o afinitate pronunțată pentru suprarealism, pentru pictorii și scriitorii așa-zisei poetici a întunericului, cu aplecare spre provocare și exces, spre toate aceste lucruri care aduc cu trufia inocentă și aroganța tinereții, deja după câteva pagini citite am fost fermecat de Tratatul de descompunere. Am citit până noaptea târziu. Nu am simțit nici somnolență, nici oboseală. De parcă visul meu, care ar fi trebuit să mă învăluie odată cu oboseala corpului, s-ar fi fărâmițat datorită gândurilor așezate pe paginile cărții lui Cioran. Am adormit de abia când s-a luminat de ziuă.

Lirica pesimistă a gândurilor filozofului exprimate prin propoziții scurte, stilistic sclipitoare, cel mai adesea în formă de aforisme, m-a cucerit complet. Am citit cu ton scăzut în tăcerea nopții. *[7]

Câte gânduri concordante n-am găsit în acele nopți albe despre Dumnezeu, demon și om, despre viață și moarte, iubire și ură în opera lui Lautréamont, „poetul blestemat” din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și în opera lui Cioran, „scepticul cinic” din cea de-a doua jumătate a secolului XX! Primul cânta despre „dulceața ferocității”. Al doilea atenționa: „Dacă aș avea putința unui demon aș distruge lumea”. Lautréamont susține că „fiecare om provoacă groază în aproapele său”. Cioran crede că oamenii din „silă față de ei înșiși se vor sugruma între ei”.

Lautréamont sfârșește la douăzeci și patru de ani ca „rebel învins”, Cioran, cu țelul atins de-a fi „liber precum un prunc mort” moare bătrân, la optzeci și patru de ani.

Afirmarea sinuciderii pe care filozoful român o evidențiază în considerațiile lui inspirate nu doar că mi-a trezit amintirile legate de cazul acela de sinucidere din copilărie, ci faptul acesta al omului care ridică mâna asupra lui însuși a fost înfăptuit în alt rând chiar în apartamentul în care locuiam. Un apartament cu două camere, care se afla la etajul trei al blocului 36c din cartierul Trnsko din Noul Zagreb, pe care îl primisem spre folosință pentru un an de zile. Era proprietatea unor prieteni de-ai unor rude. Termenul de un an de zile era necesar pentru a se rezolva o anumită problemă delicată legată chiar de apartament. Prin hotărâre judecătorească una din camera era sigilată de poliție. În acea cameră avusese loc o sinucidere. O panglică subțire în trei culori era prinsă deasupra clanței între ramele ușii cu câte o ștampilă de ceară de culoare roșu închis precum cea a sângelui închegat. Nu am avut ocazia să discut cu proprietarii apartamentului despre sinucidere. Și chiar de aș fi avut, nu cred că i-aș fi întrebat nimic. Oricum vorba din popor spune că în casa spânzuratului niciodată nu trebuie să vorbești despre frânghie.

Aflând motivul pentru care ușa camerei este sigilată, cu siguranță o vreme m-am simțit destul de neplăcut în acel apartament închiriat.

Citind capitolul „Originile sinuciderii” din Tratatul de descompunere nu m-am putut elibera de gândurile la sinucigașul necunoscut. Îmi părea că golul camerei sigilate aude cuvintele din textul lui Cioran, cu toate că nu citeam cu glas tare. M-am gândit că poate spiritul sinucigașului îl acceptă ca pe ceva aflat în intimitatea ființei lui. De parcă acele cuvinte neauzite pluteau prin tot apartamentul și se prindeau precum firele de păianjen de colțurile și tavanul camerelor.*

Gândul la moartea și sinuciderea nefericitului necunoscut s-a intensificat odată cu lectura cărții lui Cioran. Realitatea morții și actul de a filozofa asupra ei, acele lucruri trezite în mine de faptul ușii sigilate în care avusese loc sinuciderea și conținutul Tratatului de descompunere – aceste lucruriluate împreună imprimau o atmosferă ușor bizară apartamentului. Oare nefericitul acela a atârnat de lustră, oare s-a împușcat în cap sau în inimă, oricum și-ar fi încheiat el viața faptul că s-a omorât în apartamentul în care locuiam a introdus o stare de neliniște în realitatea încăperii. Decedatul a folosit aceeași bucătărie cu mine, a tăiat pâinea cu același cuțit, a băut din aceleași pahare, a folosit aceeași baie, a stat și s-a privit în fața aceleiași oglinzi așa cum am făcut și eu.

Poate că, în mod paradoxal, mi-a fost de ajutor chiar tratatul lui Cioran, mai precis mi-a grăbit cu timpul eliberarea de acel sentiment neplăcut cauzat de ușa sigilată a camerei spânzuratului. După o perioadă relativ scurtă de «adaptare», urcând pe scările blocului, fără lift, eram împăcat cu gândul că în camera sigilată a apartamentului închiriat locuiește spiritul mort al colocatarului meu.*

Tratatul de descompunere îl țineam pe masa de lucru din acel apartament închiriat în Trnsko. După ce terminam cu lectura obligatorie de student mă întorceam din nou la unele capitole din cartea lui Cioran.  Deasupra mesei, pe zid, țineam lipite cu scotch două mici reproducții pe care le priveam în pauzele de lectură, „odihnindu-mi ochii”. Era vorba de Cei patru călăreți ai apocalipsei de Dürer și Premoniția războiului civil de Dali. Titlul inițial Construcție moale cu fasole fiartă îl consideram mult mai interesant în contextul poeticii suprarealiste. Celelalte ziduri din cameră era goale.

În timpul acelor primi ani de studenție (1971-1972) rarii vizitatori care intrau în apartamentul meu închiriat nu se puteau abține să nu-și satisfacă curiozitatea întrebându-mă de ce ușa de la una dintre camere este sigilată. Când le spuneam motivul, se îngrozeau. Mă întrebau cum pot să trăiesc într-un astfel de apartament și să nu simt frică sau stare de discomfort. Le răspundeam că sunt în relații bune cu moartea și că spiritul decedatului și cu mine coexistăm în mod plăcut. *

Printre studenți, colegii mei de la Academie, îi propagam pe Lautréamont și Cioran. Apropierea de Cioran mi-a fost confirmată de încă un fapt legat de afinitatea comună față de  Sfânta Tereza de Avila. Era încă un exemplu din șirul lung de exemple prin care se dovedește înrudirea cu anumite expresii și concepte artistice prin care se manifestă, în ordinea spiritual-estetică, apartenența unei personalități creatoare.

Cu câteva luni înainte de a descoperi Tratatul de descompunere mă aplecasem într-un mod aproape obsesiv asupra acestei sfinte spaniole. Îmi era cunoscută biografia ei, traiectoria interesantă a drumului pe care a luat-o viața sa. Teresa Sánchez de Cepeda y Ahumada s-a născut într-o familie de evrei în Avila în anul 1515. Încă din copilăria trăiește puternic experiența extazului religios. Se convertește la religia creștină și la douăzeci de ani intră în ordinul carmelit. Devine un reformator al celui mai auster ordin, cel al carmelitelor desculțe. A intrat în conflict cu inchiziția și regele. Era dedicată pasionant lui Iisus Hristos. A fost canonizată la 1622 ca Sfânta Tereza a lui Iisus.

Eram intrigat de atracțiile ei mistice față de Logodnicul ceresc, față de Dragul și Soțul ei. Simone de Beauvoir are dreptate când spune că „pietatea dobîndește trăsături corporale în special în țările cu simțuri înflăcărate cum sunt Spania și Italia”. Cunoșteam câteva fragmente din opera în proză a sfintei Tereza precum Istorisirea unui suflet și Castelul interior. Știam în acele zile ale tinereții și câteva din versurile ei, cele adresate lui Hristos. * Mă interesa în mod special un vers al sfintei în care simțisem ceva în stilul lui Cioran înainte de a fi descoperit filozofia lui Cioran și slăbiciunea lui față de carmelitana desculță:

Vivo sin vivir in mi

Porque tal vida espero

Que muero porque non muero…

Viața și moartea sunt nivelate de conștiința clară a morții.

@Dimitrije Popović
Sv Tereza, 1995

Prin munca neîncetată la Academia de arte frumoase, dobândind meșteșugul desenului și al picturii, noi făceam adesea, în afară de lucrări după modele vii, mulaje de ipsos după sculpturi antice, din renaștere sau baroc. Cel mai mult m-a atras și m-a însuflețit un mulaj al capului Sfintei Tereza după renumita sculptură a lui Gian Lorenzo Bernini, care o înfățișează pe sfânta din Avila cuprinsă de extaz mistic. Această capodoperă a lui Bernini îmi era cunoscută din unele reproduceri văzute în monografii artistice. Măreața sculptură am văzut-o pentru prima dată în mod real în timpul vizitei făcute la Roma cu ocazia excursiei de absolvire a bacalaureatului în Italia. Vizita la Bazilica Santa Maria della Vittoria a fost scurtă, suficientă ca Extazul Sfintei Tereza să-mi rămână în conștiință mai degrabă ca viziune decât ca realitate. La Academie cu dăruire și un fel de simțire mistică am desenat acel chip transfigurat, turnat în ipsos, cu expresia feței redată dual, în mod provocator, așa cum și-a imaginat-o Bernini. În timp ce desenam, în conștiință îmi era prezent în mod clar întregul ansamblu al sculpturii originale în care îngerul ține în mână o săgeată de aur (în loc de lunga suliță aurită) și se pregătește să o înfigă în pieptul sfintei. Păstrez o amintire vie a acelor zile la Academie și a atmosferei în care am lucrat chipul Terezei. Materia moartă a cărnii de ipsos de pe mulajul chipului sfintei prindea viață prin mijlocirea amintirii intense a sculpturii lui Bernini și posibila viziune a adevăratului chip al sfintei din Avila.*

Astăzi regret în mod deosebit un desen făcut în acea perioadă. L-am distrus pentru că eram nemulțumit de goliciunea sânilor pe care i-am redesenat de nenumărate ori dorind să-i armonizez prin dimensiune și formă cu chipul ei în extaz. Îmi amintesc că sfârcurile Terezei erau pictate de efect, cu vopsea aurie. Din zece astfel de desene făcute atunci s-a păstrat doar unul. Astăzi este în posesia poetului Jevrem Brković. În acel desen capul Sfintei Tereza este înfățișat din așa-zisul racursi de sus, privită dinspre frunte spre barbă. Chipul sfintei carmelitane e înfățișat cuprins fiind de tulpini de pedicuță[8]. Datorită dualității neliniștitoare din expresia chipului Terezei imaginată de Bernini, sfintei i-am adăugat între buzele întredeschise o limbă scoasă de asemenea acoperită de pedicuță. Două benzi paralele albe trec peste chipul Terezei și peste postamentele goale pe care este așezat capul ei. Cele două benzi simbolizau inocența încarcerată a corporalității lumești a sfintei supuse degradării. În afara acestui desen s-au mai păstrat câteva colaje. S-a mai păstrat și fotografia unei compoziții (astăzi i s-ar spune instalație) cu conținut lasciv pe care a făcut-o colegul meu de studii Darko Bubanko. Capul sfintei Tereza e compus dintr-un sertar de dulap pentru desene și dintr-un tors antic masculin de ipsos. Compoziția am ansamblat-o pe holul Academiei de arte frumoase și am numit-o Zorii corpului mistic.

În acel timp când mă ocupam de Sfânta Tereza sufeream adesea de migrene. Cel mai eficient medicament împotriva acestei dureri de cap era așa-numitul „praf combinat”. Un praf alb împachetat pedant în mici pachețele de hârtie plate. Acest medicament binefăcător îl cumpăram de la farmacia din Zrinjevac. Într-o zi, făcând un colaj cu chipul Sfintei Tereza al lui Bernini, printre diversele lucruri de pe masă se afla și un pachețel de praf combinat. În minte mi-a trezit amintirea migrenelor. Pachețelul l-am desfăcut cu atenție și în manieră suprarealistă, complet inconștient, fără un motiv concret, am vărsat praful alb pe chipul sfintei Tereza care, în momentul acela în care îl priveam, își exprima trăirea vie a voluptății unite cu durerea. Astfel, într-un mod cu totul întâmplător s-a născut un colaj suprarealist farmacologic baroc. În partea de jos a compoziției, la marginea draperiei veșmintelor monahale ale sfintei, am scris cu litere mărunte sentința latină „Dolorem sedare divinum opus est” (A îmblânzi durerea este un act divin).

În Tratatul de descompunere, în capitolul „Sfințenia și strâmbăturile absolutului” Cioran a ales ca motto un citat al sfintei spaniole. „Da, mi se pare că demonii se joacă, aruncându-și mingea sufletului meu…”

Emoționantă și neliniștitoareeste această patimă cu care se mișcă fantezia sfintei, ca și efortul de a-l imagina pentru sine pe Acela la care tânjește, căruia i se dăruie în extaz, căruia îi este devotată trup și suflet.*

În capitolul „Femeia și absolutul” din Tratatul de descompunere Cioran citează de asemenea cuvintelei sfintei Tereza: „Când Domnul îmi vorbea, iar eu îi contemplam minunata frumusețe, vedeam dulceața și uneori severitatea cu care gura lui atât de frumoasă și divină rostea cuvintele. Simțeam o uriașă dorință să-i știu culoarea ochilor și proporțiile trupului, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am fost vrednică să le cunosc. Orice strădanie e aici pe de-a-ntregul zadarnică”.[9]

Ceea ce mi-a confirmat, de asemenea, apropierea mea de Cioran era interesul filozofului pentru viețile altor sfinte ori mistici creștini. În afară de latura spirituală, mă interesa în mod deosebit latura fizică, mai precis cea corporală sau fiziologică, dacă pot spune așa, aspectul ființei lor tocmai datorită acelui ceva adevărat, real, prin interemdiul căruia se eliberează și se confirmă elementul mistic, dorința lor de unire cu Dumnezeu. Adesea, astfel de experiențe sunt extreme mistice, precum în cazul sfintei preferate a lui Cioran, Angela de Foligno. Această sfântă vorbește cu înflăcărare despre bucuria pe care a simțit-o atunci când a băut apa în care își spălase mâinile și picioarele un lepros.*

Interesul meu pentru astfel de mărturisiri, pentru starea extremă a extazului religios a femeilor devenite sfinte, era cu atât mai interesant pentru că acea stare spirituală a misticilor doream să o transpun în mediul artelor plastice, pictură, desen, colaj sau obiect. Supranaturalul care răzbea din sacru era esența acelor compoziții. Intensitatea extazului spiritual se reflecta în transformarea corpului, într-o anatomie mutantă, în halucinațiile țesutului, în caracterul compoziției. Doar printr-o metodă artistică suprarealistă puteam să exprim ceea ce notase Cioran în înflăcărarea lui pentru sfinte: „albeața mâinilor întinse într-o îmbrățișare lungă; roșeața buzelor iluminată de albastrul ceresc”.*

În afară de sfintele creștine mă preocupa și povestea din Vechiul Testament despre Iudita. La începutul anilor 80 din secolul trecut am făcut un ciclu de desene inspirat de această eroină evreică. Frumoasa și înflăcărata văduvă îl seduce pe conducătorul asirian Olofern, inamic al neamului ei, cu cea mai puternică armă a sa: frumusețea și senzualitatea. După relația de dragoste din cortul conducătorului, Iudita îi retează acestuia capul cu propria-i sabie. Erotismul și moartea, extazul și ultimul hârâit al morții, se căsătoresc în sângele victimei înșelate. Ciclul de lucrări intitulat  „Iudita” a fost publicat într-o monografie cu un text scris de Tonko Maroević. Această carte am dăruit-o prietenei mele, ziarista și publicista Branka Bogavac Le Comte care locuia la Paris.

Într-o zi, la un curs la Sorbona, Branka l-a întâlnit pe Emil Cioran. În discuție a subliniat faptul că în Iugoslavia în afară de filozofi și scriitori maturi este citit și de tineri intelectuali și artiști. Cu această ocazie i-a arătat cum l-am citat pe celebrul filozof în unele interviuri ale mele. Apoi i-a arătat și cartea Iudita pe care o avea întâmplător în geantă în acea zi. Cioran a privit cartea cu interes și a spus că ar dori să mă cunoască când voi veni în Paris. A promis că ne va primi în vizită.

Când Branka mi-a transmis vestea despre reultatul întâlnirii ei cu Cioran am fost în aceeași clipă bucuros și neîncrezător. Mă gândeam că poate la mijloc este acel gest elegant, de curtoazie, de a ocoli pe cineva, la care a recurs chiar și acela care nu ținea prea mult la sintagma «noblesse oblige».

În același an, în 1989, am călătorit la Paris unde am stat două luni în rezidență la Cité internationale des arts împreună cu soția mea Jagoda și cu băiatul nostru Petar. Când m-am întâlnit cu Branka într-o cafenea din Saint Germain ne-am înțeles să îl sune pe Cioran și să încerce să stabilească întâlnirea promisă.

L-a sunat pe filozof și întâlnirea a fost stabilită. Joi la ora cinci după-amiază în mansarda lui Cioran de pe strada Odeon 21. Ora întâlnirii stabilite îmi amintea irezistibil de rândul acela celebru al lui Valéry „Marchiza ieși la ora cinci”. Aveam în minte vag și titlul unei poezii de Rimbaud „…la ora cinci după-amiază”.

Eram bucuros că-l voi întâlni pe filozoful pe care l-am admirat atât în tinerețe. Bucuria era intensificată și de faptul că la Cioran era aproape imposibil să ajungi. Odată mai de mult Danilo Kiš mi-a povestit cum după promoția unei cărți dintr-o librărie pariziană, o doamnă bogată din cercul cultural din acea vreme i-a chemat pe cei prezenți, vreo treizeci, la o recepție pe care intenționa să o țină în vila sa, nu departe de Paris. I-a rugat pe cei prezenți să îi lase cărțile de vizită pentru a le trimite invitația oficial, prin poștă. Când s-a adresat lui Cioran, care nu avea carte de vizită, Madame l-a rugat cu respect să îi spună numele și adresa unde locuiește. Când filozoful s-a prezentat, bogata doamnă a săltat în sus de bucurie rostind cu voce tare numele lui Cioran cât să-l audă toți cei prezenți.

Deși nu suferea publicitatea, Cioran era una dintre cele mai interesante personalități ale vieții culturale franceze. Cărțile Tratat de descompunere și Silogiosmele amărăciunii deveniseră hituri editoriale.

Am așteptat cu nerăbdare să îl cunosc pe acest „român întunecat” care împotriva voinței sale a devenit o vedetă intelectuală franceză.

La întâlnire am plecat pe jos. De la Cité internationale des arts m-am îndreptat cu pas ușor spre malul stâng. De pe malul drept al Senei am mers pe insula Saint Luis. Am trecut pe lângă catedrala Notre Dame, acestă frumusețe mistică gotică care într-un vis vechi mi-a apărut precum un acvariu imens. În loc de vitralii, la ferestrele templului erau niște geamuri transparente prin care se vedea clar apa curată de culoare verzuie în care înotau o mulțime de pești diferiți ale căror burți subțiri și luminoase străluceau intens la fiecare mișcare mai bruscă a corpurilor lor plate. Poate că acel vis fusese o proiecție tulbure irațională generată de Catedrala scufundată a lui Debussy.

Trecând cel de-al doilea pod am ajuns pe malul stâng, în cartierul Latin. Apropiindu-mă de strada unde trăia Cioran m-am gândit că e ceva simbolic în faptul că vârstnicul filozof (pe atunci Cioran avea 78 de ani) trăiește singur într-un apartament de mansardă. Trăiește o viață însingurată între cer și pământ. Trăia deasupra pământului pe care l-a disprețuit. Era mai aproape de cerul pe care l-a mustrat. Pământescul și cerescul în spiritul său nu rodesc, ci, paradoxal, se distrug în mod creativ, dând printr-un mod inovativ de a filozofa un sens chiar acestei distrugeri. Prin sacru și laic se proiectează nimicul. Pe Cioran l-am văzut ca pe un prizionier al propriei libertăți. Un necredincios care nu poate fără credință. Un nihilist inspirat de viață.

La cinci fără zece minute am ajuns la locul întâlnirii. Pe strada Odeon în fața clădirii cu numărul 21 mă așteptau Branka și fiul ei Aleksandar Le Comte. Cu liftul am urcat până aproape de mansarda filzofului. Urcând pe scările rămase până la locuința lui de sub acoperiș nu am fost copleșit de emoție așa cum am crezut că voi fi în acele clipe. La un moment dat mi s-a părut că merg în vizită la un om pe care îl știu de mult timp.

Când am ajuns în fața ușii albe înguste a mansardei lui Cioran, m-a cuprins o neliniște plăcută. În memorie mi-au venit cuvintele din Evanghelia după Luca: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă”. Parabola aceasta biblică, paradoxal, se potrivea din multe puncte de vedere acestui filozof care minimaliza sau nega sensul învățăturii creștine. Am sunat. Așteptând ca Cioran să ne deschidă ușa, în acel scurt răstimp, în gând îmi era prezentă intensiv acea fotografie a portretului său de pe coperta cărții Tratat de descompunere. Știam că timpul trebuie să-l fi schimbat. Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când cumpărasem faimoasa lui carte și-l văzusem pe autorul ei într-o fotografie mică alb-negru. Între timp nu am avut ocazia să văd altă fotografie mai nouă a filozofului.

@Dimitrije Popović
Emil Cioran, 2014

Ușa mansardei a fost deschisă de un om în vârstă simpatic și  cu o constituție firavă, cu mișcări rapide, salutându-ne cordial. Zâmbind ne-a avertizat să avem grijă la pragul nu tocmai înalt al ușii bătând ușor cu palma peste cap. „Attention”. În acea întâlnire afectuoasă m-a impresionat în mod deosebit chipul lui Cioran. Imaginea aceea a filozofului posomorât adânc imprimată în conștiința mea s-a risipit ca o suflare peste suprafața oglinzii în fața imaginii vii a îmbătrânitului autor al Tratatului de descompunere.  În loc de cavitatea întunecată a ochilor din vechea fotografie mă uitam acum în limpezimea unor ochi zâmbitori albaștri, o privire vie, pătrunzătoare. Dincolo de părul des și ferm, abundent și cenușiu, neîmblânzit și fără frezură, ochii erau cel mi interesant aspect de pe chipul lui Cioran. Am avut impresia că undeva adânc sub limpezimea privirii dormitează tainic melancolia.

(Va continua)

Traducere de Adrian Oproiu


[1] Neavând acces la traducerile publicate în limba română din opera lui  Lautréamont, această traducere este făcută prin limba croată și coroborată cu originalul francez; iată fragmentul în original, din care în textul de mai sus autorul a exclus un pasaj, anume a treia comparație: „Il est beau comme la rétractilité des serres des oiseaux rapaces; ou encore, comme l’incertitude des mouvements musculaires dans les plaies des parties molles de la région cervicale postérieure; ou plutôt, comme ce piège à rats perpétuel, toujours retendu par l’animal pris, qui peut prendre seul des rongeurs indéfiniment, et fonctionner même caché sous la paille; et surtout, comme la rencontre fortuite sur une table de dissection d’une machine à coudre et d’un parapluie”, Lautréamont , Le chants de Maldoror, ediție online, Project Gutberg, 2011: https://www.gutenberg.org/.

[2] Strofă din poemul Ofelia, în Arthur Rimbaud, Opere, Polirom, 2003, traducere de Mihail Nemeș.

[3] Cu referire la tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr intitulat Trupul lui Iisus Hristos mort în mormânt.

[4] Cetinje, capitala istorică a Muntenegrului  unde se află și Palatul albastru, construit între 1894-1895 special pentru moștenitorul tronului, prințul Danilo al II-lea de Muntenegru; în secolul XX Palatul Albastru a fost folosit ca galerie pentru diverse expoziții, iar din 2010 palatul este reședința președintelui Muntenegrului.

[5] Conform traducerii din limba franceză de Irina Mavrodin din E.M. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, București, 1992.

[6] Traducere de Dan Nuțescu, în E.M. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992; în original: I’ll join with black despair against my soul, / And to myself become an enemy (http://shakespeare.mit.edu/index.html).

[7] Din rațiuni practice și în comun acord cu autorul textului  în varianta română am omis unele fragmente acolo unde a fost posibil, încercând în același timp să menținem coerența întregului; am marcat aceste locuri cu semnul *.

[8] Pedicuța, plantă veșnic verde din familia Lycopodium clavatum, cu aspect de mușchi, cu tulpina târâtoare, și cu inflorescență în formă de spic, cunoscută pentru proprietățile sale farmaceutice.

[9] În E.M. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, traducere de Irina Mavrodin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus