(…)
De îndată ce am intrat în mansardă, într-un hol mic care ducea spre camera de zi, am zărit ceva ce m-a emoționat în mod neașteptat și care pentru moment mi-a distras atenția. De-a lungul acelui zid erau cărți stivuite. Așezate una peste alta, se înșirau din podea până la înălțimea genunchilor. Arătau ca un zid suplimentar, un strat de siguranță sau de izolație, nu fără o oarecare conotație simbolică. Părea că filozoful își asigură bine „adăpostul“ vieții tocmai prin cunoaștere ca cel mai eficient scut: prima carte pe care am observat-o în acel zid de cărți era volumul operelor alese ale lui Isidore Ducasse – Contele de Lautréamont. Era aceeași ediție a cărții autorului meu preferat pe care o cumpărasem în anul 1973 de la un buchinist pe când mă plimbam într-o după-amiază pe malurile Senei. Prezența operelor alese ale lui Lautréamont a intensificat sentimentul de confort și de suflu spiritual pozitiv din casa filozofului.
Nota distinctivă a acestui fapt nu rezidă doar în valoarea sentimentului din tinerețea mea trezit subit – amintirea „poetului blestemat“, ci în melanjul aproape mistic dintre literatură și artă pe care l-am simțit în filozofia lui Cioran.
Ocupându-mă în anii studenției cu desene, colaje, asamblări, cartea menționată a lui Lautréamont am transformat-o în obiect artistic.
Cartea Opere alese de Isidore Ducasse – Contele de Lautréamont am aplicat-o pe un suport de carton și am încadrat-o într-o ramă simplă glazurată în negru. În loc de semn de carte, am pus înăuntru un cuțit chirurgical (într-o primă versiune a acestui obiect în loc de scalpel am pus o lamă de ras pe care am pierdut-o însă în timpul schimbărilor de locuință din vremea studenției). Netedă, subțire, însângerată la vârf, lama cuțitului chirurghical strălucește pe partea ascuțită a instrumentului. În partea de jos a obiectului, din carte se scurge sânge. O dâră de pigment des de acuarelă, roșu închis. Funcția scalpelului nu constă doar în marcarea paginii cărții. Cuvintele lui Lautréamont taie. Sângerează. Cuțitul rănește cartea. „Cred că o carte trebuie să fie o rană, trebuie să schimbe viața cititorului“, scria Cioran.
Am intrat în camera de zi. Încăperea era puțin mobilată cu mobilier modest. Cărți, scrieri, reviste, diverse cataloage erau peste tot. Intimitatea și confortul ambientului se făceau simțite prin simplitatatea lui. Într-un mod destul de gogolian fiecare obiect din camera filozofului, fiecare lucru, se putea identifica cu proprietarul lui în reflectarea acestei modestii intime. Camera era luminată de o lumină difuză de amiază.
@ Foto: Dimitrije Popović
Îi mulțumim lui Cioran pentru găzduire și pentru timpul acordat vizitei noastre. Filozoful zâmbește și cu o expresie binevoitoare a feței confirmă că plăcerea este de ambele părți.
Lui Cioran i-am adus în dar cartea „Iudita“, aceeași ediție pe care i-o arătase Branka. A mulțumit spunând că își amintește de ea. A răsfoit-o scurt la întâmplare și a așezat-o pe masă. Ca orice gazdă bună și atentă ne-a oferit ceva de băut. „Voulez vous boire quelque chose“, iar apoi rostind clar: „Šljivovica“. L-am felicitat pentru pronunțarea cu accent perfect a numelui rachiului care în acea vreme era unul dintre cele mai renumite produse de export din Iugoslavia. În filmul lui Bergman Tăcerea, într-un cadru cu interior sumbru, în primul plan se vede foarte clar o sticlă pe a cărei etichetă scrie „Požeška šljivovica“. Punând paharele pe masă, Cioran ne-a răspuns anticipat la întrebarea previzibilă pe care intenționam să i-o punem. A spus că a primit rachiul de la o doamnă bună și conștiincioasă, portăreasă în clădirea unde locuiește, numită Perse Raičević, născută în Muntenegru. De fiecare dată când se întoarce din ținutul natal îi aduce lui Cioran o sticlă de rachiu.
Aplecarea Brankăi către sinceritate și adresare directă în comunicație a zămislit o atmosferă relaxată și intimă. Am închinat paharele cu šljivovica. Filozoful era bine dispus. Am schimbat câteva fraze convenționale, despre frumusețea acelei zile, despre frumusețea locației în care se afla clădirea unde locuiește, nu departe de Teatrul Odeon…
Apoi am trecut la teme mai serioase.
Pe Cioran l-a bucurat faptul că citisem încă din vremea studenției Tratatul de descompunere. Discutând, s-a confirmat repede că avem amândoi un gust literar destul de asemănător. Ne plac aceeași scriitori – Dostojevski, Lautréamont, Kafka, Saint-John Perse, Borges, Valéry…
Cu doi ani înaintea acestei vizite, în 1987, în Centrul cultural iugoslav de atunci din Paris a fost expusă și prezentată mapa mea grafică intitulată Tratat despre mână, cu un text de Ranko Marinković purtând același titlu și un cuvânt introductiv de Tonko Maroević. Promoția mapei avusese loc cu ocazia Salonului cărții de la Paris. Despre mapă au vorbit Alain Bosquet, Branka Bogavac Le Comte și Marque Deberg.
Amintirea acelui eveniment a inițiat spontan o discuție despre o posibilă colaborare în același sens cu Cioran, așa cum am avut și cu Ranko Marinković. Cu acea ocazie filozoful mi-a acordat dreptul să ilustrez manuscrisele lui, mai precis să concep o mapă grafică în care să fie publicate într-o formă concisă eseurile lui Cioran despre scriitorii pe care acesta i-a prețuit în mod deosebit – Saint-John Perse, Borges, Michaux, Beckett, Eliade… Mapa urma să poarte titlul Tratat de admirație.
La întoarcerea în Zagreb plănuiam să citesc cu atenție eseurile lui în formă prescurtată, adaptate mapei grafice și să concept caracterul compozițiilor cu portrete. Evenimentele care au urmat în Iugoslavia după anul 1989 au făcut imposibilă colaborarea noastră.
Mapa grafică nerealizată Tratat de admirație o simt ca pe o datorie față de respectatul autor.
Continuând discuția din mansardă despre scriitori și în general desprea starea literaturii, Branka a pomenit și de Ionesco, prieten și compatriot al lui Cioran. A fost simpatic modul deschis în care filozoful a vorbit despre prietenul său, cu o doză de cinism plin de haz, fără acea așa-numită „intenție rea“ în fundal. A subliniat că Ionesco nu a reușit niciodată să stăpânească, mai precis să posede limba franceză la nivelul la care se subînțelege în cazul unui scriitor cunoscut la nivel mondial care trăiește la Paris. Astfel că, a zâmbit Cioran, autorul teatrului de avangardă Cântăreața cheală își datorează succesul tocmai acestor lipsuri la nivelul exprimării. Datorită nestăpânirii limbii, Ionesco a fost nevoit să folosească propoziții cât mai simple și mai scurte. Filozoful a continuat pe un ton șugubăț să vorbească despre ilustrul său prieten. A recunoscut că odată a hotărât să meargă la alegeri și să dea votul său social-democraților. Spera ca aceștia, în cazul în care vor veni la putere, să-i ia lui Ioensco o parte din proprietățiile pe care acesta le-a dobândit prin succesul său literar. Acest „conservator din punct de vedere politic“, cum l-a numit odată Susan Sontag, nu era gelos pe situația materială a lui Ionesco ci, așa cum a spus, voia fără răutate să-l facă să reacționeze pe prietenul său.
Discuția s-a depănat într-o atmosferă din ce în ce mai relaxată. Cioran vorbind despre copilăria sa din satul natal Rășinari, a spus că tocmai atunci, în acele zile ale copilăriei, a înțeles unele lucruri importante care, mulți ani mai târziu, au constituit baza pentru elaborarea conceptelor sale filozofice. Simțea instinctiv inutilitatea trudei sale și lipsa de sens a propriei responsabilități. Spunea că orice gând la responsabilitate îl îmbolnăvește. Îi era teamă de responsabilitate. Într-o dimineață s-a trezit cu un sentiment neplăcut care-i dădea o stare de rău: trebuia să se trezească devreme și să meargă la școală. Dar nu-și făcuse tema obligatorie pentru acasă. La prima oră trebuia să o predea învățătorului. Având în vedere asprimea tatălui său și încăpățânarea învățătorului, știa că implacabil îl așteaptă pedeapsa și mustrarea. Ezita, neștiind ce să facă. Nehotărârea nu făcea decât să-i potențeze sentimentul de disconfort. Deodată, râzând, a spus: „Mi-a venit o idee salvatoare și irezistibilă. M-am întors pe partea cealaltă a patului și am continuat să dorm.“ Apoi a explicat că în ciuda obligațiilor neîndeplinite nu s-a întâmplat de fapt nimic îngrozitor. Enervarea tatălui și mustrarea învățătorului nu au avut niciun efect. A terminat școala la timp și totul a decurs pe făgașul normal.
Urmăream chipul filozofului care, spre deosebire de acea asprime din tinerețe, căpătase o expresie melancolică care vine de la acea superioritate intelectuală și de la maturitatea spirituală a omului descumpănit de lume. În unele momente obișnuia să vorbească repede, iar pentru nivelul meu de cunoaștere a limbii franceze faptul acesta ducea la dificultăți de înțelegere pentru că în acea rapiditate unele cuvinte îmi sunau indistinct. Dar Branka urmărea cu ușurință expunerea filozofului ajutându-mă să urmăresc cursul gândurilor lui. Lăsându-se absorbit de discuție închidea brusc ochii, căutând parcă cuvântul adecvat prin care să-și exprime gândul într-un mod cât mai precis. Obișnuia pe alocuri, când se oprea brusc din discuție, cu mișcări scurte și rapide, să se scarpine pe frunte sau la sprâncene. În spatele acestei nervoze aparente se ascundea calmul interior. Stătea liniștit și relaxat. Doar vioiciunea ochilor lui și caracterul privirii de sub sprâncenele stufoase rămăseseră cumva insondabile. Deși zâmbeau din când în când pe chipul lui râzând, ochii filozofului exprimau o austeritate ascunsă și pătrunzătoare. Erau priviri melancolice, absente. Apoi deveneau ca mai înainte, în fața ușii de la intrarea în mansardă, limpezi și zâmbitoare.
Continuând discuția despre lipsa de rost, Cioran a îndreptat discuția spre sport. Considera toate eforturile sportivilor lipsite de sens, toate caznele pe care le suportă corpul în sesiunile istovitoare de antrenamente pentru a se obține rezultatul dorit. Să se efectueze o săritură mai lungă sau una mai înaltă, să se dărâme un record anterior. Se întreba dacă acel centimetru, acea secundă, merită toate acele cazne ale corpului. Privea sportul ca pe o arenă a întrecerilor fără sens. Tortură pentru unii, distracție pentru alții. Evident, cuvântul tortură îi trezea amintirea unei probleme din tinerețe. Și-a adus aminte de insomniile lui. Vorbea cum în acele nopți albe, nesfârșit de lungi, plimbându-se ca un duh, se gândea și la faptul că în acele stări chinuitoare de trezie permanentă a găsit acces la multe idei revelatoare. Considera insomnia ca pe cea mai mare experiență pe care cineva o poate avea în viață. În timp ce-l urmăream cum în unele momente vorbește ca și cum ar fi fermecat, mi-am adus aminte ce scrisese despre acele „nopți veșnice“ în Tratatul de descompunere: „… Şi atunci ai venit tu, Insomnie, să-mi zgudui carnea şi orgoliul, tu, care schimbi bruta juvenilă, îi nuanţezi instinctele, îi aţîţi visele, tu, care, într-o singură noapte, dăruieşti mai multă ştiinţă decît zilele încheiate în odihnă, şi te dezvălui unor pleoape îndurerate ca întîmplare mai importantă decît maladiile fără nume sau dezastrele timpului!“[2]
Cu toate că nu are o legătură directă cu acele „întinderi albe“ ale insomniei filozofului, dar are în contextul vizunii asupra lumii, în conștiință mi-a apărut compoziția unui vechi desen de-al meu de un conținut dramatic, cu motivul biblic al „uciderii pruncilor nevinovați“, desen pe care l-am intitulat Noapte albă. Mi-am adus aminte și de nopțile mele studențești când în tăcere lucram îndelung și nestingherit de nimeni. Întunericul și tăcerea nopții le trăiam ca pe moartea zilei. Noaptea îmi părea leșul eteric al zilei moarte. Era un decedat cosmic al cărui corp pământesc primește de la lumina rece a lunii o aură de trup de mort. Atunci, spus în stilul lui Novalis, ca niște imnuri aparte ale nopții, s-au zămislit colajele mele Calea lactee și Noapte luminată (1972). Pe când Cioran vorbea despre insomniile lui, în conștiință, evident după principiul afinitățiilor și al asociațiilor inițiatice, mi-a apărut în continuare grafica aceea renumită a lui Goya în care maestrul surd gravase textul „El sueño de la razón produce monstruos“ („Somnul rațiunii produce monștrii“).
Ce produce atunci insomnia? Insomnia lui Cioran ne-a arătat înfrângerea și goliciunea ființei, sentimentul pustiirii care conduce la acele „limite finale“ dincolo de care filozoful nu a putut să treacă.
Pe când Cioran își expunea unele concepții, privirea îmi era atrasă din când în când de sticla de šljivovica de pe masă. Prin sticla albă se cernea lumina soarelui de amiază dând lichidului transparent al alcoolului o culoare subtil gălbuie care pe suprafața mesei, la talpa sticlei, se răsfrângea într-o pată luminoasă de aer. În timp ce priveam sticla de rachiu, în mine s-a trezit complet neașteptat un reflex lautréamontian, o asociație bizară precum în Cânturile lui Maldoror, iar conținutul sticlei de rachiu l-am văzut pentru o clipă ca pe urina filozofului. Un echivalent lichid al gândurilor tari și îmbătătoare ale filozofului. Acea transubstanțiere bizară intelectuală era o metaforă deosebit de potrivită, de tip cioranian. Filozoful rachiu-urină se face din acele roduri spirituale care odată adunate, apoi curățate și prelucrate se depun în ființa lui. Apoi sunt supuse procesului de fermentare spirituală, mai precis al fierberii și putrezirii intelectuale pentru a se obține în cele din urmă un produs specific. Dacă acest produs cioranian nu se folosește în mod chibzuit, ceea ce înseamnă în doze controlate, atunci produsul poate să genereze o dependență periculoasă care adesea duce la îmbătare, iar în cazuri extreme chiar și la delir.
La un moment dat, într-o pauză scurtă de discuție, Cioran a luat cartea Iudita și a început să o răsfoiască atent. De abia ce a frunzărit câteva pagini și s-a auzit sunetul telefonului din camera vecină. Scuzându-se, a pus cartea pe masă și a plecat în cameră închizând ușa în urma sa.
În lipsa filozofului, Branka, Aleksandar și cu mine am comentat unele detalii interesante din ceea ce ne-a povestit. Mai ales depre Ionesco și relația lor.
După mai bine de o jumătate de oră Cioran și-a făcut apariția din camera cealaltă. Și-a cerut din nou iertare că a trebuit să întrerupă discuția cu noi și să lipsească atât de mult. Absența îndelungată a scuzat-o invocând o problemă în care a fost implicat într-un mod indirect printr-un anume concurs de împrejurări și datorită căruia se simte responsabil. A povestit cum din când în când, dar întotdeauna la aceeași oră din amiază, îl sună un tânăr care a hotărât să se sinucidă. Pentru această decizie a lui căuta consimțământul filozofului. Discuția cu Cioran îi era necesară înainte de comiterea sinuciderii. Filozoful ne-a explicat cum îl asculta de fiecare dată cu atenție pe acel tânăr necunoscut și cum îi repeta că nu poate oferi ceea ce tânârul cerea de la el. Consimțământul pentru comiterea sinuciderii. I-a explicat tânărului că nu vrea să intre la închisoare din cauza lui. Doar în cazul în care un psihiatru ar susține alegerea tânărului nefericit, atunci va fi și el de acord cu această decizie. Dar i-a subliniat că în calitatea lui de filozof rămâne în continuare legat de idea sinuciderii ca un act necesar. Ultimul lucru pe care Cioran l-a făcut în convorbirea sa telefonică a fost să-l sfătuiască pe acel disperat ca măcar pentru o zi să-și amâne decizia deoarece se va găsi oricând timp pentru înfăptuirea ei.
Cazul acestui „pacient“ al lui Cioran m-a dus cu gândul la Dostoievski și la romanul său Demonii. În discuție ne-am referit pe scurt și la Kirilov, personajul principal al acestui roman pe care Cioran îl consideră a fi cel mai complex roman al autorului său preferat. A fost interesant să observ cum se schimbă expresia feței filozofului, aproape luminându-se, pomenind numele lui Dostoievski.
În timp ce Branka continua să vorbească despre problema sinuciderii din romanul Demonii, priveam chipul filozofului și mișcarea mâinilor lui. Părea că exprimau o anume bucurie interioară care îl cuprinsese în acele momente. De înțeles, pentru că era vorba despre marile lui teme, despre sinucidere și despre Dostoievski. Vorbea temperamental. Mi-am adus aminte de acele gânduri celebre ale lui, lucide și agere, pe care le-a formulat răspunzând unui jurnalist. Dacă pledați atât de mult pentru actul sinuciderii (cam așa era întrebarea) considerându-l necesar, chiar mai mult, ca pe o chestiune de onoare, de ce atunci nu dați cel mai credibil exemplu și nu demonstrați în act eficiența filozofiei dumneavoastră. De ce nu vă omorâți?
Cioran a răspuns: „Fără ideea de sinucidere de mult m-aș fi omorât.“
Împins de discuția legată de problema sinuciderii din mansarda filozofului, m-am gândit la acel necunoscut care s-a omorât în camera din apartamentul aflat în cartierul Trnsko din Novi Zagreb în care locuiam ca student. Mă întrebam dacă el, în cazul în care ar fi știut de Cioran și de susținerea acestuia a ideei de sinucidere, dacă acel nefericit ar fi căutat consimțământul filozofului pentru a înfăptui ceea ce și-a propus. Totuși, cel care decide în mod real să-și ia viața, nu se lasă pradă îndoielilor sau gândurilor ezitante căutând încuviințare de la altcineva. Spre deosebire de necunoscutul parizian, necunoscutul din Trnsko era un sincigaș adevărat.
Cu câteva zile înainte de vizita în mansarda lui Cioran am fost la muzeul Quai d’Orsay și cel mai mult am rămas în fața tablourilor lui Van Gogh. Vincent este singurul pictor care îmi amintește de viața lui tragică în același timp în care privesc pânzele lui tulburătoare. De parcă nefericita lui viață ar fi amestecată în pigmentul dens pe care pictând îl aplica febril pe pânză. Poate că sinuciderea în cazul lui era starea, sau mai bine spus, o stare în genul celei pe care a descris-o Boris Pasternak referindu-se la sinucigași: „Omul care hotărăște să comită sinucidere pune un punct pe o astfel de viață, întoarce spatele trecutului, declară falimentul și declară că amintirile lui sunt false. Lui nu i se mai poate oferi nici ajutor, nici salvare, el s-a pus pe sine în afara razei lor de acțiune. Continuitatea vieții lui este întreruptă. Personalitatea lui e sfârșită. Poate că în cele din urmă el nu se omoară datorită fermității hotărârii lui, ci datorită insuportabilității suferinței lui.“
Când în acea amiază pariziană din casa filozofului am trecut de la tema sinuciderii la teme legate de artă, aprecierea lui Cioran față de Dürer a confirmat și de data aceasta congruența afinităților mele și ale filozofului în plan artistic. Ca și în timpul zilelor mele de studenție, astăzi pe peretele din spatele mesei mele de lucru din atelierul din Zagreb este prinsă o reproducție după Cei patru călăreți ai Apocalipsei de Dürer. În acele zile din tinerețea mea mă lăsam purtat de gândul că în dormitorul meu, pe spătarul înalt al patului de nuc, voi avea o gravură minuțioasă, o copie fidelă a celebrei lucrări de grafică a lui Dürer. Mă gândeam cum, atunci când voi dormi, deasupra capului meu într-un galop în formație vor călări în tăcere patru călăreți mistici transformându-mi gândurile despre ei într-un vis adânc și încâlcit.
Cioran a început să răsfoiască atent cartea Iudita. Am observat cum privește unele reproduceri cu o atenție deosebită. A tăcut pentru scurt timp. Apoi a rostit un gând care este fără îndoială unul dintre cele mai interesante care se referă la opera mea: „Opera dumneavoastră ar putea fi înțeleasă mai bine în Spania Sfântei Tereza din Avila sau în Rusia lui Dostoievski.“
A continuat să răsfoiască cartea, dar nu și-a făcut gândul mai explicit. În schimb a început să vorbească despre criza timpurilor noastre, despre criza intelectualilor de astăzi, majoritatea nefiind în stare să recunoască problemele societății contemporane, o artă căreia îi lipsesc personalitățile, apoi în general despre oboseala culturii occidentale, mai precis a civilizației occidentale.*
Meditând la gândurile lui Cioran, ceea ce m-a surprins de la bun început a fost misticismul.
Din textele filozofului și din interviuri era evident că „se pricepe“ la mistică și că are aplecare spre ea. În Tratat de descompunere confirmă în mod explicit că era obsedat de viața misticilor și a sfintelor. Avea ambiția de a ajunge el însuși la un anumit nivel de extaz mistic. După cum a recunoscut avusese câteva astfel de extaze. M-am gândit de asemenea dacă filozoful a văzut în lucrările mele acele instanțe comune, înrădăcinate ale „spiritualității estice“ și „corporalității vestice“ reflectate în arta portretului. Încărcătura expresiei formale prin precizia compoziției este determinată de încărcătura spirituală și de emoția actorului principal din motivul Vechiului Testament. Încărcătura emotivă interioară dă contur formelor exterioare ale corpului, îi definește forma, îi determină aspectul. Frumoasa văduvă este pătrunsă de un extaz interior care o va duce într-un final la o confuzie a simțurilor, iar aceasta se exprimă tocmai prin expresivitatea anatomiei.*
Îl urmăream pe Cioran cum se uită atent la reproducțiile din ciclul dedicat eroinei Vechiului Testament. În pauzele scurte de discuție, prin conștiință mi se desfăcea firului unui gând și în mod spontan mi s-a ivit întrebarea: vede filozoful în aceste compoziții, în acele relații de concordanță ale corpului gol feminin cu capul retezat al bărbatului și ceva din acțiunile „demonicului“ care se exprimă prin pătrunderea frumuseții, a erosului, a urii și a morții. *
Frunzărind cu atenție monografia Iudita, îmi amintesc cu claritate cum filozoful s-a oprit la reproducția unui detaliu din compoziție în care degetele Iuditei se strecoară pe sub pielea chipului capului tăiat al lui Olofern, de parcă ar efectua cu el un fel de dance macabre. Alături de discuția despre sinucidere, tema morții era inevitabilă.
Cioran și-a adus aminte de copilăria lui și de jocul cu craniile umane. Casa părintească a filozofului se afla în apropierea cimitirului sătesc. În copilărie Cioran petrecea adesea timpul cu groparul de acolo. Îl privea cum sapă groapa și cum scoate din pământ oase și cranii. Râzând, a explicat că avea o slăbiciune pentru capetele de morți și că juca adesea cu ele fotbal. Craniile înlocuiau mingea de fotbal. Cu un ton lejer, vorbind despre acele întâmplări deosebite din copilărie, refuza să considere această formă neobișnuită de distracție ca pe o manifestare a unor înclinații morbide. Dimpotrivă, considera că venea dintr-o anumită intimitate cu acele lucruri, cu ceea ce înseamnă moartea și ceea ce amintește de ea, cimitirele și înmormântările.
Această poveste scurtă din copilăria filozofului mi-a adus aminte de tinerețea mea. Ambientul imaginat al acelui cimitir de sat din Carpați a fost înlocuit brusc de imaginea cimitirului din Cetinje în a cărui apropiere imediată se afla clădirea școlii gimnaziale. Curtea școlii era separată într-o parte de un gard de sârmă de spațiul pe care se întindea noul cimitir orășenesc. Odată cu sosirea primăverii, când se încălzește afară și plantele înfrunzesc, noul cimitir devenea cel mai potrivit loc unde ne puteam ascunde când plecam de la ore. Așa că îmi petreceam o parte din orele de școală în cimitir. Într-o zi nici nu am mai intrat în clădirea școlii. De acasă m-am dus la cimitir și din cimitir m-am întors acasă.
Momentele petrecute în ambientul veșnicei odihne mi-au rămas întipărite într-un colț plăcut și tainic al amintirii. De îndată ce o ștergeam atent din curtea școlii și mă strecuram agil printr-o gaură din gardul de sârmă bine camuflată de viță de vie sălbatică, intrarea în ambientul armonios al cimitirului era precum o intrare într-o nouă lume. Era ceva înălțător în acea armonie de cimitir, în pacea solemnă care domnea în acel loc. În cimitir mă simțeam cel mai sigur. Să fug de la oră și să mă ascund undeva prin oraș era mult mai riscant. Exista întotdeauna posibilitatea să dau peste cineva care mă cunoaște sau, ceea ce în acele împrejurări era și mai rău, să mă întâlnesc în timpul orei cu unul dintre profesorii mei.*
În diminețile de primăvară târzie când de la căldura plăcută a soarelui se încălzea placa de marmură de deasupra mormintelor mă culcam pe această piatră netedă întinzându-mă pe toată lungimea corpului, rezemându-mi capul pe manualele închise. Manualul de sociologie era datorită grosimii și moliciunii lui deosebit de potrivit, precum o pernă pedagogică, fapt nelipsit nici de unele înțelesuri simbolice, metafizice. Stând astfel culcat pe mormânt, obișnuiam să mă uit îndelung la cerul albastru, despovărat de grijile școlare. Întins pe placa aceea aveam uneori impresia că mă aflu între o lume pământeană și una cerească. Mi se părea că nu aparțin niciuneia. Nu mă gândeam la nimic.
Poate că atunci, în acele zile de școală pe când nu știam de Cioran ori de cărțile lui, poate că atunci, măcar și pentru scurt timp, o oră de școală, am simțit intens acea nepăsare cioraniană care însemna lipsa gândurilor utile, lipsa oricăror gânduri și inutilitatea oricărui scop. Corpul și gândurile mele se aflau într-o stare de odihnă totală. Doar suflarea mea tăcută și adâncă perturba liniștea cimitirului pe care o simțeam puternic în mine.*
Timpul se scurgea în mansarda lui Cioran. Lumina slăbea. Răsfoind cu atenție mapa Iudita filozoful a ajuns la ultima reproducere. A închis cartea și a pus-o pe masă clătinând zâmbitor din cap în direcția mea, ca și cum și-ar exprima recunoștința și aprobarea tăcută pentru ceea ce urmărise cu atenție în carte. Și-a mai exprimat încă odată interesul pentru colaborarea la proiectul comun. A discutat cu Branka despre traducerea textelor pe care urma să le prelucreze pentru viitoarea mapă grafică. Conducându-ne, zâmbind, ne-a avertizat din nou să nu ne lovim cu capul de pragul scund al ușii de la intrare. Ne-am luat la revedere călduros, mulțumindu-i că ne-a primit în vizită și pentru timpul prețios pe care ni l-a acordat.
Branka, Aleksandar și cu mine ne-am îndreptat către Saint Michel învăluiți de impresia vizitei. Cerul era senin, fără nori. După discuția cu filozoful, privirea îndreptată în sus a terzit în mine un gând de-al lui poetic: „Cerul precum bolta unei inimi pustiite…“
Întinderea albastrului palid a nesfârșitului ceresc dădea impresia că Parisul se desface în toate părțile la nesfârșit. De parcă toată lumea pământeană ar fi fost concentrată într-un singur oraș imprevizibil. La fântâna Saint-Michel m-am despărțit de Branka și de Aleksandar. M-am întors la Cité internationale des arts pe același drum pe care am plecat în vizita la Cioran. Mă gândeam la filozof, la ce am vorbit, la adăpostul pe care l-a găsit la Paris în mansarda sa umilă, la destinul vieții lui…, la portretele scriitorului pentru viitoarea mapă grafică Tratat de admirație prin care m-a onorat și mi-a oferit și încredere.
Mă mișcam cu cu pași lenți făcându-mi loc prin grămada de oameni.
Mai ales în luna mai Parisul este plin de turiști. Spre catedrala Notre Dame străzile sunt îndesate de automobile. Orașul este asemenea unui mușuroi uriaș de furnici. În cafenele oaspeții stau liniștiți urmărind acel spectacol la care, chiar fără s-o știe, participă ei însuși. Pe mesele mici și rotunde, în pahare de sticlă rubinii ardeau lumânărele cu flăcărui calme. În unele momente scena trăda o atmosferă de cimitir în zi de sărbătoare și care în lumina zilei muribunde amintea de Sărbătoarea Tuturor Sfinților.
Cu un fel simpatic de intruziune, o fetiță oacheșă, cu ochi mari și negri și privirea obosită, oferea oaspeților cafenelei tulpini lungi de garoafe împachetate în celofan. Trecând pe podul de pe insula Saint Louis pe malul drept, am privit cum pe Sena tulbure, ca într-o călătorie rituală, sau într-o procesiune de carnaval, pe sub pod trec vaporașele cu turiști. Cu o muzică bine aleasă și plăcută de fundal ca suport sonor adecvat călătoriei, ghizii turistici explică la microfon și arată oaspeților încântați faimoasele clădiri pe lângă care trec.*
La două zile după vizita la Cioran, Branka și cu mine ne-am întâlnit cu Milovan Danojlić. Cartea Tratat de descompunere și succesul pe care l-a avut în Iugoslavia se datorează și traducerii impecabile a lui Danojlić. Trecuseră mai mult de zece ani de când am colaborat cu acest scriitor renumit la ediția bibliofilă a volumului grafic-poetic Tačka otpora, apărută în Zagreb în anul 1976 la Zbirka Biškupić, în faimoasa colecție „Surla“.
Odată pe când stăteam într-o cafenea din Cartierul Latin ne-am amintit de acele zile. Principalul subiect al discuției noastre pariziene a fost Emil Cioran. Danojlić îl cunoștea bine. Îmi pare rău că prima ediție a cărții lui Cioran Tratat de descompunere am împrumutat-o cuiva care nu mi-a mai adus înapoi această carte atât de dragă mie. Regret că nu mai am acel exemplar, pentru că în interiorul cărții, pe marginea paginilor, erau însemnate unele gânduri sau schițate unele note de lectură. Pe multe pagini se găseau și desene pe care le făcusem în mod spontan folosind adesea textul ca bază pentru reprezentare. Am vrut să cumpăr o ediție nouă a cărții lui Cioran, dar n-am mai putut să o găsesc prin librării sau anticariate.
Prin amabilitatea poetei Anka Žagar am primit în dar altă ediție a cărții, tot în traducerea lui Danojlić. Dacă aș fi păstrat primul exemplar al Tratatului de descompunere, cel mai important tom din zilele studenției mele, i l-aș fi dăruit lui Cioran. *
Din păcate, așa cum am spus, după anul 1989 nu am mai reușit să iau legătura cu Cioran datorită situației create de război în fosta țară. În ciuda imposibilității stabilirii unei colaborări concrete mă gândeam la modul în care voi concepe galeria acelor autori celebri și la felul în care aveam să-i înfățișez din punct de vedere artistic. Consideram că fiecare dintre acele portrete care urmau să-l înfățișeze pe scriitor prin caracteristicile fizice ale chipului său trebuie să conțină la nivel simbolic și ceva din caracteristicile importante ale operei lui. M-am gândit ca primul din această friză literar-filozofică să fie Emil Cioran. Am făcut o schiță a portretului filozofului combinând acea primă fotografie a chipului său în alb-negru de pe clapa cărții Tratat de descompunere cu chipul lui Cioran aflat la senectute. Dintre toți cei pe care Cioran i-a ales pentru proiectul Tratat de admirație cel mai mult mă atrăgea Saint-John Perse, un autor care de asemenea îmi influențase puternic adolescența.
Printr-un concurs de împrejurări, undeva pe la mijlocul anilor nouăzeci ai secolului trecut, am făcut un portret al acestui scriitor pentru ediția specială a operei lui alese inițiată de editura Ceres din Zagreb. Acel portret a reprezentat baza pentru alte câteve portrete ale scriitorului în care urmăream să transpun în mediul vizual ceea ce mă impresiona în mod deosebit la bogăția imaginilor poetice din lirica lui și ceea ce a subliniat și evidențiat Cioran din opera lui. O propoziție din Repere pe mare putea să figureze ca motto pentru o carte de Cioran: „M-au numit întunecat, dar în străfulgerare locuit-am“.
Afinitatea mea față de Saint-John Perse nu a fost întărită doar de faptul că filozoful român și laureatul francez al Premiului Nobel se respectau reciproc, ci și datorită unui detaliu interesant care, aș spune, are pentru mine o valoare sentimentală. Vărul bunicului meu, Vladimir Popović – primul cineast muntenegrean, autorul filmului Voskresenja ne biva bez smrti a cărui realizare a fost susținută material, printre altele, și de Gabriel D’Annuzio – se afla în relații de prietenie cu Saint-John Perse. Vladimir Popović este și autorul cărții Crna Gora u Velikom ratu. Această carte, publicată în Franța, o dedicase celebrului poet, prietenul Alexis Léger, adevăratul nume al lui Saint-John Perse.
Intenționez în curând să mă dedic realizării grupului de portrete al scriitorilor din „cercul“ lui Cioran și să-mi îndeplinesc astfel promisiunea, mai exact datoria mea față de marele filozof.
Există unele congruențe interesante în încheierea unei experiențe filozofico-metafizice, mai precis a unei experiențe de viață în care se unesc două direcții constituind un arc cioranian caracteristic pentru creația mea – Tratat de destrămare și Tratat de admirație: creație și distrugere, nihilism și sublim, scepticism și credință… sunt elementele constituente ale acestui arc simbolic.
Cu greu mi-aș fi putut imagina în acele zile când în apartamentul din cartierul Trnsko din Novi Zagreb citeam absorbit cartea lui Cioran – cu greu mi-aș fi putut imagina, așadar, că într-o zi îl voi întâlni pe autorul Tratatului de destrămare.
Pe la sfârșitul verii aceluiași an 1989, întâlnindu-mă cu Branka în Budva am rugat-o să-i predea lui Cioran un cadou simbolic și să-i transmită filozofului sincerele mele salutări. Acel cadou era o lucrare grafică în original din ciclul Omaggio a Dante inspirată de Infernul poetului. În deosebita ei carte Razgovori u Parisu [Discuții în Paris, n.tr.] Branka Bogavac Le Comte a publicat o serie de interviuri pe care le-a condus de-a lungul mai multor ani cu o parte dintre celebrii scriitori și intelectuali ai secolului XX, printre care se aflau Jorge Luis Borges, Marguerite Duras, Milan Kundera, Eugen Ionesco, Umberto Eco, Orhan Pamuk, Nathalie Sarraute, Mario Vargas Llosa, Emil Cioran… În textul introductiv la discuția cu Cioran, printre altele, Branka a scris:
„Am uitat să spun că lui Cioran i-am dus în dar cartea lui Danojlić Dragi moj Petroviću în limba franceză și când am mers a doua oară în vizită, cartea era pe masă sub lampa aprinsă. Iar monografia lui Dado[3] scrisă de Alain Bosquet era la îndemână. Grafica lui Dimitrije, pe zid.“
M-am bucurat nespuns de mult de faptul că Cioran păstra grafica mea atârnată pe perete, una dintre primele lucrări care, zece ani mai târziu, vor defini ciclul tematic inspirat și dedicat operei poetului italian. Acea compoziție reprezenta o interpretare contemporană a Infernului lui Dante, care în liniile ei principale coincidea cu viziunea lui Cioran, mai precis cu interpretarea lui a operei dantești. Cu ocazia expoziției mele organizată de Centro Dantesco din Ravenna în anul 2002, purtând titlul „Metamorfozele lui Dimitrije și Dante“, în textul însoțitor scriam că nu am fost interesat de ambientul infernal al lumii subterane, nici de cercuri nici de genuni, nici de fum nici de fosfor, ci de iadul care sălăsluiește în om. Lumea infernală a cotidianului într-un trup infernal. În acest sens conceptul motivelor din aceste lucrări se afla în concordanță cu atmosfera intelectuală din mansarda în care trăia și scria Emil Cioran.
Când în ziua de astăzi mă întorc la gândurile lui Cioran și la caracterul lucrărilor mele grafice, îmi vin în minte acele ziceri cu caracter simbolic ale filozofului, „fortăreața stabilă“, „fortăreața infernală“, „între sila față de lume și mila față de sine“, care ar putea fi cea mai bună sintagmă prin care filozoful s-a definit pe sine însuși.
În Tratat de admirație, în capitolul intitulat „Într-una din mansardele pământului“, capitol pe care îl parafrazam adesea Jagodei în anii mei de studenție, Cioran scria: „Am visat primăveri depărtate, un soare neluminînd decît spuma valurilor şi uitarea naşterii mele, un soare duşman al pămîntului şi acel rău de a nu găsi pretutindeni decît dorinţa de a fi altundeva. Cine ne-a impus soarta pămîntească şi cine ne-a înlănţuit de această materie tristă, lacrimă împietrită de care – născut din veac – plînsetul nostru se izbeşte, în timp ce ea, imemorială, a căzut o dată cu primul fior al lui Dumnezeu?“[4]
Nu-l găsim oare în aceste rânduri mai degrabă pe poetul melancolic și rafinat decât pe insensibilul și încăpățânatul ateist? Această întrebare revine tot timpul sau se impune de la sine. Este ea o capcană tactică de care îți este greu să scapi? Pe cât de mult îndeamnă la precauție, pe atât de mult atrage. Provoacă într-un anume fel.
Gândindu-mă la moartea lui Cioran, la momentul morții lui, mi se impune o întrebare interesantă: în ce măsura era filozoful conștient când s-a despărțit de lume și de sine însuși, ce a gândit sau ce a simțit în acele ultime clipe? Neantul sau mântuirea? Sau, poate că în acea scurtă „stare de decojire a ființei“, în antecamera morții, emoția ori conștiința nu mai au niciun sens.
În primăvara anului 1999, patru ani de la moartea lui Cioran, într-o noapte mă întorceam da la Teatrul Național din Zagreb unde avusese loc premiera operei Faust de Goethe. Făcusem afișul pentru această punere în scenă. Nu am rămas la recepția organizată după spectacol. M-am întors acasă singur. Jagoda nu a putut să fie prezentă la acea premieră solemnă. Mergând pe panta ușor înclinată a străzii Bakačeva, ceasul din turnul catedralei bătea douăsprezece fără un sfert. Se apropia de miezul nopții. Aerul era rece. Tăcerea orașului vechi a fost subminată deodată de huruitul unui camion masiv al Direcției de Gospodărie Urbană care se mișca încet intrând pe strada Pod zidom. Doi angajați culegeau rapid și îndemânatic gunoiul din tomberoanele de plastic așezate la marginea trotuarului. Gunoiul îl încărcau cu ajutorul unui sistem mecanic în lada de gunoi închisă a camionului. Deodată am auzit o voce care mă strigă. M-am întors și am văzut cum se apropie de mine un tânăr simpatic îmbrăcat în costumul Direcției de Gospădărie. M-a salutat cordial spunând în grabă că a citit un interviu de-al meu în care amintesc de Emil Cioran, adăugând și faptul că este încântat de filozoful român. M-a salutat cu o mișcare scurtă din mână, s-a întors și a alergat la camion.
Pe acel tânăr sigur l-am cunoscut undeva. Nu pot să-mi aduc aminte unde a fost asta și cu ce ocazie. Probabil la vreo lansare sau la vreo expoziție.
Acest text dedicat memoriei lui Emil Cioran ar merita să fie scris și datorită acestui tânăr, angajat la Direcția de Gospodărie Urbană.
Dacă Emil Cioran ar fi în viață, sunt convins că ar fi bucuros să audă povestea acestei întâlniri scurte și subite și împrejurările sub care s-a întâmplat.
Poate cuiva care va citi această carte întâlnirea cu simpaticul muncitor al Direcției de Gospodărie i se va părea închipuită. Dar ceea ce am trăit în seara aceea din Zagreb în orele târzii după premiera lui „Faust“ merita să fie inclus în acest text. Cel mai mult datorită acelui tânăr, admirator al lui Cioran. Dacă va citi aceste rânduri, sigur se va recunoaște.
Îndreptându-mă spre casa de pe strada Vramčeva, eram sub impresia puternică a acestei întâlniri neobișnuite. Mi-a trezit un șir de gânduri despre Cioran. A introdus o notă chiar cioraniană în ceea ce trăisem în acea noapte la teatru. Punerea impresionantă în scenă a lui Faust, metafora aceasta întunecată a lui Goethe la care meditam în timp ce părăseam sala de spectacol, era înăbușită de puterea realității întruchipată de camionul Direcției de Gospodărie Urbană și de interesanta întâlnire scurtă cu acel om necunoscut. Stomacul de metal al camionului de gunoi, zgomotosul abdomen mecanic, înghite hulpav, îndeasă, retează și mestecă deșeul uman. Apoi aruncă încărcătura mirositoare la groapa de gunoi, într-un cimitir deschis al deșeurilor umane unde va dispărea într-un proces îndelungat al descompunerii. Nu arată și aceste deșeuri că, în sensul acela al filozofului, „Viața este ceea ce se descompune clipă de clipă: o pierdere monotonă de lumină, o dizolvare insipidă în noapte, fără sceptre, fără aureole, fără nimburi…“
În acea primăvară rece din Zagreb în locul lui Mefisto mi-a șoptit oare sufletul rătăcit al lui Cioran?
***
Cu zece ani în urmă am fost invitat să particip la emisiunea croată Pola ure kulture care avea ca temă finalul preferat al unei cărți sau al unui film. Am vorbit despre finalul filmului Ultimul tango în Paris. Referitor la cel mai frumos, sau mai bine spus, la cel mai interesant final de carte am citat propoziția cu care se încheie cartea lui Cioran Suze i sveci [Lacrimi și sfinți, n. tr] publicată în depărtatul an 1937 în București.
„Doar Dumnezeu să se mai roage pentru acela în care n-are ce să mai moară…“
În toată viața lui Cioran se poate spune că ceva a murit, s-a destrămat, s-a înoit. În acest proces spiritual s-au intercalat nihilismul și adorația, afirmația și negația, speranța și deznădejdea, triumful și înfrângerea. De aceea, cel care a scris Tratat de destrămare a putut să scrie Exerciții de admirație.
De pe icoana cioraniană întunecată a nimicului străfulgeră aureola mucenicului care negându-se pe sine a slujit celui de care s-a lepădat. Și într-adevăr:
„Doar Dumnezeu să se roage pentru acel în care n-are ce să mai moară…“
Traducere: Adrian Oproiu
[1] După cum se vede în partea a doua a acestui fragment, conform mărturisirii lui Dimitrije Popović, nu este vorba despre cartea lui Emil Cioran Exercices d’admiration (Exerciții de admirație), ci este vorba de titlul unui proiect editorial comun care porneşte de la această carte, în croată având denumirea Kratak pregled obožavanja (Scurt tratat de admirație), denumire aleasă pentru a oglindi titlul din sârbo-croată al Tratatului de descompunere (Précis de decomposition) și care în traducerea poetului sârb Milovan Danojlić este Kratak pregled raspadanja (Scurt tratat de descompunere), 1979, Novi Sad.
[2] Emil Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, traducere de Irina Mavrodin;
[3] Miodrag Đurić (1933–2010), cunoscut și ca Dado, artist muntenegrean care și-a petrecut marea parte a vieții în Franța.
[4] În Tratat de descompunere, traducere de Irina Mavrodin din E.M. Cioran, Humanitas, București, 1992.
