Davor Ivankovac / Foto @Ivan Došen
Nekoliko godina mira
Za redovne popodnevne kave ažuriramo antivirusni,
vrućina jenjava u polutami sobe,
monotona izvješća s glavnih autoputova.
Hipnotički zvukovi strojeva iz susjedstva:
krajem osamdesetih beton se pravio
kako mačke predu:
kao tiho srce vremena u satu.
Uvijek je to neki zvuk, monotonija teretnog vlaka i panika
lokomotive, uvijek je to odjek s crkvenog tornja,
taj nagli podivljali lavež koji prene baku, mobitel Andreju.
Moloko i Portugal. The Man u ćoškovima,
među dovratcima,
pletu zamke novim uspomenama.
I prostor ponavlja obrasce, uvećavaju se mjerila, smanjuju,
rupe u zidovima, u ljudima, mramorne grobnice,
atomi u središtu praznine.
Ponekad padne daska, nešto se zalupi, lupi,
propuh u vratima mrtvačnice
i predenje strojeva
u susjedstvu stane.
Uslijedi mir.
Câțiva ani de pace
La cafeaua obișnuită de la amiază actualizăm antivirușii,
dogoarea slăbește în semiîntunericul camerei,
rapoarte monotone de pe autostrăzile principale.
Sunetele hipnotice ale ustensilelor din vecinătate:
la finalul anilor optzeci betonul se făcea
cum torc pisicile:
ca inima tăcută a timpului în ceas.
E întotdeauna un sunet, monotonia trenului de marfă și panica
locomotivelor, e întotdeauna ecoul din turnul bisericii,
acel lătrat brusc sălbăticit scuturând-o pe bunica, telefonul mobil pe Andreja
Moloko și Portugalia. The Man în cotloane,
printre tocurile ușilor,
țes capcane pentru noi amintiri.
Și spațiul repetă tiparele, se măresc scările, se micșorează,
găurile în zid, în oameni, cavourile de marmură,
atomi în centrul vidului.
Uneori cade o scândură, ceva se trântește, lovește,
curentul de la ușa morgii
și torsul ustensilelor
din vecinătate încetează.
Urmează pacea.
Proklizavanje
U podne nakon duboke kiše,
navlačim velike gumene čizme i
zakoračim na dvorište.
Proljetna trava nazire se
ispod namreškane površine.
Žabe skaču u koncentrične krugove,
zjenice promatraju u šipražju.
Spuštaju se krovovi kuće i šupe,
čardaka i urušenog svinjca,
sve niže i tamnije, prema sluzavim
obješenim krošnjama u vrtu.
S lišća mladih šljiva cijede se oblaci i
noć u kapima:
ptičji vapaj naglo zamire u paprati
na rubu, oranice
utonule u topli
mutni plićak.
Gazim kroz pijesak i školjke
ususret zmijama na horizontu.
Brazde se šire iza mojih nogu,
prelamaju se i
nestaju.
Alunecare
La amiază după o ploaie adâncă,
îmi trag cizmele mari de cauciuc și
ies în curte.
Iarba de primăvară se întrezărește
sub crusta încruntată.
Broaștele sar în cercuri concentrice,
pupilele urmăresc în hățișuri.
Se lasă acoperișurile caselor și hambarele,
pridvoarele și cotețul șubrezit,
tot mai jos și mai întunecat, înspre coroanele
mucoase ale copacilor atârnând prin grădină.
De pe frunzele prunilor tineri se storc norii
și noaptea în picături:
suspinul păsării se stinge în tufele de ferigi
de pe margine, ogoarele
s-au scufundat într-un bazin
cald și tulbure.
Ies prin nisip și scoici
în calea șerpilor de la orizont.
Brazdele se lărgesc în spatele picioarelor mele,
se fracturează și
dispar.
Manifest
Svakoga jutra oblačim plavi kombinezon
i s radništvom ispijam kavu
u kafiću trgovačkog centra.
Niz cestu se slijeva zvuk.
Gdje je smrt?
Osjećaj zatvaranja praznog ormara,
otvaranja krletke, rupa u tijelu kostura.
Izostanak potrebe da se ptici objasni bilo što.
Da se skitnici govori o revoluciji,
američkoj politici, koloniziranim krošnjama.
S prometnog znaka išetala je opasnost
i povukla se dublje u sebe, prikrajak zla.
Srce preskače u dubini oblaka, stratosfera diše,
automobili izgaraju gorivo nečujno i uzalud,
a struja kola žicama, pulsira u bateriji.
Drvored nestaje u požaru kao klipovi u kombajnu,
ostajem sjediti,
sutra ponovo umirem.
Manifest
În fiecare dimineață îmbrac salopeta albastră
și-mi sorb cafeaua cu muncitorimea
în cafeneaua din centrul comercial.
În josul șoselei se revarsă sunetul.
Unde e moartea?
Sentimentul închiderii unui dulap gol,
deschiderea coliviei, gaură în trupul scheletului.
Inutilitatea trebuinței de a explica orice păsării.
Să vorbești vagabonzilor despre revoluție,
despre politica americană, despre colonizarea coroanei de copac.
Din indicatorul rutier a ieșit afară pericolul
și s-a retras adânc în sine, cotlonul răului.
Inima saltă în adâncul norilor, stratosfera respiră,
automobilele ard combustibilul neauzit și inutil,
iar curentul străbate cablurile, pulsează în baterii.
Rândul de arbori dispare în incendiu precum știuleții de porumb în combină,
rămân așezat,
mâine iarăși mor.
Život miriše na kavu
Kiša će isprati autoportret jutra prije negoli se
svaka izvjesnost uglavi
u predviđeno mjesto.
Knjige su ukiseljene od dugog stajanja
na pravim mjestima, pritisnute teškim
kamenjem odustajanja,
možda su kancerogene, perem ruke,
svako je listanje lutrija s vlastitim genomom,
nebeski svod je azbestni.
Bijele linije pod nebom ostavljaju pali anđeli, one
podvlače svaki izlazak u svijet.
Mlaki ljevičari izopćuju sve konzistentnije
od vlastite duše i poezije, tonu,
nemaju ništa protiv sebe ili mene, ali ja sam
s krajnjeg istoka iza kojeg stoji istok.
Kada sam tamo
skuham si crnu tursku kavu i razmišljam o povijesnoj
nužnosti i nuždi, trivijalnim razlozima opstanka
nacije i pojedinca, miriše
cijela kuća i pola ulice, privuče ponekog,
uglavnom pogrešnog,
a ovdje su ulice kao drugdje avenije, čak i seoske,
duge i široke,dovoljno da prođe nekoliko tenkova i
ne zaglave se, ali to ne smijem reći, to
mislim u osami. Gutam terapije i nikoga
ne proklinjem, i ponekad samo odem. Hodam
velikim zapadnim gradovima, zalazak sunca
jednako je daleko, nitko me ne gleda, ja sve,
šutim, čekam zeleno, a svijet i dalje miriše
na istočna zgarišta i kavu.
Viața miroase a cafea
Ploaia va spăla autoportretul dimineții înainte ca fiecare
certitudine să se împotmolească
în locul prevăzut.
Cărțile s-au acrit de la atâta nemișcare
pe locul lor corect, apăsate de lespedea
grea a renunțării,
poate sunt cancerigene, spăl mâinile,
orice răsfoire e o loterie cu propriul genom,
bolta cerească e de azbest.
Îngeri căzuți lasă în urmă linii albe sub cer, ele marchează
fiecare ieșire în lume.
Socialiștii călduți îi excomunică pe toți cei mai consistenți
ca sufletul și poezia lor se scufundă,
nu au nimic împotriva lor înșiși sau a mea, dar eu sunt
din estul extrem în spatele căruia stă estul.
Când sunt aici
fierb o cafea neagră turcească și mă gândesc la trebuințele
și nevoințele istorice, la motivele triviale ale supraviețuirii
națiunilor și indivizilor, miroase
toată casa și jumătate din stradă, atrage pe careva,
în general pe cineva nepotrivit,
iar aici străzile, chiar și cele de sat, sunt precum în altă parte bulevardele,
lungi și largi,
suficient cât să treacă pe ele câteva tancuri și
să nu se blocheze, dar asta nu am voie să spun, asta
gândesc în singurătate. Înghit terapii și nu blestem
pe nimeni, și uneori doar plec. Mă plimb
prin marile orașe din vest, apusul soarelui
e egal de departe, nimeni nu mă vede, eu văd tot,
tac, aștept să se facă verde, iar lumea miroase în continuare
a ruină estică și a cafea.
Klasna
Upravo kada sam pomislio
da sam napokon svršio sa svime
osjetio sam tijesnu blizinu države.
Poštar je dostavio dokaze da nisam u dodiru
s novim društvenim poretkom. Ne vidjevši kako se
to razlikuje od komunizma i diktature, nastavio sam
okopavati ljiljane i grožđe. Sredinom tjedna i godine
orahova krv škropi oštricu sjekire: čije držalo je raslo
kao odmorište pticama i jednom samoubojici:
nedavno je posječeno da bi dalje sjeklo.
Izdaleka lavež čipiranih pasa, lutalica s rodoslovljem,
u srcu satelita pulsira ljubav za njih i silazi s neba,
nevidljiva i brutalna domovina. Hrđa s noža
ulazi u svinju i razlijeva se krvotocima
gladnih roditelja: koji su masturbirali na
francuska međunožja sedamdesetih,
kasnije su: kina zapalili, žene silovali,
psima pucali u potiljak.
Na radiju u hladovini trešnje:
ionski motori jašu repove kometa,
roboti nam kopaju
grobove u svemiru.
De clasă
Tocmai când mă gândeam
că am terminat-o în sfârșit cu toate
am simțit apropierea sufocantă a statului.
Poștașul mi-a livrat dovezile că nu sunt în linie
cu noua ordine socială. Neînțelegând cum se deosebește
asta de comunism și dictatură, am continuat să plivesc
crinii și vița de vie. La mijloc de săptămână și de an
sângele nucului stropește lama toporului: al cărui mâner s-a transformat
în cuib de odihnă pentru păsări și pentru un sinucigaș:
tăiat recent pentru a tăia în continuare.
De departe lătratul câinilor microcipați, vagabonzi cu genealogie,
în inima satelitului pulsează iubirea pentru ei și coboară din ceruri,
o patrie nevăzută și brutală. Rugina de pe cuțit
intră în porc și se varsă în fluxul sanguin
al părinților înfometați: care s-au masturbat
pe filmele porno franțuzești din anii șaptezeci,
și apoi: au dat foc cinematografului, au violat femeile,
au împușcat câinii în ceafă.
La radio, la umbra cireșului:
motoare cu propulsie pe ioni călăresc cozile cometelor,
roboții ne sapă
morminte în univers.
Dobra pjesma (i brda joj i dol)
Povremeno ta hobotnica ispusti crnilo
po očima i čelu.
Jedna se mrena navuče, druga padne.
Umočimo iglu i tetoviramo liniju
između nas, između sebe i
prevelikih očekivanja od jutra.
Noć je svjetliji dio dana, soba
uvijek otvorenih vrata,
balon koji se ispuše,
smežura,
izgori.
U metar duboko blještavilo
gaze ljudi koji ne mogu pogriješiti,
čuju se riječi, govore o juhi i salvetama,
dugom popodnevu bez dugova i
razloga za strah, samo ta bjelina koja
blokira misao i pokret,
a mi još stignemo počistiti tepihe,
poravnati zavjese i
otključati vrata
prije nego
dođu
po nas.
O poezie bună (și ale ei dealuri și văi)
Din când în când această caracatiță eliberează cerneală
pe ochi și frunte.
O pleoapă se retrage, cealaltă cade.
Înmuiem acul și tatuăm linia
dintre noi, dintre sine și
așteptările prea mari de la ziua de ieri.
Noaptea e partea mai luminoasă a zilei, o cameră
cu ușile mereu deschise,
un balon care răsuflă,
se zbârcește,
arde.
În strălucirea de un metru adâncime
calcă oameni care nu pot greși,
se aud cuvinte, vorbesc despre supă și salvete
despre o după-amiază lungă fără datorii și
pricini de frică, doar această albeață care
blochează gândul și mișcarea,
iar noi avem încă timp să curățăm covoarele,
să îndreptăm perdelele și
să descuiem ușa
înainte să
vină
după noi.
Pjesma semafor
Radi ono što radi totem.
Vikendom i blagdanima
popunjava nebo i zemlju grimiznim perjem.
Koga ili čega? Ima birokratske pravde u njegovom
djelovanju, ima suštine riblje kraljeţnice, fosila duha.
U srcu grafitne olovke nosim misao, escajg za mrtvo
mladunče, hrvatska povijest u knjigama od stiropora
u sve duţim redovima, na policama antiknih regala.
Plastične banane, drveni krastavci, keramičke višnje.
Ja bih se zaista želio roditi u neko drugo vrijeme,
u neki treći prostor, Rimsko Carstvo sletjelo na Mjesec,
ili aterirati u bitku na Sutjesci,
iz ovoga svijeta isti drugi svijet,
predvidjeti svako podne, kišu,
pomrčinu Sunca, države, Sunca, naroda.
Ja bih zaista države proći bez šepanja, klizanja, zamuckivanja,
ali lukavi oblici tijela teksta pale se, gase se, pale se, ne gase,
nikada ne prestaju
svoj halucinantni logički ples:
kao kad vatra pleše oko neprijatelja.
Poezia semafor
Face ceea ce face și un totem.
În weekend și de sărbători
umple cerul și pământul cu pene vermilion.
A cui sau a ce? E o dreptate birocratică în
funcționarea ei, e ceva din esența spinării de pește, fosilă a spiritului.
În inima unui creion de grafit port gândul, tacâm pentru
puii morți, istoria croată în cărți de polistiren
cu rânduri din ce în ce mai lungi, pe rafturi antice.
Banane de plastic, castraveți de lemn, vișine de lut.
Eu într-adevăr aș vrea să mă nasc într-altă vreme,
într-alt spațiu, Imperiul roman ajuns pe Lună,
sau să aterizez pe câmpul de luptă din Sutjeska,
din lumea asta aceeași altă lume,
să prevăd orice amiază, ploaie,
eclipsă a Soarelui, statului, Soarelui, poporului.
Eu aș vrea într-adevăr să trec fără șchiopătare, alunecare, bâlbâială,
dar formele șirete ale corpului textual se aprind, se sting, se aprind, nu se sting,
nu încetează niciodată
halucinantul lor dans logic:
precum focul dansează în jurul inamicului.
Razglednica
U panonskim gradovima što vonjaju po ustajaloj mokraći
zatekao sam zaključanu
crvenu telefonsku govornicu.
Nezaposlenima ulaz zabranjen, na vratima pekarnice.
U podrumu životinje poplava i granje.
U plavim kravljim očima, u plavetnilu svinje,
živi malo, emotivno biće:
crvena prašina ciglane, sva u ambroziji,
samo se slegne u venama,
kao krv otječe u rijeku,
rijeka stoji, jezero smrdi;
počasti za postrijeljane zločince,
njihove su odore gutale svjetlost,
crne jame lokalne histerije
i na ulasku u panonske gradove
što i zimi vonjaju na govna i pofurene pileće kože,
stoji latinično:
zabranjen pristup nestručnima,
zabranjuje se nepismenima,
nezaposlenima ulaz zabranjen.
Grimizni vjetar ne kovitla zavjese,
u tamnoj sobe prebirem perle,
ofucanu prijeratnu bižuteriju, obiteljski foto-album,
suveniri, razglednice,
Jugoslavija,
Topusko.
Carte poștală
În aceste orașe panonice duhnind a urină stătută
am dat peste o cabină
roșie de telefon închisă.
Accesul interzis neangajaților, pe ușile patiseriei.
În beci, animale inundație și snopi de crengi.
În ochii albaștri de vacă, în albastrul porcului,
trăiește o ființă mică, emotivă:
pulberea roșie a fabricii de cărămidă, toată în ambrozie,
se sedimentează în vene,
cum sângele se revarsă în râu,
râul se oprește, lacul miroase urât;
onoruri pentru infractorii executați,
uniformele lor au înghițit lumina,
și găurile negre ale isteriei locale
și la intrarea în orașele panonice
care și iarna duhnesc a rahat și a piele de pui pârlită,
stă scris în caractere latine:
interzis accesul nespecialiștilor,
e interzis analfabeților,
neangajaţilor intrarea interzisă.
Vântul purpuriu nu umflă perdeaua,
în întunericul camerei aleg perlele,
bijuteriile ponosite dinainte de război, albumul foto de familie,
suvenire, cărți poștale,
Iugoslavia,
Topusko.
Traducere de Adrian Oproiu
(text revăzut de Goran Čolakhodžić)
